Memoria Naşterii Domnului

[aubergine]

Ce frumos scrieti pe aici! Ce imi place!

[Corinusha]

Nimeni nu mai scrie?
E un topic plin de bucurie pura de copil :D

SUPERB

offtopic: Acum stau la birou si ma uit pe geam asteptand sa ninga, cu gandul la satul bunicilor mei :) Mi-e dor de bunica si, mai ales, de bunicul care nu mai este...

[oaie_cugetatoare]

În prealabil postat de Corinusha

Nimeni nu mai scrie?
E un topic plin de bucurie pura de copil :D

SUPERB

offtopic: Acum stau la birou si ma uit pe geam asteptand sa ninga, cu gandul la satul bunicilor mei :) Mi-e dor de bunica si, mai ales, de bunicul care nu mai este...

Fa o slujba de pomenire a lor.

[dobrin7m]

Nu imi amintesc sa fi sarbatorit Nasterea Domnului in toata copilaria mea. Insa brad impodobeam, mama a insistat pe langa tata spunandu-i ca suntem copii si avem nevoie de aceasta bucurie. Rareori insa eram acasa de sarbatori, poate cel mult cateva zile, eu fiind sportiva de performanta in "frumosul" stat comunist. Eram proprietatea statului ateu, crescuta in acelasi spirit ateu. La noi nu venea Mos Craciun ci primeam cadouri de la parinti. Cadouri pe care le primeam , ce e drept, in ajunul Craciunului dar fara a atribui o semnificatie religioasa acestui gest.
Insa prima amintire despre Nasterea Domnului a venit mai tarziu, cand cantam in corul catedralei din oras. In ajun, ne adunam membrii mai tineri impreuna cu dirijorul si plecam la colindat, la prieteni, cunoscuti, spitale, case de copii, si peste tot unde stiam ca puteam aduce o bucurie. Intr-un an ne-am dus la spital si cantam la fiecare palier in fiecare sectie a spitalului, cand la sectia de chirurgie dupa ce am cantat cateva colinzi, din grupul bolnavilor adunati acolo , privind la noi plangand, s-a apropiat de mine o femeie. Era vecina mea de la etajul 7, plangea si s-a apropiat de mine, m-a strans in brate si mi-a multumit. Peste 2 saptamani a murit si atunci am simtit o tristete mare dar si o bucurie, ca am putut noi , cativa coristi, sa facem acestei femei un ultim Craciun mai bun, acolo pe patul de spital.

[Ioan_Cezar]

Mama obişnuia să ne spună seara la culcare câte o poveste, apoi făceam rugăciunea. Unele poveşti erau creştine, iar când se apropia iarna ne povestea şi despre Sfântul Nicolae, ce citise prin cărţi dar şi ce ştia din lumea satului...
Am avut până să merg la şcoală două piedici legate de Sfântul Nicolae şi de Naşterea Pruncului.
În legătură cu Naşterea, repetam mereu întrebarea: "de ce îi zice iesle?" Nu îmi plăcea cuvântul, la noi se zicea grajd, nu iesle. Nici staul, cuvânt oferit de tata, nu îmi plăcea - suna dur, urîcios, întunecat. Eu vroiam să se spună grajd, mai ales că la grajduri, în spatele satului noi ne jucam mereu, era locul de joacă preferat pentru că puteam merge la cai (iar mai târziu aveam să îi "furăm", noaptea (după ce se culcau paznicii beţi turtă), ca să călărim pe câmpurile de lucernă, sub luna plină...). Îmi plăcea imaginea unui prunc născut în grajd, acolo era cald iarna, animalele erau foarte atractive pentru mine, trăiam emoţii foarte vii de curiozitate, teamă şi dorinţa de a mă apropia ca să le mângâi... Îmi închipuiam că şi Pruncului îi plăcea un astfel de loc, cu totul deosebit... Deci nu prea pricepeam ce era aşa de nepotrivit că Domnul se născuse în grajd, că doar acolo îmi plăcea şi mie să mă joc... Nu ştiu cum am depăşit, peste ani, acest mic impas legat de povestea începutului de iarnă. Cred că m-am obişnuit pur şi simplu cu termenul...
Cu Sfântul Nicolae am avut probleme din pricina ... nasului. Pe pereţii bisericii era pictat în tindă atât în interior cât şi afară. Odată, uitîndu-mă de afară la Sfântul, am remarcat că avea ..nasul rupt. Aşa se vedea de jos, de unde priveam eu. Îmi amintesc că îi tot ziceam mamei, de câte ori treceam pe la biserică (spre cimitir) că Sfântul e urât, pentru că are nasul rupt. mama îmi explica mereu că pictura era veche şi că probabil căzuse un pic din vopsea ori tencuială... Dar eu tot nu puteam să trec peste impresia neplăcută că Sfântul are nasul rupt şi mă întrebam cum vine asta şi de ce. Într-o zi însă, uitîndu-mă mai atent, mai stăruitor, am descoperit că de fapt peretele nu era deteriorat ci că, prin nu ştiu ce întâmplare, peste faţa Sfântului se lipise o ...frunză. Cum de rămăsese acolo atâta amar de vreme şi cum de nimeni nu o dăduse jos nu puteam pricepe. Foarte bucuros de descoperire, m-am hotărât să dau eu frunza jos şi am chemat un prieten să facem scara şi să mă urc pe umerii lu ca să iau frunza care credeam că pătrunsese în perete, cumva. Dar nu ajungeam la frunză, era prea sus, aşa că am hotărât să luăm un băţ şi să dăm frunza jos. Aşa se face că după ceva vreme am adus o beldie şi am început să curăţăm cu ea nasul Sfântului... Din nenorocire însă frunza nu se dezlipea şi, ca să fie totul spre nenorocul nostru ne-a văzut un sătean care avea drum prin cimitir tocmai atunci şi, fireşte, a urmat ce urmează de obicei când un copil scrijeleşte cu băţul pictura de pe pereţii unei biserici...
Acasă nu am încasat cum mă aşteptam vreo pedeapsă, tata a avut inspiraţia ca mai întâi să mă asculte şi, când a priceput tărăşenia, s-a amuzat foarte tare... Parcă îi aud şi acum hohotele de râs. Dar mama a interpretat scena ca pe o mare necuviinţă şi m-a asigurat că în anul acela nu voi mai primi nici un cadou de la Moş Niculae, ba chiar că e posibil ca niciodată să nu mai fiu apărat de Ocrotitorul copiilor... Din fericire, Sfântul a fost mai îngăduitor decât mama şi am primit mereu, inclusiv în acel an, cadouri... Până anul trecut, inclusiv, precum sper că voi primi şi anul acesta...:)

[sophia]

Interesanta povestirea lui Ioan_Cezar.
Eu am crezut intotdeauna (nu cunosc limbajul de la tara si cum se numesc toate celea acolo), ca iesle este doar patutul (un leganut ceva), in care fusese pus pruncul.
Acum m-am uitat in dictionar si am vazut explicatia: este jgheabul in care se pune apa sau fanul pentru animale.
Deci nu este nici grajdul si nici staulul.

Nu am stiut in copilarie cum arata Mos Niculaie. Mi-l imaginam la fel ca si Mos Craciun. Abia tarziu am aflat povestea lui.
Nu stiu, am avut o mama ocupata, nu avea timp sa-mi citeasca povesti.
Inteleg ca la tara copiii aveau mai multa atentie, rude in jur, iarna parintii aveau mai mult timp.
La oras parintii mergeau la serviciu tot anul.

Legat de iesle si de Mos Niculaie:
Aici, in vest le-am cunoscut.
Mos Niculaie este prezentat aici asa cum a fost: un episcop, imbracat insa in rosu. Nu-mi place insa ca este aratat in haine catolice (de episcop catolic), desi si ei stiu ca era ortodox.

Imi place mult obiceiul cu ieslea. Sunt unele superbe.
Si cred ca aici sunt invatati totusi mai corect aceste lucruri: atat povestea lui Mos Niculaie (prezentat ca episcop), cat si Nasterea Domnului.
Inca de la gradinita copii invata si joaca scena Nasterii Domnului, cu pastorii, cei trei magi si etc.
La noi lipsesc aceste lucruri si nu stiu ce stiu copiii despre Craciun, cei trei magi, Mos Niculaie.

[Ioan_Cezar]

Lumea satului este (era!) foarte complexă şi aparte, cu multe reprezentări, elemente de imaginar şi credinţe. Este (era!) o lume vie, originală, cu personalitate puternică, aşa încât adeseori nu se suprapune peste a altui sat sau a oricărei alte comunităţi. Adeseori este o lume arhaică - cică.
Dovada originalităţii şi complexităţii lumii satului, care pare pentru unii ruptă de "realitate" şi care e mult îndrăgită de copiii orăşeni dar şi de adulţi, este în primul rând folclorul. Ca dintr-o apă vie, toţi marii noştri artişti s-au inspirat din lumea satului pe care au apreciat-o în mod deosebit. Mai ales scriitorii interbelici preţuiau satul românesc. Dintre ei, Blaga a şi formulat acea zicere rămasă până azi:
”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva”…
Au avut grijă însă bunii prieteni ai poporului român să facă ordine în lumea satului, să o descrie exact, să o configureze precis şi să îi conducă ferm destinul, cu mână de fier. Iar oamenii satului au fost propulsaţi în oraşe, pentru a construi fabrici şi uzine. Iar satul a ajuns ce e azi: un muzeu cu relicve pe care, practic, nu le mai înţelege nimeni...
După cum şi românii de azi sunt propulsaţi cu centrifuga în alte oraşe ale lumii, de unde ne dau veşti că acolo totul e mai bine, mai frumos, şi, bineînţeles, mai corect.
Eu numesc asta un proces de degenerare a poporului român. Care, iată, nu mai poate sesiza modul aparte în care oamenii vii, copii şi părinţi, vieţuiau cândva pe meleaguri mioritice.
Dar e fain la Muzeul Satului, nu? Sau la Muzeul Ţăranului Român... Face să dai 10 lei la intrare ca să vezi ciudăţeniile alea "interesante", nu-i aşa?
Dacă memoria copilăriei s-a pierdut chiar la cei care au copilărit prin sate, dacă pentru unii e jenant deja să îşi amintească scene din copilărie şi conţinuturi care acum ni se par penibile, eronate, inexacte, false, dacă bărbaţii mai ales sunt atinşi de o ciudată amnezie şi pudoare în a evoca momente din copilăria lor, ce să fie oare?
Probabil că nimic altceva decât o limpede mărturie a procesului desfăşurat pe plai mioritic, una care lămureşte cine suntem noi adulţii de azi, tinerii de azi, bătrânii de azi.
Nişte învinşi. Animale bolnave, cum se exprima un scriitor european, într-un înţeles mai cuprinzător.

[Yasmina]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Lumea satului este (era!) foarte complexă şi aparte, cu multe reprezentări, elemente de imaginar şi credinţe. Este (era!) o lume vie, originală, cu personalitate puternică, aşa încât adeseori nu se suprapune peste a altui sat sau a oricărei alte comunităţi. Adeseori este o lume arhaică - cică.
Dovada originalităţii şi complexităţii lumii satului, care pare pentru unii ruptă de "realitate" şi care e mult îndrăgită de copiii orăşeni dar şi de adulţi, este în primul rând folclorul. Ca dintr-o apă vie, toţi marii noştri artişti s-au inspirat din lumea satului pe care au apreciat-o în mod deosebit. Mai ales scriitorii interbelici preţuiau satul românesc. Dintre ei, Blaga a şi formulat acea zicere rămasă până azi:
”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva”…
Au avut grijă însă bunii prieteni ai poporului român să facă ordine în lumea satului, să o descrie exact, să o configureze precis şi să îi conducă ferm destinul, cu mână de fier. Iar oamenii satului au fost propulsaţi în oraşe, pentru a construi fabrici şi uzine. Iar satul a ajuns ce e azi: un muzeu cu relicve pe care, practic, nu le mai înţelege nimeni...
După cum şi românii de azi sunt propulsaţi cu centrifuga în alte oraşe ale lumii, de unde ne dau veşti că acolo totul e mai bine, mai frumos, şi, bineînţeles, mai corect.
Eu numesc asta un proces de degenerare a poporului român. Care, iată, nu mai poate sesiza modul aparte în care oamenii vii, copii şi părinţi, vieţuiau cândva pe meleaguri mioritice.
Dar e fain la Muzeul Satului, nu? Sau la Muzeul Ţăranului Român... Face să dai 10 lei la intrare ca să vezi ciudăţeniile alea "interesante", nu-i aşa?
Dacă memoria copilăriei s-a pierdut chiar la cei care au copilărit prin sate, dacă pentru unii e jenant deja să îşi amintească scene din copilărie şi conţinuturi care acum ni se par penibile, eronate, inexacte, false, dacă bărbaţii mai ales sunt atinşi de o ciudată amnezie şi pudoare în a evoca momente din copilăria lor, ce să fie oare?
Probabil că nimic altceva decât o limpede mărturie a procesului desfăşurat pe plai mioritic, una care lămureşte cine suntem noi adulţii de azi, tinerii de azi, bătrânii de azi.
Nişte învinşi. Animale bolnave, cum se exprima un scriitor european, într-un înţeles mai cuprinzător.

O fi fain la Muzeul Satului pt ca ADNul de tarani din noi isi recunoaste originile.
De ce sa nu fie fain?
Multi au fost dezradacinati incepand cu perioada comunista,au plecat de tineri la oras,le-au murit parintii si rudele de la sat,si-au pierdut urmele...
Probabil ca numai Muzeu Satului le-au mai ramas la indemana ,ca o masina a timpului mai ieftina,mai primitiva...dai 10 lei si traiesti o secunda ,doua din copilaria fericita la sat,unde nu-i asa,"s-a nascut vesnicia"!?

Imi amintesc ca exista o forma de jignire inainte daca erai numit "taran"!A fi taran era intotdeauana folosit cand cineva nu dadea dovada de bunele maniere,socotindu-se pe nedrept ca taranii nu au bun simt sau cei 7 ani de acasa...cand mie imi pare exact pe dos :)
Se pare ca orasenii sunt mai obraznici ,agresivi si vorbareti deoarece isi pot exersa aceste defecte cu necunoscuti din oras pe cand la sat,nu merge caci te cunosc toti vecinii si esti obligat intr-un fel sau altul sa intretii relatii bune cu vecinii.Altfel cu cine te ajuti la nevoie?
Pe cand la oras,sentimentul colectivitatii dispare sau dupa caz poate lua locul unei infratiri clasificate regional de genul:clujenii mei,bucurestenii mei etc

[sophia]

Eu am cunoscut si satul. Mergeam in vacanta la rude si imi placea.
Respect oamenii de la tara si munca lor. Am ajutat si eu si stiu cat este de greu.

Nu-mi place, sau imi place mai putin Muzeul Satului. Mi se pare artificial si mort, in sensul ca-mi lipseste viata.
Satul nu inseamna numai niste casute si grajduri. Nu pentru mine.
Inseamna viata de acolo, animale, oameni, gradini, natura.

Mi se pare ca la noi in tara este o diferenta imensa intre sat si oras atat ca mod de trai, dar si ca mentalitate si gandire. Si nu mi se pare nici normala si nici buna.
Pe de o parte este firesc poate ca fiecare sa-si apere originea si/sau modul lui de viata, dar pe de alta parte nici conservatorismul asta nu e asa bun si nu ajuta. Fiecare trebuie sa vada si ce se poate imbunatati.
Viata la sat nu este grozava daca nu ai apa si gaze in casa si te afunzi in noroi, asa cum nici viata la oras nu este grozava ca ai numai asfalt si te certi cu vecinii si administratia pentru fiecare strop de caldura si mai stiu eu ce.
Peste tot este loc de mai bine.

In alte tari nu este asa. Nu exista asa diferenta in modul de trai, iar oamenii sunt cam la fel. Nu exista conflictul acesta intre satean si orasean. Nu stiu cum au reusit asta.

Nu-mi place si nici nu mi-a fost in intentie sa discutam aici despre deosebiri si sa facem un soi de competitie: cine este mai bun sau unde este mai bine.

Mi se pare ca ambele zone de viata au avantaje si dezavantaje.
In mesajul meu incercam sa-mi exprim cumva tristetea pentru anumite lucruri care mie la oras mi-au lipsit. Atat.

Si adeseori ma gandesc eu ca nici nu se doreste o apropiere. Ma gandesc la vacante pentru copii, ca sa vada si ei viata acolo, animale, legume, aer curat, alimente proaspete, sa invete lucruri utile de acolo.
Ma gandesc si la concedii pentru orasenii obositi si stresati care isi doresc sa se retraga la sat. Dar unde sa te duci?

Legat de maniere si cei 7 ani de acasa as vrea sa spun ca este o diferenta (se face o confuzie). Exista oameni (nu numai cei de la tara) care au niste lucruri de bun simt inascute si nu educate, poate din suflet.
Asta se cheama bun simt. Se cheama sa simti si sa stii sa respecti pe cei din jur.
Maniere inseamna lucruri mai avansate, a sti sa te comporti in diverse situatii, la diverse nivele. Ele se invata, se educa. Ca sa te casatoresti cu un print (chiar in ziua de azi) trebuie sa inveti niste reguli (cum sa te porti, cum sa te imbraci, cum sa vorbesti etc.).

Nimeni nu este mai rau. La sat se cunoaste toata lumea cu avantele si dezavantajele de rigoare. Ai oricand ajutor, esti respectat, nu esti singur (ai si rude mai multe). Dar nu mai ai initimitate (te stie fiecare si ce faci in pat, vorba aia), barfa, rautati.
La oras este invers.
Si mai ales sa nu uitam: la sat esti sau ai posibilitatea sa te retragi, sa te relaxezi, sa te duci in varful desalului , sau sub un pom in gradina unde nu se aude musca si sa fii singur. La oras nu ai unde. Nu scapi de galagie, de stres si presiune.

Ar trebui sa ne intelegem si respectam reciproc.
Imi amintesc ca aveam in facultate colege de la sat. Si era un schimb tare placut. Ele veneau cu ceva si noi orasenii, cu altceva. Ne imparteam totul, de la borcanul de dulceata si alte bunatati trimise de la sat de la parintii lor, la masa calda de la noi, invatat impreuna in conditiile de la bloc, mers la spectacole etc.. Si nu eram singure, caci eram ca surori. Iar in vacanta aveam unde merge la sat.

[Corinusha]

Amintiri de la sat....
Sincer, ele mai frumoase amintiri la am de la sat. Si acum, abia astept sa avem ceva zile libere samergem la bunica. Imi place ca scap de telefoane mobile, calculatoare, poluare masiva si respir si eu aer curat; merg in varfu' dialului din spatele gradinii sau la padure si ma relaxez cateva minute... Vara mai ales, colind tot satul si imprejurimile in lun si-n lat in cautarea relaxarii. Ma intorc acasa mult mai relaxata, mai impacata; acolo am timp sa gandesc pur si simplu; am timp sa imi pun ordine in ganduri.. si ma ajuta mult natura din jurul meu...

Mi-ar placea sa ma pot intoarce in timp, in satul bunicii mele, si sa stau strict acolo macar vreo 2 luni. De fapt, mi-ar placea sa ma pot intoarce in timp chiar si in orasul meu, asa cam cu vreo 100 de ani si sa pot trai viata ce era atunci, macr vreo 2-3 luni de zile :) dar nu se poate decat in povesti...povesi incomplete, din lipsa de cunostinte legate de acea perioada, din lipsa de traire in acea perioada (LOGIC).