Tie , Doamne ! Un gand, o ruga sau un vers , Bunului nostru prieten - Dumnezeu !

[cristiboss56]

Doamne dă-mi sa întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Doamne, dă-mi întru totul să mă supun voii Tale Sfinte.

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate. Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare, că pentru toate este Sfântă voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele. În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi fraţii mei, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet.

Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin.

[cristiboss56]

Iisuse Mântuitorule! Eu sunt pământul cel rău din pilda Evangheliei. Sunt un pământ uscat de vântul fărădelegilor… Pământul inimii mele s-a umplut de pietrele păcatelor şi de spinii grijilor şi ai alergărilor lumeşti. Sămânţa Ta nu poate încolţi şi rodi în el. Vindecă Tu, Doamne, pământul inimii mele. Eu stau în faţa Ta ca „un pământ pustiu şi fără de apă“… ca un pământ ce şi-a pierdut puterea de rodire. Stropeşte-L cu scump sângele Tău; udă-L cu dragostea Ta şi fă-l iarăşi roditor cu Jertfa Ta cea sfântă.
Duhule Sfinte! Dă-mi lacrimi să ud şi eu pământul cel înţelenit al inimii mele. Revarsă peste el ploaia harului şi darului Tău. „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se întoarce până nu adapă pământul şi-l face de rodeşte“ (Isaia 55, 10), aşa fă să se reverse şi peste pământul inimii mele ploaia Ta cea făcătoare de roade bune (Gal. 5, 22). Duhule Sfinte! Trezeşte în mine o „foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu“ (Amos 8, 11) şi o sete de a mă adăpa cu el (Isaia 55). Duhule Sfinte! Aprinde cu focul Tău cel sfânt ogorul inimii mele, să ardă spinii, buruienile şi tot ce este rău în el, ca să mă desţelenesc într-un ogor nou şi să încep o viaţă nouă.Amin.

[cristiboss56]

Bunule Doamne, asa ne rugam: sa straluceasca in noi lumina fetei Tale! Asa cum Tu, in fata celui demonizat, ai stralucit asupra lui, demonii au fugit si chipul celui zidit de Tine, dupa chipul Tau, l-ai aratat in fata multimilor linistit, senin, luminos, redobandind dragostea si lumina cea dintai. Fa, Doamne, si in noi sa straluceasca frumusetea fetei Tale, lumina Ta, iubirea Ta, bunatatea Ta, pacea Ta, frumusetea Ta! Fa, Doamne, ca ea sa straluceasca si pe fetele acestor oameni, ale noastre si ale tuturor celor care poarta in ei harul Duhului Tau si sunt temple ale Duhului Sfant – asa cum tot Isaac Sirul spune: “Stralucirea Ta, Doamne, din adancul inimii, este darul, plata pe care ne-o faci”! Iar bucuria divina – aceasta ofranda negraita, biruitoare asupra oricarui rau din lume, marturie a adevarului si a luminii – sa nu ne paraseasca niciodata. De la Tine Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, cu Preacurata-Ti Maica si cu toti sfintii. Amin.

[cristiboss56]

Ca vameşul stau şi eu în faţa Ta, Doamne. Pentru mulţimea păcatelor şi a fărădelegilor mele stau şi eu aplecat cu vameşul, nici măcar ochii mei fiind vrednic să-i ridic spre cer. Ca şi vameşul îmi bat şi eu pieptul, zicând: totul este rău şi stricat în mine. Nu este nimic bun în mine; totul este otrăvit de păcat.
„Tot capul meu este bolnav şi toată inima mea sufere de moarte” (Is 1, 5). „Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea” (Ps 54, 4). „Intrat-au ape până la adâncul sufletului meu” (Ps 68, 1). „Păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps 50, 4) şi înaintea Ta, Doamne.
Înaintea Ta stau toate păcatele şi răutăţile mele. A răspunde pentru ele nu pot, şi a fugi n-am unde. Ca vameşul mă aplec şi eu în faţa Ta, Doamne, şi cu lacrimi mă rog Ţie: „Dumnezeule, milostiv fii şi mie, păcătosului, şi mă iartă! Multe sunt păcatele mele, dar mila Ta, Doamne, mai mare este. Deci nu mă lăsa pe mine în deşert. Vezi smerenia mea, Doamne, şi mă scoate din adâncul pierzării!” (Ps 118, 153).
Iisuse, preascumpul meu Mântuitor! Tu singur ştii ce fariseu mare trăia odată şi în mine. Îţi mulţumesc, preabunule Doamne, că m-ai chemat în şcoala suferinţelor, în şcoala smereniei, ca să mă scapi de acest fariseu. „Bine este mie, Doamne, că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale” (Ps 118, 71).
Bine este mie, Doamne, şi de-a pururi Te slăvesc pe Tine, Doamne, că m-ai chemat în şcoala cea mare a Golgotei, să mă înveţi a mă smeri. Ajută-mi, preascumpul meu Mântuitor, să pot trăi în smerenia Crucii Tale până la sfârşitul vieţii mele! Întăreşte-mă neîncetat, căci fariseul din mine poate încă n-a murit de tot. Ispititorul i-a încercat chiar şi pe Apostolii Tăi cu ispita trufiei şi el umblă şi azi cu această ispită tocmai după aleşii Tăi. Îngenunchează-mă neîncetat, preascumpul meu Mântuitor, sub Crucea Ta şi mă ţine neîncetat în acest loc preasfânt, căci acesta este singurul loc unde ispita trufiei nu mai are nici o putere.
„Suflete al meu, smereşte-te neîncetat” (cf. I Ptr 5, 6) sub braţele Celui Care „ S-a smerit pentru tine până la moartea pe cruce.” Amin.

[cristiboss56]

[cristiboss56]

LA PICIOARELE TALE, DOAMNE NE RUGĂM CU LACRIMI



La picioarele Tale, Doamne, zăcem în lacrimi de pocăinţă dimpreună cu toţi cei ce au plâns: ierarhi, proroci, apostoli, sfinţiţi mucenici şi cu toţi drepţii, şi milă cerem de la Tine cu rugăciunile lor, şi mântuirea sufletelor noastre, şi împărăţia Cerurilor, măcar că nevrednici suntem de ea pentru păcatele noastre.
Aduc Ţie spre mijlocire pe Preacurată Maica Ta, cetele îngereşti şi toată făptura înţelegătoare: miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, păcătoşii, cu harul şi cu mila Ta. Aşa. Amin.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

O rugăciune de dimineaţă!



Dumnezeule! Făcătorule şi Stăpâne al lumii, caută cu milostivire în ceasul acesta al dimineţii asupra făpturii Tale împodobită cu dumnezeiescul Tău chip. Fă ca ochiul Tău să mă învioreze şi să vină lumina Ta cea mai strălucitoare decât Soarele în bezna sufletului meu, cel ticăloşit de păcat. Ia de la mine întristarea şi lenea, dăruieşte-mi veselie şi vigoare sufletească, pentru ca inima mea să slăvească cu bucurie bunătatea şi sfinţenia Ta, nemărginita-Ţi măreţie, desăvârşirile Tale fără de sfârşit, în toată vremea şi în tot locul. Că Tu eşti Făcătorul meu şi Stăpânul vieţii mele, Doamne, şi Ţie se cuvine slavă de la toate făpturile Tale raţionale, în tot ceasul, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

[cristiboss56]

Doamne Dumnezeule Cel în Treime, miluieşte cu mila Ta cea fără sfârşit pe bolnavi, pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe cei întemniţaţi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi, pe cei călători, pe cei străini, pe cei năpăstuiţi, pe cei ocărâţi, pe cei prigoniţi din pricina Ta, pe cei rătăciţi, pe cei căzuţi, pe cei părăsiţi, pe cei învăluiţi în primejdie, pe cei ce Te caută pe Tine şi pe cei Te-au găsit, pe cei împietriţi, pe cei nepricepuţi, pe cei neputincioşi, pe cei uitaţi, pe cei robiţi, pe cei lipsiţi de răbdare, pe cei deznădăjduiţi, pe cei ce plâng, pe cei osteniţi, pe cei ce luat jugul Tău asupra lor, pe cei pierduţi, pe cei împovăraţi, pe cei zdrobiţi cu inima, pe cei atacaţi sau stăpâniţi de demoni, pe cei ce sunt pe patul de moarte şi pe cei ce se însănătoşesc, pe cei descumpăniţi, pe cei aflaţi în îndoială, pe cei ce pun acum început bun vieţii lor, pe cei legaţi, pe cei ce se pocăiesc în ceasul acesta, pe cei ce nu împărtăşi durerile străine, pe cei ce iubesc şi pe cei ce nu iubesc zidirea Ta, pe cei ce nu au îndrăznire în rugăciune, pe cei ispitiţi, pe cei purtători de chinuri, pe cei zămisliţi în fărădelege şi născuţi în păcate, pe cei obosiţi de mâhnire şi întristare, pe cei din ceasul nedumeririlor, pe cei osândiţi, pe cei goi de fapte bune, pe robii Tăi cei tăinuiţi în mijlocul lumii, pe cei izgoniţi, pe părinţii fără de copii, pe cei ce aduc fapta cea bună, pe cei învrăjbiţi, pe cei dispreţuiţi, pe cei ce sunt pe calea înfrânării, pe cei cotropiţi, pe cei asupriţi în judecăţi, pe cei ce sunt căzuţi în datorii grele, pe cei ce vin la Tine în întâiul ceas şi al unsprezecelea ceas, pe cei ce tocmai o veste rea au primit, pe cei prădaţi, pe cei ce iau cununi de martiri, pe cei neînţelepţi, pe cei împovăraţi de griji şi de păcate, pe cei ce-şi poartă crucea, pe cei ce căiesc acum în faţa Ta, pe cei ce se slăbesc în credinţă, pe cei ce sunt la judeca Ta, pe cei ce muncesc, pe cei ce învaţă, pe cei supăraţi de farmece sau învăluiţi de năluciri, pe cei înviforaţi, pe cei descumpăniţi, pe cei ce înfruntă vremuri de batjocorire a credinţei, pe cei din primejdii, pe cei din nevoi, pe cei din războaie, pe cele ce nasc, pe cei ce caută şi Te preaînalţă întru toţi vecii, pe cei ce sunt în ceasul rugăciunii şi în zi de postire, pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, şi pe cei pentru dreptate prigoniţi, pe cei care nu-i iubeşte nimeni, pe cei ce ne iubesc şi ne urăsc pe noi, pe cei rătăciţi de la dreapta credinţă, pe cei ce nu Te-au cunoscut încă.
Asemenea Doamne, miluieşte-i pe cei care-i cercetează şi-i miluieşte pe aceştia toşi. Întăreşte-i, vindecă-i, ridică-i, ocroteşte-i cu puterea Ta, luminează-i cu lumina Sf. Treimi, binecuvintează-i şi pomeneşte-i întru împărăţia Ta, ca să se slăveascp prin ei, numele Tău cel sfânt.
Miluieşte-i, binecuvintează-i şi-i pomeneşte întru împărăţia Ta şi pe vrăjmaşii noştri, şi îmbunează inima lor, ca spă nu răpim prin răutatea noastră prilejul mântuirii lor.
Doamne miluieşte şi ne binecuvintează pe noi, căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava a Tatăului, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[cristiboss56]

(O rugaciune minunata, asemanatoare cu plansurile Sf. Efrem Sirul)

Doamne Iisuse, mi-aduc aminte. Eram singur. Părăsit de toţi. Zăceam distrus într-un fund de prăpastie adâncă. În jurul meu tăcere mormântală. Nu era nimeni care să-mi ajute. Plin de răni şi cu oasele frânte, scoteam din când în când un scâncet slab. Aveam o dorinţă, o bunăvoinţă ca să ies din prăpastie. Nu eram în stare, din partea mea, decât să ridic degetul cel mic: semn că nu mă împac cu starea în care mă aflu şi că aş fi fericit dacă s-ar găsi cineva să mă scoată din bezna şi din mocirla în care căzusem.
Sus, sus de tot, vedeam un petic mic de cer albastru. Ah, ce dor mi-era de o lume imaculată, pură, cristalină care să nu aibă nimic din murdăria, viermii şi putoarea în care mă bălăceam. Simţeam nevoia să respir aer curat, ozonat; iar în lipsa lui, simţeam că mă înăbuş, mă asfixiez.
Dar Tu, Păstor iubit, care eşti veşnic în căutarea oilor rătăcite, ai şi auzit scâncetul meu, ai şi văzut întins degetul meu cel mic, ai şi ghicit dorinţa mea de a ieşi din starea nenorocită şi jalnică în care mă aflam. Căci, deodată, deasupra capului meu, am auzit un zgomot. Crengile uscate trosneau, pietricelele se rostogoleau, frunzele foşneau. Venea cineva în grabă. Am avut presimţiri şi prevestiri de bucurie înlăcrimată.
Când am întors capul, ce să văd? Erai Tu, Iisus Dulce! Te-am văzut, printre lacrimi, întreg, în toată statura. Erai înalt cât Crucea pe care ai fost răstignit! Capul, apăsat parcă de o grea povară, era însângerat şi încununat de spini. Mâinile şi picioarele, străpunse de cuie, lăsau urme de sânge. Dar Tu, Iisuse, nu ţineai seama de durerile Tale, nu te uitai la rănile Tale, ci erai cu ochii ţintă la mine. Din ochii Tăi blajini picurau lacrimi de jale pentru starea nenorocită în care mă găseam.
Şi Doamne, Dumnezeule, ce frumos Te-ai purtat cu mine! Cu câtă dragoste m-ai îngrijit! Cu câtă gingăşie, cu câtă delicateţe, cu câtă luare-aminte mi-ai legat rănile peste care ai turnat untdelemn şi vin! Cât de bun ai fost cu mine! Pe toată faţa pământului nu există nici o mamă care să poată mângâia aşa cum m-ai mângâiat Tu!
Te-ai aşezat în genunchi lângă sufletul meu zdrobit şi sfâşiat de păcat şi ai început a-mi spune că dorul meu după cerul de azur se va împlini. Că, acolo sus, este o altă lume, de mii de ori mai bună, mai curată, mai fericită! Acolo sunt cântece de îngeri înaripaţi, acolo sunt păsărele, floricele, fluturaşi cum nu există pe pământ. Acolo e o veşnică primăvară şi o veşnică fericire. După ce mi-ai şters astfel sângele şi lacrimile, după ce m-ai făcut sănătos, m-ai scos din prăpastie, din mocirlă, spunându-mi să nu mai păcătuiesc, ca să nu-mi fie ceva mai rău. Şi după ce mi-ai arătat Calea, Adevărul şi Viaţa, m-ai lăsat să-mi duc crucea până la capătul vieţii mele pământeşti. M-ai lăsat, dar nu m-ai părăsit. îţi simţeam prezenţa la tot pasul. Ori de câte ori porneam prin viscol şi prin furtună, ori de câte ori vorbeam despre jertfa Ta celor mici şi celor mari, ori de câte ori mă scufundam în calde clipe de rugăciune, vedeam cu ochii mei plini de lacrimi că Tu eşti lângă mine, simţeam că mă porţi de mână ca pe copilul Tău, că suferi cu mine, rabzi cu mine, plângi cu mine. Dar mila Ta faţă de mine nu s-a mărginit numai la atât.
Când vedeai că valurile ispitelor erau gata să mă înghită, iar răutatea dracilor era mai crudă şi mai otrăvitoare ca oricând, o trimiteai pe Măicuţa Ta pe care, încă pe Cruce fiind, ai făcut-o să fie şi Măicuţa mea. Şi în aceste clipe grele, de nesuferit, venea Preacurata la mine, ca la un copil orfan ce eram. Mă găsea, de cele mai multe ori, în genunchi în hohote de plâns. Atunci împărăteasa Maică venea la mine îmbrăcată într-un veşmânt albastru ca cerul şi, plină de milă pentru suferinţa mea, punea mânuţa ei sfântă pe capul meu, mă mângâia cu vorbe pătrunse de o iubire negrăită ce izvorau dintr-o inimă catifelată, mătăsoasă, plină de balsamul blândeţii şi al bunătăţii, care îmi răcorea sufletul aşa cum, după o zi de arşiţă, ploaia răcoreşte pământul ars şi însetat.

[cristiboss56]

Şi după ce pleca Preasfânta Fecioară, mi-l trimiteai şi pe prietenul meu cel mai credincios, pe sfântul înger păzitor, ca să vegheze la căpătâiul meu în timpul nopţii şi să mă scape de primejdii în timpul zilei. Pentru toate acestea nu mi-ar ajunge nici cuvintele, nici viaţa ca să-ţi aduc miile de mulţumiri şi veşnica recunoştinţă pe care Ţi le datorez.
Dar în schimbul tuturor acestor binefaceri fără asemănare, astăzi -vai! – din nou Te-am uitat, din nou Te-am părăsit. Te-am lăsat iarăşi răstignit pe cruce, iar eu m-am întors către idolii cei deşerţi. Am uitat suferinţa din groapa Egiptului, am uitat dragostea Ta, am uitat puterea divină cu care m-ai scos din Marea Roşie şi din pustiul nesfârşit. Şi, ce e şi mai grozav, am preferat căldările de carne în locul manei cereşti şi apei din stâncă. Iar ca urmare, zac acum din nou în prăpastia Babilonului – zdrobit, sfâşiat, secătuit.
Aici, departe de casa Tatălui ceresc, departe de Sion, multă vreme am păscut porcii în pământ străin. Harfele mele stau şi acum atârnate în sălcii: nu mai pot cânta atâta vreme cât mă aflu în ţara păcatului. Păcatul a ridicat din nou un zid de despărţire, încât nici o rază din iubirea Ta, nici o lacrimă de mângâiere nu mai pot pătrunde până la mine. Inima mi-e de piatră, iar ochii îmi sunt de iască.
Iarăşi simt că mă asfixiez, iarăşi îmi este dor de cerul de azur, iarăşi Te chem la mine: pogoară-Te încă o dată, Iisuse, după oaia ce iarăşi s-a rătăcit. Nu mă lăsa singur şi părăsit, căci acum, mai mult ca oricând, am nevoie de Tine, numai de Tine.

[cristiboss56]

Da, Iisuse, am nevoie numai de Tine, fiindcă numai Ţie Ţi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Am nevoie numai de Tine, pentru că numai Tu, Iisuse dulce, Ţi-ai arătat nemărginita-Ţi iubire pentru mine, vărsându-Ţi până şi ultima picătură de sânge pentru mântuirea mea.
Am nevoie, iarăşi, numai de Tine, căci numai cu Atotputernicia Ta mai pot fi scos din noua prăpastia în care am căzut şi numai cu dragostea Ta fără seamăn Te mai poţi apropia de un ticălos şi de un mincinos ca mine. Părăsit de toţi, ca şi întâia oară, mi se pare că – în starea în care mă aflu acum – Măicuţa Ta nu mai este şi Măicuţa mea, pentru că Ea este nevinovată, iar eu sunt vinovat de moarte. Ea este precum crinul de frumoasă şi binevoitoare, iar eu sunt ca un câine împuţit şi urât.
În starea în care mă aflu acum, parcă nici prietenul meu cel mai drag, nici îngeraşul nu mai este cu mine şi nu mă păzeşte. Păcatele mele l-au alungat, aşa cum fumul alungă albinele. Prea mult mi-am bătut joc de îndelungata lui răbdare şi aşteptare. El veghea zi şi noapte lângă mine ca să nu mi se întâmple vreun rău, iar eu zi şi noapte păcătuiam, întristându-l şi îndurerându-l. Recunosc, bunul meu Iisus, că păcatul meu de acum este de mii de ori mai greu decât lepădarea lui Petru, este la fel cu prigonirea lui Saul din Tars şi nu este departe de trădarea lui Iuda.
În fiecare zi şi în fiecare ceas mă lepăd, în faţa duşmanului nevăzut şi în faţa oamenilor, de Numele Tău şi de iubirea Ta – şi câtă deosebire este, Doamne, între lepădarea lui Petru şi lepădarea mea!
Apostolul cel iubit s-a căit şi a plâns cu amar în toată viaţa lui, ori de câte ori auzea cocoşul cântând şi aducându-şi aminte de lepădarea lui. Pentru atâta plâns, pe faţa lui se săpa-seră două şănţuleţe pe care curgeau neîncetat lacrimile lui de pocăinţă, iar la sfârşitul vieţii sale s-a pedepsit ca nimeni altul, cerând călăilor să fie răstignit cu capul în jos; pe câtă vreme eu, după fiecare lepădare, râd nebuneşte spre bucuria vrăjmaşului şi fug de cruce ca să nu sufăr nimic pe pământ.
În fiecare zi şi în fiecare ceas Te prigonesc Iisuse, fie direct prin gândurile, cuvintele şi faptele mele cele rele, fie prin aproapele meu pe care îl ucid cu limba, cu mânia şi cu ura, socotind ca aduc slujbă lui Dumnezeu. Dar unde este convertirea mea de pe drumul Damascului? Unde se află la mine pocăinţa lui Pavel care se credea o lepădătură şi cel mai mic între Apostoli, el, care era corifeul Apostolilor? Unde sunt râvna şi focul iubirii pentru Tine, Iisuse şi pentru fraţi? După cum vezi şi ştii, eu nu am nimic din toate acestea. Dimpotrivă, mereu Te prigonesc şi mereu mă mândresc, socotindu-mă mai bun decât alţii şi crezând că am dreptul să cobor foc din cer ca să-i nimicesc pe păcătoşi.
În fiecare zi şi în fiecare ceas eu Te trădez, Iisuse, ca şi Iuda. Sărutul meu mârşav îţi spurcă mereu Preacuratul şi Preacinstitul Tău obraz euharistie. Te vând şi de frică şi pentru bani, şi pentru ca să mă răzbun pe alţii şi pentru blidul de linte al tuturor poftelor trupeşti şi al patimilor sufleteşti. Tu, Mirele ceresc, vii să te logodeşti cu sufletul meu ca şi cu o mireasă, iar eu Te trădez, pe faţă şi în ochii Tăi, aşa cum nu-şi trădează nici cea mai desfrânată femeie din lume bărbatul, ştiind prea bine că prin aceasta îţi răstignesc din nou iubirea Ta spre bucuria şi batjocura diavolului. Tot pe Tine Te trădez şi când îl vând pe aproapele meu, căci ceea ce fac unora dintre fraţii Tăi mai mici Ţie îţi fac.
Şi când mă gândesc că nefericitul Iuda s-a căit, totuşi, pentru păcatul lui! A aruncat toţi banii pe care Te vânduse duşmanilor! A mărturisit în faţa întregului Sinedriu că a vândut sânge nevinovat! Şi, ce este mai îngrozitor, şi-a aplicat cea mai grea pedeapsă pe care a ales-o duhul diavolului şi sufletul său deznădăjduit, lipsindu-se – prin spânzurare – şi de bucuriile de aici şi de fericirea veşnică de dincolo!