Parintii sunt impotriva

[ioan67]

Daca tot am intrat in discutie pe topic, legindu-ma deocamdata de unele trimiteri catre psihologie (alcoolism, codependenta, utilitatea unui psi), as vrea sa scriu cateva randuri despre modul in care vad casnicia si iubirea.

In primul rand sunt putin nedumerit ca discutia de pe topic s-a tot deplasat pe aspecte exterioare ale iubirii si ale casniciei, iar nu pe miezul lucrurilor.
Ce numesc, mai intai, "exterior"?
Ei bine, exterior si secundar este, pentru mine, jobul ori profesia celor care se iubesc. Mi se pare si comic si stupid ca un barbat si o femeie sa puna problema iubirii in termeni de job/salariu/meserie etc. Acestea sunt aspecte care au rostul lor in relatia maritala dar nu cred ca tin de miezul dragostei.

In al doilea rand, sunt inca mai nedumerit ca discutam despre iubire fara a aminti caracterul personal al acestui tip de relatie si fiintare umana. Cei care se iubesc sunt persoane! In afara acestui inteles preliminar (si final) al iubirii, nu prea inteleg ce putem vorbi... Ca doar nu se iubesc intre ele normele, regulile, preceptele morale, joburile, obiectele sau institutiile...

In al treilea rand, ma mira ca initiatoarei topicului i s-au dat o multime de sfaturi si de directii de urmat fara a o intreba in prealabil cum intelege ea insasi iubirea, casnicia, eventual si prin prisma identitatii de om crestin.
Poate ca Bublisor ar avea ceva material de meditatie, care sa o ajute in decizie si luarea unei hotarari, daca ar intelege mai nuantat/bogat/aprofundat cum e cu iubirea si cu casnicia, discutind cu oameni de aici care iubesc sau care au iubit candva...

Voi incerca sa scriu si eu cateva randuri despre iubire si casnicie, desi sunt constient cat este de delicat subiectul. Pentru mine e subiectul cel mai greu pe care cred ca il dau la examenul vietii, asa ca sper la oarece ingaduinta din partea cititorilor...

*

Bunul Dumnezeu mi-a daruit sa intalnesc, cand eram in armata, un cuplu casatorit de peste 70 de ani. Trecusera amandoi pragul varstei de 90 ani si, poate, tocmai de aceea mi se pareau un pic ireali, asa cum ii percepeam in intalnirea lor neverosimila, cumva atemporala...
Eu si domnul X eram vecini de pat, in acelasi salon al unui spital din Sibiu. Ne aflam la Contagioase, fiecare cu infectia si suferinta lui... Vorbeam putin si rar intre noi, ne sustineam cum puteam si ne eram reciproc recunoscatori pentru tacere si discretie.
Intr-o seara a venit in vizita sotia domnului X.
Din clipa cand doamna a intrat in salon, mi-am dat seama ca se petrece un fapt neobisnuit. Marturisesc ca am resimtit deindata o stare de liniste bucuroasa (sau de bucurie linistita) si oarecare uimire... Nu pricepeam ce se intampla dar impresia produsa de intalnirea celor doi oameni mi-a ramas viu intiparita in memorie. Liniste, bucurie, lumina...

Si-au zambit deindata, chipul lor s-a luminat, bucuria cuprinzind treptat intreaga lor faptura.
Asistam la un fenomen pe care nu il puteam integra, in "ceva"-ul lui aparte, desi scena era cat se poate de banala, de obisnuita: s-au imbratisat usor, in tacere, s-au sarutat (pe gura), s-au privit... Imi amintesc bine ca doamna s-a asezat cu atentie pe marginea patului si ca i-a luat, usor, mana sotului. Comunicau privindu-se, tacut, zambind. Era atata liniste in ei, intre ei, cu ei si. O pace care ma legana si pe mine...

Participam atunci la o intalnire a doi indragostiti. Nu banuiam ca acesti oameni fusesera casatoriti 70 de ani! Constatam doar ca era pace si lumina, cum nu mai experiasem, si ca acesti oameni pareau ... unul! Era ca si cum de la sot la sotie si de la sotie la sot trecea un ceva nevazut prin care fiecare se daruia celuilalt, cu tainica bucurie. Ceea ce trecea de la unul la altul, imi dadea impresia ca ii uneste, ii contopeste. Un singur om, nu stiu cum sa formulez, un singur om se afla acolo sub chipul celor doi. Parca nu erau, repet, un barbat si o femeie care aveau, impreuna, aproape 200 de ani, ci parca traiam in preajma unui om, a unei persoane fara de varsta aflata in pace nesfarsita si bucurie. Ce implinire! Ce stare a unui vis glorios vedeam intrupat chiar acolo, langa mine!

Dupa o vreme si-au soptit doua-trei vorbe, doamna a scos cateva lucruri dintr-o sacosa, s-au mai tinut cateva clipe de mana, apoi s-au imbratisat, s-au sarutat (tot pe gura!) si... asta a fost totul. Doamna a plecat, domnul a petrecut-o cu privirea pana cand usa s-a inchis usor.

A fost cea mai simpla si mai profunda intalnire a doi oameni care se iubesc, o intalnire a carei amintire am pastrat-o totdeauna, pana azi, ca pe un lucru deosebit de pretios. Imi este reper, inteleg ca si eu sunt chemat, impreuna cu sotia mea, catre aceeasi tinta, catre aceeasi stare, catre aceeasi minune a iubirii conjugale. Sa devenim ca ei, sa putem fi asemenea lor cand vom experia sfarsitul vietii... ar fi si pentru noi, cei de aici de acasa, cu adevarat o izbanda.

Dar cate oare s-au petrecut, cu ei si intre ei, pana la acel deznodamant luminos al implinirii? - ma intreb acum... Si imi spun ca asta doar ei si Dumnezeu cunosc.

[Demetrius]

În prealabil postat de ioan67

....

*

Bunul Dumnezeu mi-a daruit sa intalnesc, cand eram in armata, un cuplu casatorit de peste 70 de ani. Trecusera amandoi pragul varstei de 90 ani si, poate, tocmai de aceea mi se pareau un pic ireali, asa cum ii percepeam in intalnirea lor neverosimila, cumva atemporala...
Eu si domnul X eram vecini de pat, in acelasi salon al unui spital din Sibiu. Ne aflam la Contagioase, fiecare cu infectia si suferinta lui... Vorbeam putin si rar intre noi, ne sustineam cum puteam si ne eram reciproc recunoscatori pentru tacere si discretie.
Intr-o seara a venit in vizita sotia domnului X.
Din clipa cand doamna a intrat in salon, mi-am dat seama ca se petrece un fapt neobisnuit. Marturisesc ca am resimtit deindata o stare de liniste bucuroasa (sau de bucurie linistita) si oarecare uimire... Nu pricepeam ce se intampla dar impresia produsa de intalnirea celor doi oameni mi-a ramas viu intiparita in memorie. Liniste, bucurie, lumina...

Si-au zambit deindata, chipul lor s-a luminat, bucuria cuprinzind treptat intreaga lor faptura.
Asistam la un fenomen pe care nu il puteam integra, in "ceva"-ul lui aparte, desi scena era cat se poate de banala, de obisnuita: s-au imbratisat usor, in tacere, s-au sarutat (pe gura), s-au privit... Imi amintesc bine ca doamna s-a asezat cu atentie pe marginea patului si ca i-a luat, usor, mana sotului. Comunicau privindu-se, tacut, zambind. Era atata liniste in ei, intre ei, cu ei si. O pace care ma legana si pe mine...

Participam atunci la o intalnire a doi indragostiti. Nu banuiam ca acesti oameni fusesera casatoriti 70 de ani! Constatam doar ca era pace si lumina, cum nu mai experiasem, si ca acesti oameni pareau ... unul! Era ca si cum de la sot la sotie si de la sotie la sot trecea un ceva nevazut prin care fiecare se daruia celuilalt, cu tainica bucurie. Ceea ce trecea de la unul la altul, imi dadea impresia ca ii uneste, ii contopeste. Un singur om, nu stiu cum sa formulez, un singur om se afla acolo sub chipul celor doi. Parca nu erau, repet, un barbat si o femeie care aveau, impreuna, aproape 200 de ani, ci parca traiam in preajma unui om, a unei persoane fara de varsta aflata in pace nesfarsita si bucurie. Ce implinire! Ce stare a unui vis glorios vedeam intrupat chiar acolo, langa mine!

Dupa o vreme si-au soptit doua-trei vorbe, doamna a scos cateva lucruri dintr-o sacosa, s-au mai tinut cateva clipe de mana, apoi s-au imbratisat, s-au sarutat (tot pe gura!) si... asta a fost totul. Doamna a plecat, domnul a petrecut-o cu privirea pana cand usa s-a inchis usor.

A fost cea mai simpla si mai profunda intalnire a doi oameni care se iubesc, o intalnire a carei amintire am pastrat-o totdeauna, pana azi, ca pe un lucru deosebit de pretios. Imi este reper, inteleg ca si eu sunt chemat, impreuna cu sotia mea, catre aceeasi tinta, catre aceeasi stare, catre aceeasi minune a iubirii conjugale. Sa devenim ca ei, sa putem fi asemenea lor cand vom experia sfarsitul vietii... ar fi si pentru noi, cei de aici de acasa, cu adevarat o izbanda.

Dar cate oare s-au petrecut, cu ei si intre ei, pana la acel deznodamant luminos al implinirii? - ma intreb acum... Si imi spun ca asta doar ei si Dumnezeu cunosc.

Cuvintele tale mi-au descris o iubire mai frumoasa chiar decat descrierea ta neintrecuta.
Mi-ai dovedit ca vocabularul meu e sarac fiindca n-am cuvinte disponibile sa exprim imaginea pe care mi-ai revelat-o.

[ioan67]

...........:)
Hristos in mijlocul nostru!

[Florinvs]

În prealabil postat de Bublisor

Da il iubesc si nu ma vad fara el si suntem fericiti cabd suntem impreuna. Asa cum zicea cineva aici,pe el cunosc bine,ii stiu fiecare gest,stiu cum sa gestionez anumite situatii in functie de amandoi. Nu stiu cum sa va explic,nu imi gasesc cuvintele pt a descrie exact.

Foarte frumos spus! In acest caz, cred ca stiti ce aveti de facut, pentru a fi fericita toata viata, alaturi de omul iubit!
Si când ati spus aceste lucruri, cred ca sunteti convinsa de aceasta!

Spunând acestea, nu mai vad ce alte sfaturi ati mai putea primi!

Oricum, numai va doresc, si sa se realizeze ceea ce va doriti si va face fericita.

[vsovi]

În prealabil postat de ioan67

.....

Bunul Dumnezeu mi-a daruit sa intalnesc, cand eram in armata, un cuplu casatorit de peste 70 de ani. Trecusera amandoi pragul varstei de 90 ani si, poate, tocmai de aceea mi se pareau un pic ireali, asa cum ii percepeam in intalnirea lor neverosimila, cumva atemporala...

Adică aşa de superstiţios eşti şi atît de naiv şi visător romantic încît să te laşi păcălit de un cuplu de gerontocraţi libidinoşi?.. punînd asta pe seama lui Dumnezeu? Nu se poate!

Eu si domnul X eram vecini de pat, in acelasi salon al unui spital din Sibiu. Ne aflam la Contagioase, fiecare cu infectia si suferinta lui... .......
Din clipa cand doamna a intrat in salon, mi-am dat seama ca se petrece un fapt neobisnuit. Marturisesc ca am resimtit de indata o stare de liniste bucuroasa (sau de bucurie linistita) si oarecare uimire... Nu pricepeam ce se intampla dar impresia produsa de intalnirea celor doi oameni mi-a ramas viu intiparita in memorie. Liniste, bucurie, lumina...

Confunzi lumina cu întunericul şi pacea cu bordelăria... şi asta pentru că tu priveşti foarte romantic şi folosind chiar scripturile pentru viziunea asta ''frumoasă'' şi ''idilică'' a ta. Unde vezi tu acolo bucurie în obijnuinţa de a mima buna dispoziţie şi în grija lumească ipocrită de a părea veseli şi fericiţi? Păi revederea soţiei în public niciodată nu te predispune la giugiuleală publică decît ca să mimezi trufia vieţii... că ''iată ce blondă mi-am potrivit cu BMV-ul sau cu SUVul''... doar atunci întîlnirile în public cu a nu ştiu cîta soţie te face să-ţi permiţi să o şi pipăi în public. (Ruşinică mare!)

......
Asistam la un fenomen pe care nu il puteam integra, in "ceva"-ul lui aparte, desi scena era cat se poate de banala, de obisnuita: s-au imbratisat usor, in tacere, s-au sarutat (pe gura), s-au privit... Imi amintesc bine ca doamna s-a asezat cu atentie pe marginea patului si ca i-a luat, usor, mana sotului. Comunicau privindu-se, tacut, zambind. Era atata liniste in ei, intre ei, cu ei si. O pace care ma legana si pe mine...

Participam atunci la o intalnire a doi indragostiti. Nu banuiam ca acesti oameni fusesera casatoriti 70 de ani! Constatam doar ca era pace si lumina, cum nu mai experiasem, si ca acesti oameni pareau ... unul! Era ca si cum de la sot la sotie si de la sotie la sot trecea un ceva nevazut prin care fiecare se daruia celuilalt, cu tainica bucurie. Ceea ce trecea de la unul la altul, imi dadea impresia ca ii uneste, ii contopeste. Un singur om, nu stiu cum sa formulez, un singur om se afla acolo sub chipul celor doi. Parca nu erau, repet, un barbat si o femeie care aveau, impreuna, aproape 200 de ani, ci parca traiam in preajma unui om, a unei persoane fara de varsta aflata in pace nesfarsita si bucurie. Ce implinire! Ce stare a unui vis glorios vedeam intrupat chiar acolo, langa mine!

...

Să vede că erai grav bolnav şi cu febră mare dacă ai rămas impresionat şi marcat ''pozitiv''... de giugiulelile unor coptături... mie mi se pare greţos să stai şi să te uiţi la aşa ceva... mi s-ar fi făcut ruşine şi greaţă instant şi aş fi întors privirea cu decenţă ca să nu se ia, să nu cumva să mă molipsesc.

Păi decenţa iubirii, mai ales la vîrsta aia nu-ţi permite să te săruţi în public şi nici să laşi să se înţeleagă de către alţii, tentaţiile şi aluziile şi apropourile trupeşti ale iubirii... sexuale, extrem de nefireşti la o vîrstă înaintată.

Iubirea şi căsnicia trebuia să însemne la vîrsta lor înaintată depăşirea stadiului de plăceri fizice ''romantice'' ce apar chimic între între doi viermi înfometaţi. Ei trebuiau să se iubească duhovniceşte, mîntuitor, îndumnezeuitor... şi nu ca adolescenţii pe care îi duc de nas şi de ochi orice ispită, orice privelişte, orice glumeţie grozavă... ca să se giugiulească ei în public aşa k gLumea făcînd în ciuda celor vîrstnici care îi mustră din priviri.

Păi tocmai ei, gerontocraţii tăi pe care i-ai luat şi ni-i dai tu ca model, trebuia să fi depăşit ei stadiul despre care vorbeşti pe la vîrsta de maxim 50 de ani... şi treptat în căsnicia lor iubirea trebuia să devină tot mai duhovnicească, mai curată şi mai mîntuitoare... mai smerită şi mai tainică.

Deci nu cred că poţi să îndemni pe Bublişor la ceva bun cu astfel de exemple de Stan şi Bran sau Benny Hill şi să zici că sunt pozitive.

Păi decît să se iubească sexual şi libidinos la vîrsta aia ca doi tineri îndrăgostiţi, mai bine se urau sincer ca Al Bundy din serialul ăla despre căsătoria reală.

''Căsătoria e sacul cu păcate, mărită-te şi ia-l în spate'' sf. prooroc. Arsenie Boca

PS: deci Bublişor, dacă vrei şi dacă te decizi, atunci ia sacul ăla greu în spate şi nu în faţă, nu ca pe un vis frumos prezentat de fratele Ioan67 vorba lui Igor!... prin care acei gerontocraţi şi-au dovedit josnicia la o vârstă aşa de înaintată.

[ioan67]

.......:))))

[vsovi]

În prealabil postat de ioan67

.......:))))

::::::::::::::: .... :)))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))

[Igor_Paslusnik]

Doamne Iisuse... ce iad e în unii oameni... vai ce face mândria cu omenirea... vai... ce abisuri de iad aduce răzvrătirea şi nemulţumirea... Sunt atât de mulţi oameni în acele abisuri... Atât de mulţi... Doamne ai milă de noi... Doamne nu ne lăsa...

Iar ţie, frate Ioane, mulţumesc pentru împărtăşire. Mulţumim Domnului. Mulţumesc că ne-ai adus şi pe noi de faţă acelor minunate roade ale dragostei sădite de Domnul în oameni... Să ne învrednicim a împlini măcar o parte şi noi, din ce învăţăm şi iubim.

[ioan67]

Iubirea, linistea, lumina vin in viata unui om si ca sa ii dea curaj.
Nu inteleg prea bine de ce si cum, dar dupa o experienta a luminii si a dragostei parca esti ceva mai puternic in confruntarea cu durerea, cu mizeria, cu suferinta de neinteles uneori.

In seara aceea a venit medicul insotit de o asistenta si mi-a spus sa ma pregatesc pentru o punctie. Febra era mare si constanta, cum bine a presupus vsovi. Imi era foarte rau si domnul doctor credea ca am vreo meningita, ceva... Asa ca, in sprijinul ipotezei sale, medicul a adus o seringa mare (parca era pentru cai!) si mi-a zis ca imi vor extrage putin lichid cefalorahidian din maduva spinarii... Sa faca niste analize, zicea.

Nu prea intelegeam eu bine ce insemna asta, cert e ca m-a apucat spaima si mi-a venit s-o sterg. Dar n-am fugit, mai facusem experienta durerii si stiam ca o pot scoate cu bine la capat, daca am rabdare.
Cand au facut interventia, insa, nu prea imi nimereau canalul cu lichid, asa incat doctorul impungea cu acul, parca la intamplare, prin materia mea cenusie din maduva lombara... Ma atingea cu acul acela grosolan cand intr-o parte, cand in alta, cautind locul... Eu urlam la fiecare atingere. Nu am mai trait o durere atat de mare nici inainte nici dupa interventia aceea.
Membrele mele tasneau spasmodic, in toate partile, fara sa le pot controla... Parca eram un broscoi! Sa iti umble careva cu acul prin substanta cenusie a maduvei lombare nu e lucru de saga... Parol!
Si, mai mult mort decat viu, am ramas acolo nauc si moale ca o carpa, de parca durerea imi rapise toata vlaga. Vreo doua ore am stat nemiscat, privind doar tavanul. Asa erau instructiunile, cica daca ma miscam as fi putut sa raman cu niste sechele.... Si imi era o sete!...

Cand sa plece din salon, insa, doctorul s-a intors si mi-a zis un pic inciudat: "fricosule!, ce urlai asa, mah?!". Si atunci, in sfarsit, am auzit vorba blanda si hotarata a batranului: "Nu e fricos, domnule doctor, cum sa fie fricos? Daca era fricos ar fi fugit deindata, vazind cat de neindemanatic sunteti! Dar el a ramas si a suportat toata nepriceperea dumneavoastra... Nu asa se face o punctie!"

Intr-adevar, iubirea vine sa ne intareasca in clipe grele. Macar pentru asta si tot ar trebui sa o pretuim ceva mai mult, ceva mai serios. Si sa ii aratam recunostinta, tinind cont ca nu vom putea niciodata sa o rasplatim indeajuns.

[CristianR]

În prealabil postat de vsovi

Păi decenţa iubirii, mai ales la vîrsta aia nu-ţi permite să te săruţi în public şi nici să laşi să se înţeleagă de către alţii, tentaţiile şi aluziile şi apropourile trupeşti ale iubirii... sexuale, extrem de nefireşti la o vîrstă înaintată.

Vai, ce gest necuviincios (care pentru vsovi echivalează cu un film deocheat)! La vârsta aia se cuvenea ca doar aerul dintre ei să-l sărute. Și pe acela doar cu gândul.