Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Cum să ne rugăm:
Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, XXX-XXXII, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, pp. 482-483
„Iar când ne aflăm la rugăciune, frați prea iubiți, suntem datori să veghem și să participăm din toată inima la acest moment, în care să nu-și aibă locul nici un cuget trupesc sau lumesc, să nu ne gândim la altceva decât la ruga noastră. De aceea și preotul, înainte de rugăciune, prin câteva cuvinte pregătește sufletele fraților credincioși zicând: Sus să avem inimile și, în timp ce poporul răspunde: Avem către Domnul, suntem preveniți că nu trebuie să ne gândim la nimic altceva decât la Dumnezeu. Inima să ne fie închisă împotriva adversarului și deschisă numai pentru Dumnezeu, să nu-i îngăduim dușmanului lui Dumnezeu să se apropie de noi în timpul rugăciunii.
Căci se strecoară adesea și pătrunde pe ascuns, înșelând cu iscusință și îndepărtând de la Dumnezeu rugăciunile noastre, făcând ca una să avem în inimă și altceva pe buze.
De aceea pe Domnul nu trebuie să-L roage sunetul vocii, ci, cu toată seninătatea, sufletul și simțirea noastră. Este totală indecență ca, atunci când Îl rogi pe Domnul, să-ți zboare gândul în altă parte, să cugeți la lucruri care n-au nimic comun cu rugăciunea, ca și cum ai putea în același timp să vorbești cu Domnul și să te gândești la altceva. Cum ceri să te asculte Domnul, dacă tu nu-L asculți? Vrei să-și aducă aminte Dumnezeu de tine când te rogi, dacă tu nu-ți aduci aminte de El?
Aceasta înseamnă a nu te păzi deloc de dușman, a ofensa prin neglijența rugăciunii când ochii îi sunt adormiți, inima trebuie să-i fie trează, precum este scris în Cântarea cântărilor: Eu dorm și inima mea veghează (Cântarea Cântărilor 5, 2). De aceea, cu grijă și prevedere ne atrage atenția Apostolul zicând: Când stați la rugăciune fiți veghetori în ea (Coloseni 4, 2), învățându-ne, desigur, și arătând că aceia pot să dobândească de la Dumnezeu ce cer, pe care-i vede Dumnezeu că sunt veghetori la rugăciune. (...)
Cei ce se roagă nu vin la Dumnezeu cu rugăciuni goale și fără miezul faptelor. Cererea este fără răspuns când Dumnezeu este invocat printr-o rugăciune deșartă. Căci după cum pomul care nu face roade se taie și se aruncă în foc (Matei 3, 10), la fel și rugăciunea care n-are roadele ei nu poate fi vrednică de Dumnezeu, fiindcă nu e însoțită de fapte.
De aceea, Sfânta Scriptură ne învață zicând: Bună este rugăciunea cu post și milostenie (Tobit 12, 8). Căci cel ce va da în ziua judecății răsplată pentru faptele bune și pentru milostenie și astăzi ascultă cu bunăvoință pe cel ce vine la rugăciune după ce a făcut fapte bune.
Așa și centurionul Cornelius pe când se ruga a meritat să fie ascultat, pentru că făcuse multe acte de milostenie față de popor și rugase întotdeauna pe Dumnezeu. Lângă el, care se ruga pe al nouălea ceas din zi, a venit îngerul cu mărturie pentru faptele lui spunându-i: Corneliu, rugăciunile și milosteniile tale s-au urcat la Dumnezeu și El nu le va uita (Fapte 10, 4). Ajung repede la Dumnezeu rugăciunile pe care le aduc în fața lui Dumnezeu faptele noastre bune.”

[cristiboss56]

Lupta cu patimile
Nu toate sufletele sunt la fel de puternice: unele sunt tari ca piatra, altele slabe ca fumul. Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; aşa cum vântul poartă fumul încotro bate el, tot aşa şi pe ele vrăjmaşul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmaşul le amăgeşte uşor. Dar sufletele smerite păzesc poruncile Domnului şi stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile. Ele s-au predat voii lui Dumnezeu şi cu mintea lor îl văd pe Dumnezeu şi Domnul le dă harul Duhului Sfânt.
Cine trăieşte după porunci, acela simte în fiecare ceas şi minut harul în sufletul său. Dar sunt oameni care nu înţeleg venirea lui.
Cine cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, acela va spune:
„N-am păzit poruncile. Deşi mă rog ziua şi noaptea şi mă silesc să săvârşesc toată virtutea, n-am împlinit porunca iubirii de Dumnezeu. Doar în rare minute mă ridic la această poruncă a lui Dumnezeu, deşi sufletul meu vrea să rămână tot timpul întru ea”.
Când în minte pătrund gânduri străine, atunci mintea se gândeşte şi la Dumnezeu şi la lucruri, iar aceasta înseamnă că nu este împlinită po*runca de a iubi pe Dumnezeu din tot cugetul şi din toată inima [Mt 22, 37]. Dar când mintea e toată în Dumnezeu şi nu în alte gânduri, atunci e împlinită această cea dintâi poruncă, deşi nici atunci întru totul.
Iubirea de Dumnezeu e felurită. Cine se luptă cu gândurile răutăţii, acela iubeşte pe Dumnezeu în măsura lui. Cine se luptă cu păcatul şi-L roagă pe Dumnezeu să-i dea puterea de a nu păcătui, dar totuşi cade în păcat din pricina slăbiciunii lui şi se întristează de aceasta şi se căieşte, acela are harul în adâncul sufletului şi minţii lui, dar n-a biruit încă patimile. Iar cine a biruit patimile, acela nu mai are luptă, ci numai o atenţie trează asupra lui însuşi întru toate, ca să nu cadă în păcat; al lui este harul cel mare şi simţit. Dar cine simte harul şi în suflet şi în trup, acela e bărbat desăvârşit, şi dacă păstrează acest har, trupul său se va sfinţi şi se va preface în moaşte.
_________________________________________________
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

[cristiboss56]

Nimic nu clatină întreaga înţelepciune atât de tare ca obiceiul purtării îndrăzneţe, slobode, care leapădă legile modestiei. Deprinde-te să fii cumpătat la mâncare: prin înfrânare îi vei da trupului sănătate şi putere, iar minţii o trezvie deosebită, care este atât de trebuincioasă în lucrarea mântuirii, fiind de mare folos şi în îndeletnicirile pământeşti. Îmbuibarea nu este altceva decât un obicei rău, necugetat, saturarea nesăturată a poftei fireşti vătămate de reaua întrebuinţare.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 45)

[cristiboss56]

Cunoașterea lui Dumnezeu
Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic, Cartea Întâi, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1980), vol. 2, p. 286
„Acesta este Dumnezeul meu, Stăpânul universului, (...) a Cărui suflare dă viață universului; că dacă-și va opri Duhul Său, universul va pieri (Iov 34, 14-15). De Acest Dumnezeu vorbești, omule! Duhul Acestuia îl respiri, și pe Acesta nu-L cunoști! Iar aceasta ți s-a întâmplat din pricina orbirii sufletului tău și din pricina împietririi inimii tale (Efeseni 4, 18). Dar, dacă vrei, poți să te vindeci. Dă-te pe mâna doctorului și-ți va opera ochii sufletului și ai inimii.
- Cine-i doctorul?
- Dumnezeu, Cel ce vindecă și dă viață prin Cuvântul și Înțelepciunea Sa.
(...) Dacă înțelegi acestea, omule, și dacă trăiești curat, cuvios și drept, poți vedea pe Dumnezeu. Dar, înainte de toate, să premeargă în inima ta credința și frica de Dumnezeu. Atunci vei înțelege acestea, când vei lepăda ceea ce este muritor și vei îmbrăca nestricăciunea (I Corinteni 15, 53-54), atunci vei vedea după vrednicie pe Dumnezeu. Că Dumnezeu înviază nemuritor trupul tău împreună cu sufletul. Atunci, ajungând nemuritor, vei vedea pe Cel nemuritor, dacă acum vei crede în El.”

[cristiboss56]

Tristeţea duce la o stare atât de nesuferită şi chinuitoare, încât omul preferă să leşine sau să moară. Păzeşte-te de duhul tristeţii, căci de la el încep toate relele.
„Există două feluri de tristeţe, zice Sfântul Varsanufie. Prima este firească şi provine din slăbiciune, iar cealaltă provine de la demoni. Dacă vrei s-o deosebeşti pe cea diavolească, o vei vedea venind în ceasul când trebuie să te odihneşti. Şi în general, când vrei să faci vreo lucrare, tristeţea te face s-o laşi înainte de a o începe bine. Tu însă nevoieşte-te prin rugăciune şi vezi-ţi de lucrarea ta cu răbdare. Atunci, vrăjmaşul văzând că te rogi îndeosebi pentru asta, se depărtează, căci nu vrea să-ţi dea pricină de rugăciune”.
Când Dumnezeu vrea ca omului să i se întâmple o mare încercare, după cum scrie Isaac Sirul, îngăduie să cadă în mâinile împuţinării sufleteşti. Împuţinarea sufletească îi provoacă tristeţe intensă, iar tristeţea îi provoacă o stare de întunecare sufletească, care este o pregustare a gheenei. Urmează duhul patimii, care naşte o mulţime de ispite: tulburare, mânie, mustrări, reproşuri, cugete murdare, mutări dintr-un loc în altul şi altele asemenea. Dacă vrei să afli cauza, îţi voi răspunde că este trândăvia ta, pentru că nu te interesezi să cauţi un leac pentru vindecare. Leacul care îţi va asigura degrabă mângâiere sufletească este unul singur – smerita cugetare. Cu nimic altceva nu va putea omul să spargă zidul acestei răutăţi.
( Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 349-350)

[cristiboss56]

Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmaşul care se străduieşte din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, şi ostaşul lui Hristos, creştinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, şi el, foarte abil. Inteligenţa unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le foloseşte pentru a-l înşela pe diavol şi a-i zădărnici uneltirile şi ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenţia asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creştinului vindecat.
Patimile tind să revină la noi, chiar dacă ne-am lepădat de ele. Când nouă ni se pare că ne-am vindecat de ele, ele se năpustesc asupra noastră cu şi mai multă putere decât înainte. Ca în toate, şi în acestea, Mântuitorul Hristos ni Se face dascăl: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean” (Matei 12, 43-45). În cele ce urmează, vom expune câteva măsuri de precauţie oferite de Sfinţii Părinţi în această privinţă.
Mai întâi, trebuie să ne întrarmăm împotriva patimii care le domină pe celelalte, „şi numai împotriva ei, luptând cu osebire contra vrăjmaşului celui din sine; pe acesta de nu-l vom surpa, de nici un folos nu va fi biruinţa asupra celorlalte”. Atunci când ne luptăm cu două patimi deodată, „pe care nu le putem ocoli”, trebuie să le cumpănim; este preferabil să ne supunem celei mai puţin vătămătoare, decât să cădem pradă celei mai vătămătoare.
Sfântul Ioan Scărarul ne oferă două alternative în această privinţă: „Astfel, de multe ori, stând la rugăciune şi venind la noi oarecare fraţi, trebuie să alegem una din două: sau să întrerupem rugăciunea, sau, nerăspunzând nimic fratelui, să-l lăsăm să plece întristat”. Alegerea trebuie să fie aceea de a întrerupe rugăciunea şi a acorda fratelui atenţia cuvenită, deoarece „dragostea este mai mare decât rugăciunea”, ne spune Sfântul.
În cea de-a doua pildă, fiind Sfântul Ioan tânăr şi aflându-se undeva la o masă, a fost cuprins „dintr-odată şi de gândurile lăcomiei pântecelui, şi de cele ale slavei deşarte”. Temându-se „de fiica îndrăcirii stomacului” [de desfrânare], a preferat să fie învins „de slava deşartă”.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 337-338)

[cristiboss56]

Prin credința în Adevăratul Dumnezeu și prin smerenie se biruiesc patimile sufletului nostru, sunt puși pe fugă demonii și, într-un chip tainic și mai presus de fire, sunt dezarmați cei care caută să ne facă rău.
Cred în Dumnezeu nu înseamnă să aștept neapărat sau chiar să cer ca Dumnezeu să mi se supună, împlinind El propria-mi voie. Cred în Dumnezeu înseamnă ca eu să mă supun lui Dumnezeu, împlinind eu voia Lui, fie că aceasta mi se pare plăcut sau nu. De aceea și în rugăciunea Tatăl nostru spunem lui Dumnezeu „facă-se voia Ta”, și nu „facă-se voia mea”.
(Arhimandritul Athanasie, Egumenul Sfintei Mănăstiri Stavrovouni, Lumină lină și tainică în negura zilelor noastre. Starețul Gherman Stavrovouniotul, traducere de Mircea Ștefan, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 109)

[cristiboss56]

Paisie Aghioritul

• Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva” (Marcu.11,25).
• Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice cerere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Căci atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel Îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui.
• De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu ne îndoim şi vom fi auziţi. „Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi”, a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte.
• Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă nu am avea un Dumnezeu atotputernic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic, Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim.
• Cheia reuşitei (în rugăciune) este ca pe cel ce se roagă să-l doară. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat.
• Adevărata rugăciune începe de la durere, ea nu este plăcere sau „nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Îl doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru celălalt.
• Stiţi ce înseamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la durerea generală a lumii sau a unui om în particular.
• Această participare, această durere, Dumnezeu o răsplăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că omul nu cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

[cristiboss56]

Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătăcuță. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua.
Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă ‒ că mai am asta de făcut, că mai am și treaba astălaltă ‒, apoi nu-ți merge bine toată ziua. Așa că, să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui.
(Părintele Paisie Olaru, Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, București, 1999, pp. 69-70)

[cristiboss56]

Uneori, oamenii nu realizează că nu-l iubesc pe celălalt în sine, ci iubesc senzaţiile plăcute legate de el, şi când senzaţiile acestea trec (de pildă, când omul se schimbă lăuntric sau exterior, ori când, din oarecare motive, încetează să le mai aducă bucurii) îşi pierd interesul faţă de el.
Foarte frecvent, îndrăgostirea este caracterizată de o atitudine consumistă şi de incapacitatea de sacrificiu şi, dacă soţii au luat îndrăgostirea drept dragoste, şi pasiunea, sentimentul iniţial, nu s-a putut transforma în ceva mai mare şi mai nobil, căsnicia nu va trece examenul timpului.
Dacă deschidem dicţionarul lui Ojegov, vom vedea că primul şi principalul sens al cuvântului „dragoste” este următorul: „Sentiment de ataşament cald, plin de abnegaţie”. Într-adevăr, una dintre principalele calităţi ale dragostei este abnegaţia, jertfelnicia, capacitatea de a avea compasiune faţă de celălalt.
(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, p. 60)