Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Cum să începem practicarea Rugăciunii lui Iisus?
Cred că nu trebuie nici o pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus. Trebuie să începi numai a te ruga şi rugăciunea însăşi te va învăţa cum să te rogi. Bineînţeles că trebuie să ai credinţa creştină în suflet şi să nu încerci să practici Rugăciunea lui Iisus ca o formă asemănătoare cu yoga. Deci, trebuie să fii înrădăcinat în tradiţia Bisericii, să ai o viaţă sacramentală. Şi dacă e posibil, să ai un părinte duhovnicesc.
Şi acum vreau să subliniez mai întîi că trebuie să ştii Cui te adresezi. Pentru că atunci cînd ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus invocăm numele lui Dumnezeu Însuşi şi Dumnezeu este prezent în numele Său. Este o formă de taină.
Unul dintre punctele esenţiale ale credinţei creştine este acela că lumea a fost creată de Dumnezeu şi, pe de altă parte, că noi, oamenii, ne aflăm într-o stare de cădere, de greşeală. Am fost foarte impresionat să văd că în biserici vechi, din secolul XII, de exemplu, în Italia, la Palermo sau în Franţa, într-o biserică a Sfîntului Sabin, de tip roman, există scene ale creaţiei (ce*le şase zile ale Facerii) şi, de asemenea, cîteva puncte esenţiale ale întîlnirii omului cu Dumnezeu, prezentate în Vechiul Testament. De pildă, întîlnirea lui Dumnezeu cu Noe, cu Avraam la stejarul de la Mamvri şi, îndeosebi, întîlnirea lui Dumnezeu cu Moise la rugul aprins, unde Dumnezeu îşi revelează numele, spunînd: „Eu sînt Cel ce sînt”.
În toate aceste scene apare Fiul lui Dumnezeu, Logosul, Care Se revelează; Dumnezeu este reprezentat întotdeauna sub trăsăturile lui Iisus Hristos şi eu însumi am fost impresionat văzînd că Iisus, pe Care îl invocăm, este Dumnezeul nostru Creator şi că lucrarea Sa de creaţie n-a început cu Naşterea din Betleem. Pruncul născut în peşteră este Dumnezeul Creator al tuturor lucrurilor. Însă El este, de asemenea, şi Mîntuitorul nostru. În limba ebraică, numele „Iisus” semnifică „Dumnezeu Mîntuitorul” sau „Dumnezeu Care mîntuieşte”.
Am spus că nu trebuie pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus, dar trebuie să dezvoltăm progresiv credinţa noastră în Persoana pe Care o invocăm. Pe de altă parte, cînd spunem „miluieşte-mă”, adăugăm: „pe mine, păcătosul”. Deci, trebuie să invocăm numele lui Dumnezeu cu conştiinţa că sîntem păcătoşi.
Dar ce înseamnă a fi păcătos? Nu-i o categorie morală. De pildă, la mănăstire vin şi se spovedesc credincioşi care regretă că nu sînt buni şi ei ar vrea să facă un efort pentru a deveni mai buni. Atunci eu le răspund că „a fi creştin nu înseamnă a fi bun, ci a fi unit cu Dumnezeu”. Şi bineînţeles că fiind unit cu Dumnezeu eşti bun, dar într-un alt fel. „Păcatul exprimă separarea noastră de Dumnezeu”. În Noul Testament şi la Părinţii Bisericii, cuvîntul „păcat” este aproape echivalent cu „moarte” şi „diavol”. Sîntem sclavii păcatului, după cum sîntem sclavii diavolului şi supuşi morţii. De aici această cerere adresată lui Dumnezeu, Creatorul şi Mîntuitorul nostru, de a avea milă de noi („Miluieşte mă, Dumnezeule...”) şi de a ne elibera din această stare de păcat şi de moarte. (Părintele Symeon de la Essex)
(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a IV-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 155-157)

[cristiboss56]

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.
V-am trimis rugăciunile din care veţi învăţa cum şi ce trebuie să cereţi de la Dumnezeu. Dacă veţi citi aceste rugăciuni cu luare-aminte, pacea vă va coborî în suflet şi, odată cu ea, va veni uşurarea întru toate. Nu vă uit şi mă rog pentru voi. Să vă dea Dumnezeu răbdare şi deplină încredinţare în Dumnezeu. În aceasta este mântuirea noastră.
Dumnezeu nu predestinează pe nimeni, ci omul este neapărat împreună-creator cu Domnul al vieţii sale. Domnul, cunoscând viaţa noastră, ştie dacă ne este de folos prelungirea ei, dacă ne petrecem viaţa săvârşind binele, dacă mai avem nădejde de pocăinţă. În viaţă nimic nu este întâmplător. Starea sufletului nostru influenţează durata vieţii noastre pământeşti.
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 101-102)

[cristiboss56]

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.
V-am trimis rugăciunile din care veţi învăţa cum şi ce trebuie să cereţi de la Dumnezeu. Dacă veţi citi aceste rugăciuni cu luare-aminte, pacea vă va coborî în suflet şi, odată cu ea, va veni uşurarea întru toate. Nu vă uit şi mă rog pentru voi. Să vă dea Dumnezeu răbdare şi deplină încredinţare în Dumnezeu. În aceasta este mântuirea noastră.
Dumnezeu nu predestinează pe nimeni, ci omul este neapărat împreună-creator cu Domnul al vieţii sale. Domnul, cunoscând viaţa noastră, ştie dacă ne este de folos prelungirea ei, dacă ne petrecem viaţa săvârşind binele, dacă mai avem nădejde de pocăinţă. În viaţă nimic nu este întâmplător. Starea sufletului nostru influenţează durata vieţii noastre pământeşti.
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 101-102)

[cristiboss56]

Dezamăgirea este de multe ori o consecinţă a lipsei de realism şi de evaluare corectă. Dar de evaluare a împrejurărilor, a posibilităţilor, a raporturilor cu oamenii. Dezamăgirea atentează la echilibrul nostru, pe care îl vrea tot mai puternic omul contemporan. Cât de important este echilibrul din punct de vedere sufletesc ne-o arată definiţia pe care i-o dă un mare duhovnic din zilelor noastre, părintele Arsenie Papacioc: „Echilibrul este starea în care eşti stăpân pe tine însuţi: a fi stăpân pe tine însuţi de pe o poziţie mântuitoare”.
(Ieromonah Benedict Stancu, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 87)

[cristiboss56]

FEMEIA: O maltratezi, o persecuți, o jigneşti şi îi merge gura ca o meliţă! Nu tace!

Femeile au o calitate, au curaj! Dar ele nu au un curaj explicat prin sabie, ele au un curaj explicat prin fire. Aţi văzut vreodată? O maltratezi, o persecuti, o jigneşti şi îi merge gura ca o meliţă! Nu tace! Pentru că nu se teme,vorbeşte până la epuizare, are îndrăzneală, se luptă, se apără! Aşa sunt şi în faţa primejdiei! Ele sunt ca „moara cu ciocanele”!

Deşi în Ierusalim, dupa răstignirea Mântuitorului, era spaimă şi moarte pe străzi, cohorta romană, era armată, groază, teamă, sânge, nenorocire, mironosiţele s-au dus acolo lângă mormantul Domnului, să-l ungă cu mir, să-l pună în mormânt să stea lângă cruce.. deci nu le-a fost frică…

Ei, Hristos a apreciat acest curaj de natură bărbătească, şi când spun că este de natură bărbătească, vă spun şi care este slăbiciunea femeiască a bărbaţilor. Deşi stăteau „ascunşi ca nişte morţi”, cum spune Scriptura, mai vorbea gura şi fără ei: „Au spus femeile noastre că au văzut arătări de îngeri şi mormântul gol, noi nu ştim dacă este aşa, dar am mers şi am cercetat!” Deci, ele nu s-au îndoit, dar ei s-au îndoit şi prin îndoiala lor le-au făcut şi pe ele sa se îndoiască.

Curajul este apreciat de Dumnezeu cu toată buna credinţă şi cu îndrăzneală, că vă creşteţi copiii bine, că sunteţi la rugăciune! Dar trebuie să fie un curaj justificat, pentru că spune Ap. Pavel:”Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii, dar este şi un Dumnezeu al orânduielii, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii.”

Deci nu vii cu un curaj din ăla obraznic şi întorci lucrurile pe dos. Sau cum mai au ele năravul acela, vorbesc în biserică, povestesc, mai fac o slujbă paralel cu preotul. Nu! Ăla este un curaj îndărătnic! Trebuie să fie un curaj sfânt! Aţi văzut vreodată la ruşi, ce fac creştinii în biserică? Stau drepţi cu mâinile la spate şi ascultă Sf. Liturghie cu ochii închişi până se termină! Păi, dacă pui o babă de-a noastră aşa.. leşină!

De ce? Până nu se uită în stânga, până nu se uită în dreapta, până nu vede cum e îmbăracat ăla sau aia.. ea nu e mironosiţă! Femeile greşesc usor şi se pocăiesc uşor! De aceea le vezi aici plângând, aici minţind, aici sunt îndărătnice, aici sunt smerite şi sfinte! Bărbaţii nu sunt aşa, sunt invers! Greşesc greu, dar se pocăiesc greu. Şi dacă l-a pălit credinţa, faci din el un preot, un călugăr bun, dar în schimb îl tragi greu la biserică. Pentru că „Duhul este osârduitor, trupul este neputincios!” E bun un păhărel, şi ţigară şi femeie, ăsta e stilul lui!

Dar, cand l-ai convins la credinţă, nu-l mai scoţi din biserică!
Predica integrală: -https://www.youtube.com/watch?v=GS2i8MboJjA

[cristiboss56]

Cum este posibil ca într-un astfel de suflet (care se izolează) să vină harul lui Dumnezeu, când trăieşte într-un mod atât de bolnăvicios? Cum este posibil ca un astfel de suflet să fie vizitat de har, ca într-un astfel de suflet să vină lumina lui Hristos? Nu este cu putinţă! O viaţă întreagă religios, o viaţă întreagă nevoitor, este posibil ca adâncul fiinţei lui să fie neprelucrat şi bolnav, iar harul lui Dumnezeu să nu-l fi vizitat deloc!
Dacă omul începe, încet-încet, să coştientizeze starea lui şi se hotărăşte, se smereşte în faţa lui Dumnezeu, se străduieşte să se lase, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în subsolul lui întunecat, să intre în sufletul lui aspru, să-l preschimbe şi să-l facă adevărat creştin, om adevărat.
Abia atunci îi va vedea şi pe ceilalţi oameni ca pe nişte oameni adevăraţi şi va avea un contact real şi o comuniune reală cu ei şi, fireşte, va apuca pe calea sa şi va spori, din har în har, până ce se va desăvârşi întru Iisus Hristos.
( Arhim. Simeon Kraiopoulos , Te cunoşti pe tine însuţi? Viaţa duhovnicească şi problemele psihologice, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 125)

[cristiboss56]

Omul, dacă nu se spovedeşte, n-are speranţa de mântuire. Căci suntem oameni care greşim, oricât de mulţi ani am trăi, şi fundul iadului îl aşteaptă pe tot păcătosul.
Dar vezi că Dumnezeu n-o să ne pedepsească pentru că am păcătuit; o să ne pedepsească pentru că nu ne-am pocăit . Când te duci şi spovedeşti toate fărădelegile pe care le-ai făcut înaintea duhovnicului, acolo-i de faţă Hristos, acolo şade şi-ţi ascultă spovedania ta şi tot în momentul acela, când zici „Doamne, mă rog, iartă-mă!” şi când ţi-a citit preotul rugăciunea de dezlegare, ai rămas curat desăvârşit, ca şi cum n-ai fi făcut nici un păcat.
Numai să te osârduieşti să faci canonul pe care ţi l-a dat duhovnicul şi te duci în Rai!
( Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos , Editura Prodromos, 2009, p. 196)

[cristiboss56]

Cum intrăm în biserică?
Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea a Șaptea, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 38, p. 224
„(...) În fața lui Dumnezeu se cuvine să venim îmbrăcați în podoabele frumoase ale virtuților, ca în niște haine strălucitoare, impunători prin lumina minții și eliberați de toată plăcerea trupească și de întinăciunile pământești.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LI, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 595
„Văd că mulți au un astfel de obicei în biserică; se sârguiesc să vină la biserică cu haine curate, cu mâinile spălate; dar ca să se înfățișeze cu sufletul curat înaintea lui Dumnezeu nu suflă nimeni vreun cuvânt! Și spun lucrul acesta nu ca să vă opresc să vă spălați mâinile sau gura, ci că vreau să vă spălați așa cum se cuvine, nu numai cu apă, ci, în loc de apă, cu virtuți. Gura se murdărește cu defăimări, blasfemii, certuri, cuvinte pline de mânie, cuvinte de rușine, râs și glume.
Dacă te știi că nu rostești nici una din acestea, nici nu ești murdărit cu această murdărie, îndrăznește de vino la biserică; dar dacă te-ai întinat de nenumărate ori cu aceste pete, pentru ce te ostenești degeaba clătindu-ți limba cu apă, dar purtând pe ea această murdărie vătămătoare și ucigătoare?
Spune-mi, dacă ai avea în mâini murdărie și noroi, ai îndrăzni, oare, să te rogi? Nicidecum! Și totuși nici una nu-i vătămătoare, pe când acelea sunt pierzătoare. Pentru ce, dar, în cele indiferente ești evlavios, iar în cele oprite, fără nici o grijă?
- Ce vrei să spui?, aș putea fi întrebat. Nu trebuie să mă rog?
- Trebuie, dar nu murdar, nici cu un astfel de noroi pe tine.
- Dar dacă mă murdăresc, ce să fac?
- Curățește-te!
- Cum, în ce chip?
- Plânge, suspină, dă milostenii, cere-ți iertare de la cel pe care l-ai supărat, împacă-te cu el, curățește-ți limba, ca să nu mânii mai mult pe Dumnezeu.”

[cristiboss56]

Putem spune că pocăința constituie coloana vertebrală a părții practice a soteriologiei. Fiindcă cine ar putea vreodată să păzească harul dumnezeiescului Botez și să țină dumnezeieștile porunci cum a făgăduit când s-a botezat? Desigur nimeni, chiar dacă ar trăi numai o zi pe fața pământului, potrivit prorocului. Suntem chemați, vedeți, păcătoși și împătimiți fiind și trăind în medii păcătoase și potrivnice, să umblăm pe calea virtuților și sfințeniei. Alegerea binelui este ușoară, aplicarea lui cere însă luptă. Duhul este râvnitor, trupul însă neputincios. Prin urmare, pocăința este singura noastră nădejde și singurul ajutor care rămân omului păcătos, ca să reușească în menirea lui.
Tocmai de aceea Sfânta noastră Biserică, împlinind porunca Domnului, continuă această lucrare mântuitoare sub forma tainică a pocăinței (mărturisirii), astfel încât prin ea fiecare om să poată răspunde îndatoririlor lui creștinești, pocăindu-se pentru toate cele pe care le-a făcut fie cu intenție, fie din neputință. Taina pocăinței (mărturisirii) seamănă cu un birou de contabilitate universal, la care omenirea vine și se împacă cu Dumnezeu, mărturisindu-și datoria și primind în dar achitarea ei. Când adică omul ajunge la simțirea vinovăției lui, vine la acest slujitor al Bisericii rânduit pentru aceasta unde mărturisește cu smerenie păcatele lui, ca să primească iertare. Aici se află exact aplicarea versetului din Psalmi: Zis-am: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului și Tu ai iertat nelegiuirea inimii mele[1] și Spune tu mai întâi păcatele tale ca să fii îndreptățit[2].
În perioada apostolică, taina pocăinței și mărturisirii se săvârșea public în adunarea credincioșilor, înaintea Episcopului: Și mulți dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească și să spună faptele lor[3]. Mai târziu sistemul acesta s-a desființat și episcopii au prohirisit preoți pentru pocăință la care cei ce se pocăiau se mărturiseau separat, lucru care a rămas valabil până astăzi. Cel ce se pocăiește vine la preotul rânduit pentru acest scop, numit duhovnic, și cu smerenie mărturisește faptele lui, întărind astfel și practic pocăința lui. Dacă duhovnicul consideră că nu există piedică pentru imediata dezlegare, urmează întregirea tainei care este iertarea păcatelor, dezlegarea celui ce se pocăiește din legăturile păcatului și reîntoarcerea lui la starea harului din care a căzut.
În funcție de caz, este posibil ca acela care se pocăiește să fie supus unor epitimii determinate de duhovnic. Epitimiile au scop pedagogic, sunt mijloace de îndreptare a celui care se pocăiește și nu mijloace de iertare a păcatelor. Iertarea și curățirea de păcate, numai sângele vărsat pe Cruce al lui Hristos are puterea de a le aduce. Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curățește pe noi de orice păcat[4]. În Biserica primară erau statornicite patru stadii ale epitimiei, în funcție de păcat și de nivelul de pocăință al celui ce se mărturisea.
1) Stadiul celor ce plâng, unde cei care se pocăiau rămâneau afară din Biserică la dumnezeiasca Liturghie.
2) Stadiul celor ce ascultă, care rămâneau în narthex, împreună cu catehumenii.
3) Stadiul celor supuși, care rămâneau în biserica principală, îngenunchiați, dar plecau într-un anumit moment al Liturghiei, după ecfonisul diaconului.
4) În final, stadiul celor ridicați, care rămâneau în Biserică în picioare împreună cu ceilalți credincioși. Timpul de valabilitate al epitimiei dura în funcție de fierbințeala pocăinței, după judecata Episcopului.
Împreună cu mărturisirea, cu epitimiile și iertarea păcatelor, Sfânta noastră Biserică a consacrat rugăciuni speciale, împreună cu o cateheză corespunzătoare, când se săvârșea o mică slujbă după fiecare mărturisire. Astăzi acest lucru s-a desființat și se mai păstrează numai rugăciunile potrivite pentru dezlegarea păcatelor: „Iată, Dumnezeu, prin mine păcătosul și nevrednicul preot și duhovnic, îți iartă ție păcatele în veacul de acum și în cel viitor. Este însă necesar ca duhovnicul să-l lumineze pe cel mărturisit cu privire la cât de mare rău este păcatul și ce consecințe pierzătoare are pentru viața credinciosului, fiindcă adeseori se observă fenomenul unei conștiințe laxe și conciliante care gândește așa: nu contează păcatul pe care îl fac, îl voi spune duhovnicului, voi face și un mic canon și sunt în regulă, lucru care provoacă cedarea în fața păcatului, îndreptățirea lui și în final duce la nesimțire și la nepocăință.
(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)
[1] Ps. 31, 6.
[2] Is. 43, 26.
[3] Fapte, 19, 18.
[4] Apoc. 1, 7.

[cristiboss56]

Ce sunt ispitele? Cum poate face faţă creştinul ispitelor care îl încearcă în orice moment al zilei sau al nopţii?
Ispitele sunt încercările diavolului de a pune mâna pe sufletul creştinului… Acolo unde zidul de apărare e slab, acolo acţionează ispita. Ispitele vor să trezească patimile din om, să-l slăbească în credinţă şi în puterea de apărare. Uneori atacul celui rău este atât de mare, că omul pare să scape de sub control situaţia şi zice că a întâlnit „ceasul cel rău”. Abia atunci omul trebuie să se întărească, să nu cadă. Cu pâinea şi apa rugăciunii omul se poate întări în faţa ispitelor în drumul său prin viaţă.
Ce trebuie să facă omul când are un necaz? Unii se apucă de băut, ca să-şi stingă amarul; alţii blestemă. Care ar trebui să fie atitudinea creştinului aflat la necaz?
Ce face marinarul în furtună? Pune mâna şi se ajută, îi ajută pe ceilalţi. Atunci când ai un necaz trebuie să fii cel mai limpede, să ştii ce ai de făcut. Cei care se apucă de băut sunt slabi, de fapt ei caută un motiv… Nu sunt de compătimit, trebuie scoşi din starea asta. Necazurile sunt ispite, dacă nu le depăşeşti cu rugăciune, cu înţelegere, cu credinţă, degeaba ai trăit o viaţă frumoasă creştinească în perioade de pace…
( Adrian Alui Gheorghe , Părintele Iustin şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, pp. 87-88)