Poezii preferate...

Psalmul 103
de Dosoftei (Sfantul ierarh Dosoftei)

[COLOR=black]Sufletul mieu, ură bine
Lui Dumnezău, cum să vine,
Şi-i zî, Doamne, să trăiască
Mărirea ta şi să crească.
Să te-mbraci cu mărturie,
Cu frâmseţe şi tărie,
Că tu te-nveşti cu lumină,
Ca soarele-n zî senină.
Şi ţ-ai tins ceriul ca cortul,
De l-ai înfrâmşat cu totul,
Şi i-ai pus deasupra ape,
Din tinsori să nu să scape.
Núorii ţ-ai pusu-ţ scară,
Când vei să pogori în ţară.
Caii îţ sunt iuţ ca vântul,
De mărg unde ţi-i cuvântul,
Şi ca gândul mărg de tare
Îngerii tăi cei călare,
Şi pedestrimea ca focul
Merge strălucind cu totul.
Tu-ntemeiez cu cuvântul
De stă nemutat pământul.
Tu i-ai datu-i de mainte
Prăpastea de-mbrăcăminte,
Şi stă gata să te-asculte,
Să dea apa preste munte,
Şi de svânta ta poruncă
Va fugi din deal la luncă,
Că va merge detunată,
De glasul tău înspăimată.
Şi munţâi, şi dealuri nalte
S-or ivi, şi şesuri late,
Pre locul ce sunt urzâte,
Când i-ai făcut de mainte
Şi le-ai pusu-le hotară,
Să nu dea din loc afară,
Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,
Să nu-mprésure pământul.
Tu trimiţ ape prin tăuri,
De cură printre munţ răuri,
De să toate heri adapă
Şi le prisoseşte apă.
Şi colunii când li-i sete
Tu-i adăpi fără scumpete.
Tu strângi pasările-n hoarbă
La părău ce vin să soarbă,
De prin pietri, de prin gauri
Slobod cântece şi glasuri.
Tu sloboz roauă pre munte
Dintr-a tale cămări multe,
Şi pre pământ sloboz ploaie,
De să satură-n pohoaie,
Şi cu lucrul tău sporeşte
Tot pământul de rodeşte.
Tu dai fânului să crească,
Dobitoacelor să pască.
Şi creşti pajiştea cea moale,
De scoate grâul din foale,
De-ş culeg oamenii hrană
Să le hie şi pre iarnă.
Că scot pita cu sudoare
Să mănânce la răcoare,
Din pământ agonisită
Pre porunca ta cea svântă.
Şi le-ai dat vinul să-ş facă
Veselie, să le placă.
Cu oloi să-ş netezască
Faţa şi să să-ncrăvască1
Cu pâinea cea de mâncare,
Să să facă omul tare.
Copacilor de pre câmpuri
Tu le dai saţâu pre timpuri,
Şi chedrilor din Livanul,
Ce-i răsădeşti pre tot anul.
Acoló vrabii ş-or face
Cuiburi, di-or şedea cu pace,
Că le este rodionul
Povaţă, pus de la Domnul.
Cerbilor le-ai dat să salte
Pre munţâi cu dealuri nalte,
Şi iepurilor scăpare
Le-ai dat s-aibă supt stânci tare.
Luna ai făcut cu rază,
Să crească-n vremi şi să scază,
Şi soarele ş-nemereşte
Apusul ce odihneşte.
Din tunerec feceş noapte,
De ies gadinile toate.
Lupii urlă şi scâncează,
Când spre vânat să gătează,
Să-ş ceie şi să-ş răpască
De la Domnul să-i hrănească,
Pănă când răsare soare,
De mărg cineş la-nchisoare.
Şi omul, fără de greaţă,
Iese-n treabă demineaţă,
De lucrează pănă-n sară,
Zî de iarnă şi de vară.
Pentr-aceea, Doamne svinte,
Să fii mărit de mainte,
De lucruri ce-ai făcut mare,
Cu sfat bun, cu aşezare!
Pământul îi plin de fapte
Ce-ai făcut cu bunătate.
Şi marea, câtu-i de lată,
Şi largă, şi desfătată,
Într-însă să ţin heri multe,
Jigănii mari şi mănunte.
Preste luciu de genune
Trec corabii cu minune.
Acoló le vine toană
De fac chiţii gioc şi goană.
Şi toate la tine caută
Să le dai hrană bogată,
Să strângă şi să-ş culeagă
Ce le-ai dat, cu voaie largă.
Cându-ţ deşchiz svânta mână,
Atunci toată lumea i-plină
De bişug şi de dulceaţă,
Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă.
Şi când ţ-ascunz faţa svântă,
Toată lumea să-nspământă.
Când le iei duhul, s-or stânge
Şi la ţărna lor s-or strânge.
Duhul tău când li-i trimite,
Să vor zidi ca mainte,
Şi cum ţ-ai datu-ţ cuvântul,
Vei înnoi tot pământul.
Şi să-ţ fie, Doamne svinte,
Slava-n veci, ca şi mainte!
Dumnezău gând bun va pune
De lucruri ce-au făcut bune.
Că de svânta ta căutare
Pământul tremură tare,
Şi din munte merge pară,
Când pogori să vez în ţară.
Şi ţ-voi cânta, Doamne,-n viaţă,
În custul mieu, cu dulceaţă,
Cânta-ţ-voi, Dumnezău svinte,
Domnului mieu de mainte.
Pănă ce voi fi cu viaţă,
Îţ voi cânta fără greaţă.
Şi să-ţ placă, Doamne svinte,
Bietele mele cuvinte,
Să mă bucur în tot bine
De Dumnezău, cum să vine,
Ca să pieie cu ocară
Toţ pizmaşii tăi din ţară.
Şi ceia ce-s fără lege
De pre pământ să vor şterge,
Să nu scape nice urmă,
Ce să-i ştergi dintr-a ta turmă.[/COLOR]
[COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black]Minunata limba romana veche![/COLOR]

[silverstar]

[COLOR=green][SIZE=+1]Rochia, [/SIZE][SIZE=2]de Magda Isanos[/SIZE]

Din lada mirosind a molii şi-a parfum
a scos o rochie din tinereţea ei bunica.
Subţire-i şi uşoară ca un fum,
de parcă-ar fi ţesută din nimica.

Ca trist foşneşte crinolina de mătase,
volanele i se distramă şi se taie,
şi-n loc de raze, siluete graţioase,
din alte vremi, dansează prin odaie.

Revede balul cel dintâi batrâna,
îşi recunoaşte rochia de fată
şi-i tremură pe-atlasu' rece mâna
duioşire multă-nfiorată.

Şi cum îşi pleacă fruntea tot mai tare
i-aşa de gârbovă bunica-n vechiul şal...
Ce s-a facut frumoasa dansatoare
care-a plutit în rochia de bal?

Picioarele uşoare şi micuţe,
şi ochii, şi surâsul strălucit,
în trupul gârbovitei bunicuţe
cum, oare, pe vecie de-au murit?[/COLOR]

[silverstar]

[COLOR=#008000]Şi mi-au răspuns mătăsurile moarte,
sau poate chiar bătrâna-n vechiul şal;
nu, n-au murit, dansează mai departe
mereu în alte rochii, primul bal.[/COLOR]

[COLOR=green](Ultima strofă a poeziei de mai sus!)[/COLOR]

[alx]

Balada Lupului Alb

Feciori din daca mama
Pribegi ca doua canturi,
Trecand din vama-n vama,
Sub palmuiri de vanturi,

Mai blanzi ca o poveste
Din care-i lipsa vina,
Ne-au zamislit din Creste
Si ne-a spalat Lumina.

Spalati de ploi si moine,
Curati ca doua schituri,
Ne-au botezat in doine
Si ne-au sfintit in mituri.

Mai plansi ca doua lacrimi,
Cuminti ca doua stele,
Noi dezlegam de patimi
Si descantam de jele.

Din tample ningem vise,
Din Inima dureri,
Sperantele nezise
La porti de Invieri.

Ne-am imbracat in soarta
Cumpliti ca o osanda,
La daca noastra poarta,
Ca lupii, stand la panda.

Vom insera cu anul
Si-om deveni pamanturi.
Ne-o tine minte neamul
Frumosi ca doua canturi.

Ne vom zidi-n Credinta,
In bolta Casei noastre,
Vom ninge cu vointa
Si vom ploua cu astre.

Vom asfinti cu veacul
Si-om deveni zapada.
Ne-o pomeni saracul
In planset de balada...

Ne-o creste foc din Suflet,
Ne-or plange-n palme macii,
Cand ne-om opri din umblet,
Feciori ai Sfintei Dacii...

[silverstar]

[SIZE=3][COLOR=#008000]Visul... [/COLOR][/SIZE]

[COLOR=#008000]"Am avut un vis in noaptea de Craciun... [/COLOR]
[COLOR=#008000]Mergeam pe o plaja, iar Dumnezeu pasea alaturi de mine, [/COLOR]
[COLOR=#008000]Pasii ni se imprimau pe nisip, lasand o urma dubla: [/COLOR]
[COLOR=#008000]Una era a mea, cealalta a Lui. [/COLOR]
[COLOR=#008000]Atunci mi-a trecut prin minte ideea ca fiecare din pasii nostri [/COLOR]
[COLOR=#008000]Reprezentau o zi din viata mea... [/COLOR]
[COLOR=#008000]M-am oprit ca sa privesc in urma [/COLOR]
[COLOR=#008000]Si am revazut toti pasii care se pierdeau in departare. [/COLOR]
[COLOR=#008000]Dar am observat ca in unele locuri, in loc de doua urme, [/COLOR]
[COLOR=#008000]Nu mai era decat una singura... [/COLOR]
[COLOR=#008000]Am revazut filmul vietii mele... [/COLOR]
[COLOR=#008000]Ce surpriza! [/COLOR]
[COLOR=#008000]Locurile in care nu se vedea decat o singura urma [/COLOR]
[COLOR=#008000]Corespondeau cu zilele cele mai intunecate ale existentei mele: [/COLOR]
[COLOR=#008000]Zile de neliniste si de rea-vointa, [/COLOR]
[COLOR=#008000]Zile de egoism sau de proasta dispozitie, [/COLOR]
[COLOR=#008000]Zile de incercari si de indoiala, [/COLOR]
[COLOR=#008000]Zile de nesuportat, [/COLOR]
[COLOR=#008000]Zile in care eu fusesem de nesuportat... [/COLOR]
[COLOR=#008000]Si atunci, intorcandu-ma spre Domnul, am indraznit sa-i reprosez: [/COLOR]
[COLOR=#008000]"Totusi ne-ai promis ca vei fi cu noi in toate zilele! [/COLOR]
[COLOR=#008000]De ce nu ti-ai tinut promisiunea? [/COLOR]
[COLOR=#008000]De ce m-ai lasat singur in cele mai grele momente din viata, [/COLOR]
[COLOR=#008000]In zilele cand aveam cea mai mare nevoie de Tine?..." [/COLOR]
[COLOR=#008000]Iar Domnul mi-a raspuns: [/COLOR]
[COLOR=#008000]"Dragul meu,[/COLOR][COLOR=#008000] zilele pentru care n-ai vazut [/COLOR]
[COLOR=#008000]Decat o singura urma de pasi pe nisip [/COLOR]
[COLOR=#008000]sunt zilele in care te-am purtat pe brate...[/COLOR][COLOR=#008000]" [/COLOR]

[COLOR=#008000]Ademar Barros (poet brazilian)[/COLOR]

[vsovi]

O poezie dreasa cu sare: Să-mi cânţi, cobzar, bătrân, ceva, Să-mi cânţi ce ştii mai bine, Căci vin ţi-oi da, şi bani ţi-oi da, Şi haina de pe mine! Caci spini voi lua, Ma vor scuipa, Zmulgand ce am pe mine! Să-mi cânţi, cobzar, bătrân, ceva, Să-mi cânţi şi din chitară, Că doar s-o isprăvi cândva O viaţă-atât de-amară! Că doar s-o isprăvi cândva O Lume-atât de goală!Lăsaţi-mă lângă cobzar, De viaţă nici nu-mi pasă! Caci sunt copilul nimănui Şi n-am nici bani, nici casă... Caci sunt nebunul orişicui Şi nu-s poftit la masă... Lăsaţi-mă mereu să stau În grota-ntunecată, Să cânt, să plâng şi-apoi să uit, Ce am iubit odata... Să uit să plâng şi-apoi să cânt, Căci am iubit o fata... Să-mi cânţi, cobzar, din cobza ta Povestea de iubire Ce m-a durut atat de rarDe atâta nesimţire. Şi m-a făcut ca să tresar Purtat spre fericire.

[vsovi]

În prealabil postat de vsovi

O poezie dreasa cu sare: Să-mi cânţi, cobzar, bătrân, ceva, Să-mi cânţi ce ştii mai bine, Căci vin ţi-oi da, şi bani ţi-oi da, Şi haina de pe mine! Caci spini voi lua, Ma vor scuipa, Zmulgand ce am pe mine! Să-mi cânţi, cobzar, bătrân, ceva, Să-mi cânţi şi din chitară, Că doar s-o isprăvi cândva O viaţă-atât de-amară! Că doar s-o isprăvi cândva O Lume-atât de goală!Lăsaţi-mă lângă cobzar, De viaţă nici nu-mi pasă! Caci sunt copilul nimănui Şi n-am nici bani, nici casă... Caci sunt nebunul orişicui Şi nu-s poftit la masă... Lăsaţi-mă mereu să stau În grota-ntunecată, Să cânt, să plâng şi-apoi să uit, Ce am iubit odata... Să uit să plâng şi-apoi să cânt, Căci am iubit o fata... Să-mi cânţi, cobzar, din cobza ta Povestea de iubire Ce m-a durut atat de rarDe atâta nesimţire. Şi m-a făcut ca să tresar Purtat spre fericire.

O poezie adaptata:

Să-mi cânţi, cobzar, bătrân, ceva,
Să-mi cânţi ce ştii mai bine,
Căci vin ţi-oi da, şi bani ţi-oi da,
Şi haina de pe mine!
Caci spini voi lua,
Ma vor scuipa,
Zmulgand ce am pe mine!

Să-mi cânţi, cobzar, bătrân, ceva,
Să-mi cânţi şi din chitară,
Că doar s-o isprăvi cândva
O viaţă-atât de-amară!
Că doar s-o isprăvi cândva
O Lume-atât de goală!

Lăsaţi-mă lângă cobzar,
De viaţă nici nu-mi pasă!
Caci sunt copilul nimănui
Şi n-am nici bani, nici casă...
Caci sunt nebunul orişicui
Şi nu-s poftit la masă...

Lăsaţi-mă mereu să stau
În grota-ntunecată,
Să cânt, să plâng şi-apoi să uit,
Ce am iubit odata...
Să uit să plâng şi-apoi să cânt,
Căci am iubit o fata...

Să-mi cânţi, cobzar, din cobza ta
Povestea de iubire
Ce m-a durut atat de rar
De atâta nesimţire.
Şi m-a făcut ca să tresar
Purtat spre fericire.

[maniucu]

Altceva nu-i nimic
Şi mereu mă complic
Şi ce simplu mi-ar fi,
Dacă nu te-aş iubi.

Dacă m-aş lua după pretexte,
dacă-aş trage unde e uşor,
nici nu trebuia s-aud de tine
şi-mi era mai de folos să mor.

M-am băgat de bună voie slugă,
dragostei morale ce ţi-o port,
dar pricep că mi-ar fi fost rentabil
să privesc destinul ca pe-un sport.

Nu-i o simplă încăpăţânare,
pentru un ambiţios pariu,
dar aleg o cale complicată,
tocmai din motivul că sunt viu.

Eu detest relaţia burgheză,
decorată circumstanţial,
mă închin la legile naturii
şi salut iubirea, ca scandal.

Mama ei de viaţă prefacută,
tatăl ei de soartă la mezat,
te iubesc în felul unui trăznet,
te prefer aşa cum s-a-ntâmplat.

Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie
cu acest fel de a trăi al meu,
totuşi, vreau să ştii că, din pacate,
dragostea e o dificultate,
fără care-ar fi cu mult mai greu

[maniucu]

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

[vsovi]

nastac_miruna, era o melodie folk cantata de o domnishoara,

am modificat un pic pe ici pe colo prin locurile esentziale ca sa o dreg oleaca cu niste sare...

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări, ca toate-s numai scruum,
Învaţă de la umbră sa taci si să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să creezi!
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie sa spuui,
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
cum trebuie prin lume de liniştit să treeci!
Învaţă de la toate ca toate-ţi sunt surori,
cum treci frumos prin viaţă, cum poti frumos să mori!
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la barză, să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars in schit,
Învaţă de la umbră sa fii cu duh smerit,
Învaţă de la stancă să-nduri furtună greaa,
Învaţă de la apă să susuri ca şi eaa!
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele că sus sunt multe oşti.
Învaţă de la ceruri sa fi mereu senin,
Învaţă de la mare să ai un suflet plin.
Învaţă de la greier, cand singur eşti, sa cânţi,
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,
Învaţă de la vulturi cand umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să-i vezi povara ei!
Învaţă de la floare sa fii gingaş ca ea,
Învaţă de la maică să ai blândeţea sa!
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor,
Învaţă de la toate că totu-i trecator.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea care treci
să-nveţi din tot ce piere, cum să traieşti in veci!
Ia seama, fiu al jertfei, din Viaţa care-i fii
să curgi lapte şi miere, caci doar iubind vei birui!