|
#191
|
|||
|
|||
Hîm... Treaba asta cu talentul a făcut obiectul multor dezbateri în psihologia artei, a creației.
Se tot zice, ditamai platitudinea dealtfel, că talentul singur nu dă roade, că trebe cultivat etc. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu a dat niște talanți, apăi... Avem o pildă pe tema asta. S-ar putea ca la Judecată să ne fie prieten ori dușman tocmai talantul, în funcție de cum și cât l-am înmulțit. Poate că ăsta este, într-adevăr, un mare păcat - să îți neglijezi talanții dăruiți de Dumnezeu, pierzînd vremea cu orice altceva. Sau "vânzîndu-i" pe lucruri de nimic... Nu îmi amintesc, însă, ca în diverse lucrări de psihologie să fi întâlnit următoarea temă: presiunea/constrângerea, irezistibilă uneori, a talentului asupra vieții unui om. Dar unii dintre artiști (deși talentul nu e doar pentru arte, la sensul restrâns, însă duce orice activitate la nivelul artei..:)) afirmau că n-ar putea trăi fără să lucreze la "treaba" lor. E un fel de necesitate intensă ori e ca o durere surdă de dinți care îți amintește mereu că ai de făcut un lucru important. Te sâcâie permanent, mai intens ori mai discret, uneori te constrânge imperios. Nu poți trăi, dacă nu-i dai curs. Cred că acesta e semnul distinctiv al talentului: nu poți trăi dacă nu i te dăruiești. Firesc, dealtfel, fără prea mare gălăgie ori crispare. Sau, mă rog, ce trăiești nu prea resimți ca fiind viață împlinită - orice alte "isprăvi" demne de admirația lumii ai fi făcut. Un simțământ de vinovăție, mai discret ori mai evident, te însoțește mereu, până când... până când lepezi toate ale tale (le pui mereu în surdină, cu tot prețul plătit pentru asta, preț pe care ți-l asumi mai ușor sau mai greu) și te dăruiești lui, acelui "daimon" interior. Atunci, din câte am auzit, viața capătă sens, lumină, iar bucuriile și tristețile au alt ton, altă alură... În concluzie, a presimți și spera, doar, că avem un talent sau mai multe nu prea e lucru de consolare. Dimpotrivă, e un gând care ar trebui să stârnească trezvia, să ne ascută cercetarea de sine și simțământul de urgență, cumva. Dacă îmi trece viața fără să-mi fi descoperit și cultivat talanții? - e o întrebare plauzibilă și, cred, recomandabilă într-o anumită măsură. Cât să nu devină prea anxiogenă și paralizantă, vreau să zic...:) Că are Domnul grijă să-i arate fiecăruia pe unde-i este pitită comoara și cam cum ar putea să o sporească. Dacă ar voi omul, dacă s-ar îndura, în sfârșit să se lepede de nimicuri... Last edited by ioan67; 16.12.2016 at 12:40:35. |
#192
|
|||
|
|||
Ziceam mai sus de un soi de constrângere internă, ca semn al talentului care se cere cultivat.
Mai este și o altă modalitate, însă, prin care talentul se comunică, se vestește conștiinței noastre: un fel aparte de plăcere! O chemare, abia simțită, care îți mângâie inima și care îți dă imagini ori gânduri care te însuflețesc/te îmboldesc să te apuci de treabă. O pornire dulce, ușoară, un fel de atracție irezistibilă, un soi de momeală... Și acesta e un semn al talentului, experiat probabil de fiecare. Cele două modalități de chemare (prin împingere/constrângere și prin atracție plăcută, atrăgătoare) se împletesc în viața omului și îl țin în tensiunea lucrătoare, uneori mai aspru alteori mai plăcut, acționînd diferit în funcție de starea omului și împrejurări. Văd asta ca pe ajutorul lui Dumnezeu pe care ni-l dă permanent așa încât să ne cultivăm talanții încredințați. Căci Domnul nu poruncește și pleacă, lăsîndu-ne singuri, ca să ne scărpinăm încurcați în cap la vederea unui munte de griji ridicat înainte. Ca un părinte bun și foarte îndrăgostit El Se ține mereu aproape, veghează, intervine, sugerează etc. Plouă cu Har, dar noi am inventat în istorii tot felul de umbrele și umbreluțe cochete. Că adevărat este și acest lucru: Soarele e și foc mistuitor. Omul tre să învețe (iarăși!) să se dăruiască luminii. Lumina poate fi ucigătoare. Mulți proști și lacomi au pățit-o, prin vremuri... A învăța să nuntești cu Lumina! Ce solicitare măreață, ce dar neasemuit, accesibil doar omului, ființă a întregii libertăți... |
#193
|
|||
|
|||
N-am mai raspuns pentru ca pur si simplu m-am tot gandit la ce ati scris si m-am tot analizat zilele acestea sa-mi caut "talantii" dar tot nu e prea clar. Am impresia ca am mai multi talanti, unii sunt ingropati, unii nu prea. Dar in pilda din Evanghelie nu este nici un om care si-a ingropat o parte din talanti si pe altii i-a lucrat...ce sa faci, misterele vietii. Dar "totul e bine cand se termina cu bine", sa speram ca a fi bine pentru toti, inca suntem "la lucru".
__________________
"Daca cineva mi-ar fi dovedit ca Hristos sta in afara adevarului, si daca in realitate adevarul ar sta in afara de Hristos,atunci as prefera sa fiu cu Hristos si nu cu adevarul" (Dostoievski) "Daca Dumnezeu nu exista atunci totul este permis" (tot Dostoievski) |
#194
|
|||
|
|||
Citat:
Uite aici un cuvânt al Patriarhului nostru: http://www.crestinortodox.ro/sarbato...or-139354.html Accentul pare pus pe dărnicie, pe a oferi semenilor din darurile oferite ție (sănătate, pricepere, virtute etc.), pe a face ca Mila Domnului să "curgă" între oameni prin participarea fiecăruia la răspândirea/lucrarea acesteia. "Dar din dar se face Raiul", zice-o vorbă din bătrâni...:) E viziunea/natura organismică a Ecclesiei, accentul pus pe comunitate și comuniune, pe reciprocitatea împărtășirii. Este vorba, din nou, despre eterna iubire. Pe care Dumnezeu voiește să o vadă manifestîndu-se concret între oameni. Iubirea - "sângele" organismului pe care îl numim Biserică. |
#195
|
|||
|
|||
Citat:
https://www.youtube.com/watch?v=JfCmqxiPqWg |
#196
|
||||
|
||||
:)
În prealabil postat de ioan67
Lipsa onestității face din orice om o caricatură drăcească. Oricât și-ar împodobi mormântul cu florile altora. (Din cugetările amare ale unui anonim creștin.) Cu siguranță ca acel "anonim" se încadrează perfect la cele scrise la inceputul postarii de mai sus ( 4 ) : ' Dintre toate patimile, mandria intuneca cel mai mult constiinta omului si-l face sa nu-si cunoasca bolile sufletului, nici pe cele mici si tainuite, nici pe cele mari si vadite. “Trufia pricinuieste uitarea pacatelor" . .
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#197
|
|||
|
|||
Sau poate astfel:
https://www.youtube.com/watch?v=kH7PK8vIito |
#198
|
||||
|
||||
Dintre toate patimile, mandria intuneca cel mai mult constiinta omului si-l face sa nu-si cunoasca bolile sufletului, nici pe cele mici si tainuite, nici pe cele mari si vadite. “Trufia pricinuieste uitarea pacatelor"
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#199
|
|||
|
|||
Citat:
P.S. Altminteri, unul care s-a intitulat pe sine însuși "boss", ar putea să țină lumii lecții moralizatoare despre mândrie!!!...:)))) |
#200
|
||||
|
||||
Citat:
In fine e optiunea ta de a trăi astfel , dar iată un scurt cuvânt , sper folositor :) Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el ca*“cel care s-a predat pacatului, asemenea celui ametit de betie, nu stie deloc ca este bolnav“. Iar in alta parte spune limpede: “Ce-i mai groaznic este ca noi nici nu ne mai dam seama de pacatele care ne stapanesc […].*Din pricina nesimtirii in care am ajuns, nu ne mai deosebim intru nimic de nebunii care spun si savarsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine.*Nu le este rusine deloc de faptele si de cuvintele lor, ba, dimpotriva, se mai si lauda cu ele.Se cred mai sanatosi decat cei cu adevarat sanatosi. Asa suntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca suntem bolnavi”. Nestiind ca-i bolnav, omul cazut nu se ingrijeste de sanatatea sa si crede ca n-are nevoie de tamaduire.*Numerosi sunt cei care “pentru ca nu si-au simtit patimile, nu s-au ingrijit nici de tamaduirea lor“,constata Sfantul Isaac Sirul.* Toate cele bune Cezar :)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|