Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

Cel vindecat, în loc să-şi arate recunoştinţa pentru nemărginitul bine, ce i-a făcut Mântuitorul, în loc să-I mulţumească şi pentru sfatul pe care I l-a dat; în loc să cadă în genunchi înaintea Aceluia, Care, vindecându-l prin cuvânt, şi arătându-i că a pătruns în secretul păcatelor lui, i se descoperă ca o fiinţă supraomenească, – el, cel vindecat, merge şi denunţă evreilor „că Iisus este“ Cel ce îl făcuse sănătos şi-l pusese la cale să profaneze sâmbăta. Urmarea e că evreii iau pe Iisus la goană, drept răsplată pentru că vindecase pe cel slăbănog.
2. Ca şi slăbănogul, bolnav era şi Israil, reprezentat prin fruntaşii evreilor, numiţi în Evanghelie „iudei“.
Din cauza abuzului de poziţia sa excepţională, favorizată, Israil îşi pierduse forţele spirituale şi morale, devenise olog, nu putea face un pas înainte. El aştepta cu nerăbdare să se însănătoşească, dar nu se putea mişca, să intre în baia vindecării. Baia miraculoasă îi era înainte: era Cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în Sfintele Scripturi; nu avea decât să intre în spiritul lor, să se spele spre a se vindeca. Dar preocupările lui, tradiţia bătrânilor, care întuneca mintea şi împietrea inima, îl ţinea legat de atâta vreme. Simbolul miraculos al băii Vitezda, menit anume să-l deştepte din letargie, să-i ia albeaţa de pe ochi şi să-l facă să vadă că mântuirea i-a sosit – pentru Israil rămâne un simplu semn, la care se credea îndreptăţit în virtutea poziţiei sale favorizate, fără să afle în acest semn vreo învăţătură, vreo provocare.
Când Iisus, doctorul cel proorocit şi aşteptat, vine la el, la bolnavul, la ologul Israil şi-l întreabă dacă voieşte serios să se însănătoşească, bolnavul nu voieşte să-L recunoască. El, bolnavul îşi recunoaşte ticăloşia, constată însuşi că e paralizat, dar lui îi trebuie un om, nu Dumnezeu, care să-l bage în scăldătoare. Un om îi trebuie, care omeneşte să-l scape de robia romanilor şi să întemeieze o împărăţie pământească, împărăţie, în care Israil, ologul, slăbănogul să aibă poziţia de stăpân, iar toate celelalte popoare: robi ai lui. Aşa doctor aşteptau evreii, şi, deci, firesc era să refuze vindecarea, ce le-o oferă dumnezeiescul doctor, Iisus Hristos.
Cu toate acestea însă doctorului Iisus I se face milă de nechibzuitul slăbănog, şi-l vindecă prin cuvânt. Evreii aud învăţătura Lui vindecătoare, mântuitoare, care li se dă în zi de sărbătoare, căci întreagă activitatea lui Iisus sărbătoare este; ei văd mântuirea, vindecarea, şi în loc să mulţumească Celui Care le-o dă, fac cum face slăbănogul: aleargă la autoritatea Statului, cerând moartea Lui.
Ingrat în gradul suprem s-a arătat individul slăbănog; dar s-a arătat ca tip, ca reprezentant al unui popor întreg. Aceea ce a făcut el în mic, a făcut poporul Israil în mare. În ambii se arată ingratitudinea încarnată, incapabilă de-a primi vindecarea definitivă, mântuirea. Căci slăbănogul ajuns la slăbănogire prin propriile sale păcate, când este făcut atent la recidivă, în loc să se stăpânească, aleargă la duşmanii Binefăcătorului său, arătând prin fapte că n-are de gând să se abţină de la păcate. Şi, ce face slăbănogul, ca individ, face şi slăbănogul popor: aleargă la chiar duşmanii săi de moarte şi cere moartea Mântuitorului său. El cade în recidivă ca popor. Că recidivul slăbănog, ca individ, a ajuns mai rău, e de la sine înţeles. Iar că recidivul popor slăbănog a ajuns mai rău de cum fusese înainte de vindecarea sa prin Iisus, istoria ne-a dovedit-o şi ne-o dovedeşte destul de elocvent: Slăbănogirea lui recidivă l-a nimicit ca popor, lipsindu-l de patrie şi de limbă şi împrăştiindu-l pe toată faţa pământului, ca urmare firească a ingratitudinii, cu care şi-a tratat pe Binefăcătorul său; dar totodată drept avertisment pentru cei care răsplătesc binele cu rău.
În special pentru preoţi şi pentru viitorii preoţi nici un învăţământ mai zguduitor, ca acest învăţământ: un popor întreg a fost dus la pierire prin ingratitudinea preoţilor şi a cărturarilor lui. Preoţii noştri au să-şi deschidă ochii în patru cât pentru binefacerile dumnezeieşti pe care le primesc ei şi le primeşte poporul condus de dânşii: să nu se încuibe în inima lor ingratitudinea, ci mai ales să obişnuiască pe popor a-şi arăta prin fapte mulţumirea sa către Dumnezeu şi către oamenii care îi fac bine; mai ales însă către Dumnezeu, ştiind „că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este de la Părintele Luminilor“.

[patinina34]

11
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Samaritencei[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 4, 5-42)[/SIZE]

5. În vremea aceea a venit Iisus în cetatea Samariei, care se cheamă Sihar, aproape de satul care l-a dat Iacob fiului său, lui Iosif. 6. Şi era acolo puţul lui Iacob: iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, a şezut acolo la puţ, şi era ca la al şaselea ceas. 7. A venit o muiere din Samaria să scoată apă, zis-a ei Iisus: dă-mi apă să beau. 8. (Că învăţăceii lui se duseseră în cetate să cumpere bucate). 9. Deci muierea Samariteancă a zis Lui: cum Tu fiind Evreu, ceri de la mine să bei, muiere Samariteancă fiind: că evreii nu se ating de Samariteni. 10. Răspuns-a Iisus şi a zis ei: de ai şti darul lui Dumnezeu, şi cine este, care grăieşte ţie: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la dânsul şi ţi-ar fi dat ţie apă vie. 11. Grăit-a lui muierea: Doamne, nici vadră ai şi puţul este adânc, dar apă vie de unde ai. 12. Au doar Tu eşti mai mare decât Iacob, părintele nostru, care a dat nouă puţul acesta, din care şi însuşi a băut, şi feciorii lui, şi dobitoacele lui. 13. Răspuns-a Iisus, şi a zis ei: tot cine va bea din apa aceasta, va însănătoşi iarăşi: 14. Iar cine va bea din apa ce-i voi da eu lui, nu va însănătoşi în veci: ci apa care voi da lui, va fi în dânsul izvor de apă curgătoare în viaţa de veci. 15. Zis-a către dânsul muierea: Doamne, dă-mi această apă, ca nici să mă însănătoşesc, nici să mai vin aici să mai scot apă. 16. Grăit-a ei Iisus, mergi şi cheamă pe bărbatul tău, şi vino aici. 17. Răspuns-a muierea, şi a zis Lui, n-am bărbat. 18. Grăit-a ei Iisus, bine ai zis, că n-ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, şi acum pe care ai, nu-ţi este ţie bărbat, iată adevărat ai zis. 19. Grăit-a lui muierea, Doamne, văd, că prooroc eşti Tu. 20. Părinţii noştri în muntele acesta, s-au închinat: şi voi ziceţi, că în Ierusalim este locul, unde se cade a se închina. Grăit-a ei Iisus: muiere, crede-mă că va veni vremea, când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. 22. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închinăm, căruia ştim, că mântuirea din Iudei este. 23. Ci va veni vremea şi acum este, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui cu Duhul şi cu adevărul, că şi Tatăl pe unii ca aceştia caută să se închine lui. 24. Duh este Dumnezeu, şi cine se închină lui, se cade să se închine cu Duhul şi cu adevărul. 25. Grăit-a lui muierea, ştim că va să vie Mesia, care se cheamă Hristos, când va veni acela va spune nouă toate. 26. Grăit-a ei Iisus: eu sunt cel ce grăieşte cu tine. 27. Şi atunci au venit învăţăceii lui şi s-au mirat, căci grăia cu muierea: dar nimeni nu i-a zis: ce cauţi sau ce vorbeşti cu dânsa. 28. Iar muierea şi-a lăsat vadra sa şi a mers în cetate şi a grăit oamenilor: 29. Veniţi şi vedeţi pe omul care mi-a spus mie toate câte am făcut, nu cumva acesta este Hristos. 30. Deci au ieşit din cetate şi veneau către dânsul. 31. Iar între acestea L-au rugat pe dânsul învăţăceii, grăind: Învăţătorule, mănâncă. 32. Iar el a zis lor, eu am mâncat bucatele, care voi nu ştiţi. 33. Iar Învăţăceii grăiau în sine, au doar i-a adus Lui cineva să mănânce. 34. Grăit-a lor Iisus, mâncarea mea este, ca să fac voia celui ce m-a trimis pe mine, şi să săvârşesc lucrul Lui. 35. Dar nu ziceţi voi că încă patru luni sunt şi secerişul va veni; iată grăiesc vouă, ridicaţi ochii voştri şi vedeţi holdele, că sunt albe şi aproape de seceriş. 36. Şi cel ce va secera, plată va lua, şi va strânge rodul în viaţa vecilor ca să se bucure dimpreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. 37. Că de aceasta este cuvântul cel adevărat, că altul este cel ce seamănă, şi altul care seceră. 38. Eu am trimis pe voi să seceraţi, unde voi nu v-aţi ostenit, alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor. 39. Iar din cetatea aceea mulţi au crezut într-însul din Samariteni, pentru cuvântul muierii care mărturisea, că mi-a spus mie toate câte am făcut. 40. Iar dacă au venit la dânsul samaritenii, l-au rugat pe dânsul, ca să petreacă la dânşii, şi petrecu acolo două zile. 41. Şi cu mult mai vârtos au crezut pentru cuvântul lui. 42. Iar muierii au zis: că de acum nu pentru vorba ta credem, că înşine am auzit şi ştim, că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii Hristos.

[patinina34]

I. Samariteanca păcătoasă
[SIZE=3](4, 5-20)[/SIZE]

1. Încă de la dezbinarea împărăţiei a început o înverşunată vrăjmăşie între iudei şi israiliteni. Acea vrăjmăşie creşte şi devine din ce în ce mai acută după robie, după amestecul israilitenilor cu păgânii şi prefacerea lor în samariteni. De aici îşi făceau unii altora fel de fel de mizerii. Ba evreii, care se considerau ca singuri curaţi, priveau spre samariteni, ca spre nişte „născuţi din curvie“, ca spre nişte apostaţi, cu un suveran dispreţ şi nu voiau să aibă cu dânşii nici o daraveră, nici chiar să se atingă de ei ori de vreun lucru de al lor, ca să nu se molipsească. Se fereau de ei ca de nişte ciumaţi. În ochii evreilor samaritenii erau cei mai necuraţi oameni mult mai răi decât păgânii, ca stăpâniţi de duhuri necurate. A zice cuiva „samaritean“, pentru evrei, era cea mai gravă insultă ce se putea închipui. Şi evreii, într-un moment de extremă furie, cu această insultă Îl gratifică pe Mântuitorul (Ioan 8, 48).
2. După petrecerea Sa în Ierusalim, la primul Paşte, Mântuitorul, prigonit de evrei, se retrage în Iudeea, unde petrece până toamna târziu, – învăţând şi botezând. Prin decembrie părăseşte Iudeea spre a se întoarce în Galileea, de unde plecase. El trebuia să treacă prin Samaria, unde ajunge la oraşul Sihar. Aproape de oraş era un puţ, numit puţul lui Iacov. Mântuitorul, obosit de cale, se aşeză lângă puţ să se odihnească, trimiţând pe Învăţăcei în oraş să cumpere de-ale mâncării. În acest timp, din oraş, vine o femeie să scoată apă. Iisus intră cu femeia în vorbă zicându-i: „Dă-mi apă să beau“.
Femeia, văzând că Iisus, ca evreu, îi cere apă, răspunde înţepat: Cum? Tu, evreu fiind, ceri apă de la mine, de la o samariteancă? Ea este interpretul sentimentului de care era stăpânit întreg poporul samaritean. În loc să-I dea apă, ea Îi face observaţia răutăcioasă: voi evreii, ne consideraţi pe noi ca spurcaţi şi nu intraţi cu noi în contact, nu primiţi nimic de la noi, ca să nu vă spurcaţi. Prin urmare de ce ceri apă de la mine? Dar, voieşte ea să zică: atunci când sunteţi la necaz, când aveţi trebuinţă de ajutorul nostru, atunci ne ştiţi ruga. Ea Îi face observaţie, dar nu-i dă apă să bea.
Mântuitorul prevăzuse aceasta, fiindcă ştia cu cine are de-a face. El ceruse apă numai ca să-şi poată executa planul de-a pune pe această femeie coruptă alături cu evreii din Ierusalim. El nu ţine seamă de observaţia ei, nici nu insistă asupra cererii Sale, ci îndreaptă conversaţia spre cuvântul lui Dumnezeu, zicând: „De ai fi ştiut...“ (vs. 10).
Cuvintele liniştite, cu ton serios şi demn, rostite de Mântuitorul, atrag băgarea de seamă a femeii. Ea îl priveşte cu surprindere, şi, din faţa Lui maiestuoasă, văzând că este un om superior, uită şi ea de cererea Lui şi de răspunsul ei necuviincios, şi în ton respectuos Îi zice: „Doamne...“ apoi îşi exprimă mirarea, cum şi de unde poate El să aibă apă, apă vie. Apă vie nu prea înţelegea ea ce va fi fiind, dar presupunea că trebuie să fie mai bună decât apa din puţul lângă care se afla. Iar dacă o are fără să se gândească la puţ, El trebuia să fie un om extraordinar: „Au doar tu eşti mai mare decât Iacov...“ (vs. 12). Femeia ţine la originea ei israiliteană, pentru care cea mai înaltă mândrie e protopărintele Iacov-Israil, omul neasemănat în mărime. Tu dar, trebuie să fii mai mare decât cel mai mare om, dacă ai apă, afară de cea din puţ.
La această întorsătură Iisus se explică: „Cine bea din apa aceasta din puţ iar însănătoşează; cine va bea însă din apa pe care o voi da Eu...“. Iisus înţelege prin apă învăţătura Sa, pe care cel ce o primeşte, devine cu vreme şi cu el însuşi învăţător, – izvor de băutură spirituală pentru alţii. Femeia însă nu-L înţelege. Ea ţine morţiş la apa de izvor, de munte, o apă miraculoasă, care să se asemene cu untul de lemn al văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 14-16), să nu se mai sfârşească. Deci ea îi cere „această apă“, atât de minunată, ca să nu mai fie nevoită să ostenească până la puţ.
Acum găseşte Mântuitorul momentul potrivit să-i atingă conştiinţa, să-i dea ocazia ca să se îndrepte, să primească adevărata apă vie, învăţătura Lui şi să se mântuiască. El îi zice: „Mergi şi cheamă pe...“ (vs. 16). Femeia se simte neplăcut atinsă de invitarea lui Iisus, şi-i răspunde scurt, ca şi cum ar fi voit să dea altă direcţie vorbirii: „n-am bărbat“.
La rândul Său Mântuitorul iese pe faţă cu planul de a-i atinge conştiinţa şi a provoca o îndreptare. „Bine ai zis că n-ai...“. În loc să o mustre pentru viaţa ei păcătoasă, Mântuitorul se mulţumeşte să-i aducă aminte păcatele ei, ştiind că inima ei simţitoare va tresări şi va da loc unei reacţii.
Prevederea lui Iisus se împlineşte: femeia simte remuşcarea pentru viaţa ei destrăbălată: se hotărăşte imediat să facă pocăinţă. În acel moment îi vine în minte însă nesiguranţa cultului; care să fie cel adevărat: cel din Ierusalim ori cel de pe muntele Garizim. Spre a-şi înlătura nedumerirea, ea întreabă pe Mântuitorul unde să-şi facă pocăinţa, ca să fie bine primită?
Ţinuta Mântuitorului, faţă cu samarineanca, oferă Preotului o preţioasă învăţătură. Cum Mântuitorul nu aşteaptă să vină ea la Dânsul, ci merge El la ea şi caută prilej ca să-i vorbească, să o mântuiască; cum El tratează cu dânsa cu blândeţe, cu răbdare îndelungată, nu se supără pe ea, când ea îi vorbeşte necuviincios, ci o tratează cu bunătate, conducând-o aşa ca ea însăşi să-şi recunoască păcatele şi să se hotărască a face pocăinţă spre a se îndrepta: tot aşa trebuie să facă şi preotul. Să nu aştepte ca cel ce a apucat pe căi rătăcite să vină la dânsul şi să-şi mărturisească păcatele, ci să meargă el, preotul, la cel rătăcit şi cu binişorul, cu blândeţe şi cu îndelungă-răbdare să încerce a-l face să-şi recunoască rătăcirea şi să-l înduplece la pocăinţă. Purtarea insolentă a păcătosului, renitenţa lui, să nu-l descurajeze pe preot, ci mai mult să se înarmeze cu stăruinţa însoţită de dragoste şi bunătate, până ce în cele din urmă va izbuti să „dobândească pe fratele său“.
Cum nici un păstor de oi necuvântătoare nu aşteaptă ca oaia cea rătăcită să se întoarcă ea de sine la turmă, ci aleargă el după ea, şi, aflând-o, o ia şi o pune pe umerii săi, şi o duce la turmă: astfel trebuie să facă şi păstorul de oi cuvântătoare: să nu cruţe osteneala spre a scăpa de pieire pe oile cele cuvântătoare: „Păstorul cel bun îşi pune şi sufletul său pentru oile sale“ (Ioan 10, 11).

[patinina34]

12
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Samarinencei[/SIZE]

II. Samarineanca pocăită. Samarinenii
[SIZE=3](4, 21-42)[/SIZE]

1. Răspunzând la întrebarea femeii doritoare să se îndrepte, Iisus se referă mai întâi la autoritatea Sa: „Crede Mie“, apoi adaugă: vine vremea, când va înceta nedumerirea asupra locului de închinare. Pentru acum, să ştii că voi, samarinenii, sunteţi în rătăcire. Lipsindu-vă proorocii, vă lipseşte făgăduinţa şi pregătirea mesianică. Din partea aceasta voi nu ştiţi cui vă închinaţi: nu cunoaşteţi pe Dumnezeu din punct de vedere al mântuirii. Noi, evreii, Îl cunoaştem: la noi s-a dezvoltat promisiunea, la noi are să se arate şi împlinirea mântuirii – „că mântuirea din Iudeea este“. Ce priveşte locul de închinare îndeosebi: va veni vremea, însoţită de mântuirea promisă, când adevăraţii închinători nu se vor închina lui Dumnezeu trupeşte, ci duhovniceşte, „cu duhul“. Aceasta are să se întâmple, fiindcă Dumnezeu este Duh, şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine cu acea parte din fiinţa sa, cu care se aseamănă lui Dumnezeu, adică cu partea spirituală*. Timpul acestui fel de închinători şi de închinări a sosit Mântuirea promisă este aici.
Femeia deşteptată ca dintr-un vis prin cuvintele Mântuitorului – ea, care, ca toată lumea, aşteaptă cu ardoare venirea lui Mesia, pune în legătură cuvintele lui Iisus cu descoperirea secretului ei, a relaţiilor ei, păcătoase şi cu cele auzite despre Mesia, şi ajunge la o nouă nedumerire: nu cumva omul acesta e Mesia: Cum să-L întrebe? Direct, se sfieşte. Îşi formulează deci, întrebarea în formă de afirmare: „Ştim că va veni...“ subînţelegându-se: nu cumva eşti tu aşteptatul Hristos?
Cea mai frumoasă recompensă ce se putea face acestei femei pentru grabnica ei convertire, i se şi face: ei i se descoperă Hristos, Cel de mult aşteptat de dânsa şi de neamul ei.
2. Sosind învăţăceii din Sihar, se miră că văd pe Mântuitorul, împotriva preocupaţiilor lor, stând de vorbă cu o femeie samarineancă, şi se miră şi mai mult că vorbeşte cu ea în chestiune de religie. Respectul însă, ce-l au faţă de El, îi face să nu îndrăznească nici unul să dea expresie mirării lor, să-L întrebe, ori să-i zică ceva.
Într-aceea însă femeia, fericită de cele aflate, uită vadra cu apă şi aleargă în oraş la concetăţenii săi, să le spună vestea cea bună, cea mult aşteptată, pe care ea a aflat-o la puţ; să-i invite ca să meargă şi ei şi să vadă pe Iisus şi să se convingă dacă este el Hristos Mântuitorul. Râvna femeii este încununată de deplin succes: lumea se alarmează şi pleacă cu dor spre fântână, spre a vedea şi a se convinge din propria intuiţie.
Pe când lumea din Sihar pleacă spre puţul, la care se găsea încă Iisus şi se odihnea cu ucenicii Săi, aceştia cred că ar fi timpul mesei şi, deci, aştern merinde pe iarbă şi invită pe Învăţătorul lor să mănânce.
Această invitare îi dă Mântuitorului îndemn să facă importante enunţuri asupra misiunii Sale. Cum apa din puţ îi dăduse prilej să se preocupe de învăţătura Sa mântuitoare şi să o numească apă vie, băutură nemuritoare; aşa mâncarea adusă de Apostoli Îl transportă spiritualiceşte la hrana spirituală, pe care El are misiunea să o reverse asupra omenirii. În faţa acestei hrane dispar necesităţile materiale: Am eu altă mâncare, nu mă gândesc la mâncarea, pe care mi-o oferiţi; mâncarea mea este să-mi împlinesc misiunea!
El zice aceasta privind cu mulţumire la cetele de Samarineni, ce veneau grăbite spre puţ. În aceste cete vede El o garanţie, proorocie totodată, că osteneala Lui va fi încununată de succes. Este o mângâiere faţă cu cele experimentate în Iudeea: „Au nu ziceţi voi...“ (vs. 35). Iisus constată aici aceea ce se ştia de toată lumea, că peste 4 luni este secerişul. Secerişul se făcea în Aprilie. Prin urmare Iisus vorbeşte prin Decembrie. De aici vedem dar că Mântuitorul a petrecut timpul de la Paşti până în Decembrie parte în Ierusalim, parte în diferite regiuni ale Iudeii. În Decembrie holdele erau albe (frumoase), răsărite. Dar, pe când semănăturile ţării erau abia răsărite, semănăturile inimii omeneşti erau coapte spre seceriş. Cetele de Samarineni, care vin din Sihar, sunt pentru Hristos lanuri coapte, gata de secere. Prezentul îi este o garanţie pentru viitor, pentru timpul cel rodnic al activităţii Apostolilor. Acestei idei îi dă expresie în vs. 36-38. Secerătorii, care iau plata, sunt Apostolii. Ei încep secerişul îndată după Înălţarea lui Iisus şi după trimiterea Sfântului Duh, după înarmarea lor cu secera spirituală.
Mântuitorul a semănat, ei, Apostolii seceră. Mântuitorul zice însă alţii, făcând aluzie la mai mulţi, la Moisi şi la Prooroci, care au pregătit terenul. El îi consideră ca împreună semănători. Unul seamănă, altul seceră: Unul este Hristos, care a semănat, a pregătit ţarina, a dat sămânţa, învăţătura, hrana spirituală, pe temeiul căreia să se zidească Biserica cea vie, creştinătatea. Altul sunt Apostolii, care seceră, adună societatea creştină într-un întreg, în hambarul împărăţiei cereşti, care zidesc Biserica lui Dumnezeu. De acest rezultat se bucură şi Unul, Hristos, şi alţii, Apostolii. Numai cât, pentru acum, pentru timpul când ei se aflau lângă puţ, Cel ce înţelegea şi se bucura era numai Unul, Semănătorul, Iisus. Înţelegerea pentru Apostoli, pentru secerători, era rezervată pentru mai târziu; pentru mai târziu era rezervată şi bucuria secerării.
Bucuria secerării nu este însă numai a Apostolilor, ea este rezervată şi pentru urmaşii lor, pentru preoţi peste tot. Iar dacă bucurie este pentru preoţi ca ei să fie secerători, să strângă în mănunchi şi în snopi spicele spirituale: această bucurie, pentru ei, se preface în acelaşi timp în cea mai de căpetenie datorie: să îngrijească, sub grea răspundere, ca să nu rămână spice pe mirişte, să nu se piardă nici un membru, nici un credincios din cei încredinţaţi păstoririi lor. Preotul să nu uite că precum păstorul de oi e răspunzător înaintea stăpânului său de cele pierdute ori bolnave din neglijenţa lui; aşa el este răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru rătăcirea, în care ar cădea vreunul din membrii parohiei sale. Preotul să aibă neîncetat înaintea ochilor avertismentul dumnezeiesc: „Din mâinile tale voi cere sufletele lor“.

[patinina34]

13
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Samarinencei[/SIZE]

III. Învăţăminte

Evanghelia ne pune în vedere marele contrast dintre evrei şi samarineancă şi dintre evrei şi samarineni.
1. Evreii, poporul ales şi anume pregătit de Dumnezeu pentru primirea lui Mesia – samariteanca, o femeie sărmană, fără nici o cultură, făcând parte dintr-un popor rătăcit.
Firesc ar fi fost, după toate raţionamentele omeneşti ar fi fost, ca evreii să primească pe Mesia cu entuziasm, iar femeia samarineancă, demoralizată, nici să nu voiască a sta de vorbă cu El. Era firesc, lumea întreagă trebuia să se aştepte, ca evreii cei pretinşi oameni morali, sfinţi, să primească pe Acela, care era în mod absolut moral, sfânt. Ei însă Îl resping, ca o dovadă că nu-I semănau, că moralitatea şi sfinţenia departe era de dânşii. Femeia însă, o femeie depravată, dintr-un popor decăzut şi considerat ca necurat, femeia în păcătoşia ei firească, făcând o puternică sforţare spre îndreptare, se curăţă de păcate, şi, apropiindu-se cu inima smerită de Mântuitorul ei, Îl află: El i se descoperă şi ea îl primeşte cu credinţă, ca pe Mântuitorul lumii, ea se face Apostolul şi Evanghelistul Lui.
În cele zise găsim un avertisment pentru preot şi pentru viitorul preot:
a) să nu se lase a fi stăpânit de preocupării, să nu se lase ca în inima sa să se încuibe interese josnice, egoiste, materiale, care cu siguranţă, îl înstrăinează de înalta sa chemare şi-l duc la pierzare;
b) oricât de greşit, de păcătos ar afla pe unul ori pe altul din fii săi duhovniceşti, să nu-l desconsidere, să nu-l urască şi dispreţuiască, cum nici Hristos n-a dispreţuit pe samarineanca, ci mai vârtos, urmând pe Mântuitorul, să caute prilej spre a-i arăta cu blândeţe rătăcirea şi primejdia, în care se găseşte, şi, prin cuvântul Evangheliei, a-l scăpa de pierire.
2. Cuvintele lui Iisus „apa pe care Eu voi da lui, se va preface într-însul izvor de apă săltătoare...“ nu au în vedere numai învăţătura proprie, directă şi imediată a Mântuitorului, ci învăţătura peste tot, din toate timpurile, analog cu misiunea dată Apostolilor la Marcu (16, 15). Învăţătura propagată de Iisus şi primită de Apostoli, s-a prefăcut în aceştia izvor de apă săltătoare, din care bând alţii, la rândul lor devin şi ei izvoare de apă pentru sute şi mii, care şi ei se prefac pentru alţii şi alţii, în asemenea izvoare – trecând astfel în mod progresiv din neam în neam, din veac în veac, în toate timpurile şi la toate popoarele.
Între cei, care primesc „apa vie“, ca să se prefacă într-înşii izvoare de apă spre viaţa altora, sunt, în locul prim, viitorii preoţi, în calitate de viitori învăţători. Fiecare din ei are menirea să devină cu timpul Apostol, izvor nesecat de lumină şi de viaţă pentru neamul său. Din lumina lui are să se adape mulţimea viitorilor învăţăcei, spre a o transporta, fiecare la rândul său, printre alte sute şi mii de urmaşi, din neam în neam.
În aceasta consistă misiunea învăţătorească a Preotului, în aceasta şi nemurirea lui: lumina, care se revarsă în neamul său, prin graiul său întâi, apoi prin învăţăceii săi, pe el îl reprezenta din generaţie în generaţie; prin această lumină revărsată el trăieşte din neam în neam: eternitatea, nemurirea lui între oameni, între ai săi, este lumina propagată şi eternizată de către dânsul. În această ameţitor de înaltă apariţie îşi găseşte preotul-învăţător cea mai nobilă, cea mai frumoasă răsplată, răsplată de care alte cariere, oricât de bine dotate şi de ademenitoare ar fi ele, nu pot să fie părtaşe. În această lumină revărsată asupra neamului său rezidă superioritatea preotului-învăţător, faţă cu toate celelalte cariere din societatea omenească.
Tocmai fiindcă urmările binefăcătoare ale preotului-învăţător se resimt în cercuri aşa de largi şi în timpuri aşa de îndepărtate: bine să-şi ia seama cei ce primesc asupra şi înalta şi sfânta misiune preoţească învăţătorească, căci, în proporţie cu meritul, este şi responsabilitatea. Căci cea mai grea răspundere înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a viitorimii o are preotul. El trebuie să dea seama de „talanţii“, care i s-au încredinţat spre fructificare. Dacă cei încredinţaţi conducerii, instruirii şi educării lui nu ies oameni luminaţi, vrednici pentru viaţă, a lui, a Preotului este răspunderea: lui îi zice Dumnezeu prin Prooroc despre cel rătăcit: „Sângele lui din mâna ta îl voi cere“ (Iezechiel 3, 18; 33, 8). Căci dacă din neglijenţa lui, cei încredinţaţi educaţiei lui ies oameni nenorociţi, criminali, pentru cele mai multe cazuri, el, preotul, este considerat moraliceşte nu numai de complice, dar şi ursitor moral al faptelor rele.
Tocmai pentru aceea, câtă vreme se află în seminar, viitorul preot, nu poate fi cu destulă băgare de seamă la cele ce i se spun, nu poate bea cu destulă nesăţioasă lăcomie, „apa cea vie“, pe care profesorii i-o dau, nu poate întrebuinţa destul de economicos timpul cel scurt şi scump, ce-i stă la dispoziţie pentru luminarea sa proprie, pregătitoare. Tocmai de aceea, cu deosebită căldură şi greutate, Apostolul strigă viitorilor luminători ai neamului: „Socotiţi, drept aceea, cum cu pază să umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, că zilele grele sunt“ (Efeseni 5, 15-16).
3. Contrar celor întâmplate în Ierusalim, şi în Iudeea se întâmplă în Sihar. În Ierusalim şi în Iudeea, unde terenul era pregătit de veacuri, se arată Iisus în persoană şi nu află crezământ; este respins, gonit. În Sihar, unde nu se făcuse nici o pregătire, unde nu Iisus Se prezintă, ci numai o femeie Îl vesteşte, Samarinenii, cu mulţimea, cred într-Însul şi Îi ies în întâmpinare (vs. 40). Mai mult, ca contrastul să fie mai izbitor, pe când Evreii Îl gonesc, Samarinenii Îl roagă să le facă onoarea, să rămână la dânşii. Credinţa lor Iisus le-o răsplăteşte cu prezenţa Sa: El „a rămas la ei două zile“, în care însă El nu petrece în neactivitate, şi nici Samarinenii nu-I dau răgaz. Ei, setoşi de învăţătură, setoşi de „apa vie“ a Mântuitorului, se grupează cu fericire în jurul Lui. Îl ascultă, Îi sorb învăţătura dumnezeiască. Propria lor experienţă din cele două zile epocale pentru dânşii, îi face (vs. 41) să creadă într-Însul mult mai mult, ca mai înainte. Ei credeau acum „nu pentru vorba femeii, ci pentru cuvântul Lui“. Femeii însă, care le mijlocise această fericire, îi ziceau „nu mai credem pentru vorba ta“, ci noi înşine L-am auzit vorbind şi din cuvintele Lui „ştim că acesta este Mântuitorul lumii, Hristos“.
În cuvintele samarinenilor, „Mântuitorul lumii“, este accentuat, de o parte universalismul creştinismului, de alta contrastul dintre ţinuta evreilor faţă cu Iisus, pe Care aceştia nu vor să-L recunoască nici ca Mesia naţional evreiesc, după cum învăţau şi aşteptau ei, şi prin urmare nici, ba cu atât mai puţin nu, ca Mesia universal.
Şi noi, ca şi evreii, de aproape două mii de ani suntem neîncetat pregătiţi să primim pe Mântuitorul. Şi la noi vine El, atât, ca la evrei, în persoană, cât şi, ca la Samarineni, vestit, propovăduit – numai cât nu de o femeie, ci de sfinţii şi dumnezeieştii Apostoli.
Şi dacă evreii L-au gonit din cetatea şi din ţara lor; oare nouă nu ni se întâmplă ca, prin nevrednicia noastră, să-L gonim din locaşul sufletului nostru, să nu voim a-L primi în cetatea inimii noastre?! Şi dacă evreii, pentru păcatul lor aşa de exemplar au fost pedepsiţi aici, pe pământ, oare pe noi ce ne va aştepta în viaţa viitoare, dacă ne asemănăm evreilor? Să ne deşteptăm, deci, cât mai este timp, să imităm pe samarineanca şi pe samarineni: să credem într-Însul şi să-L rugăm să petreacă la noi, să ne sfinţească şi fericească prin fiinţa Sa.
Cu îndoită râvnă să facem aceasta, cei ce suntem preoţi şi viitori preoţi, ca să putem fi vrednici de misiunea noastră!

[patinina34]

14
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Orbului[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 9, 1-38)[/SIZE]

1. În vremea aceea, trecând Iisus, văzut-a pe un om orb din naştere. 2. Şi l-au întrebat pe dânsul învăţăceii Lui, grăind: Ravvi, cine a greşit, acesta, sau părinţii lui, de s-a născut orb. 3. Răspuns-a Iisus nici acesta a greşit, nici părinţii lui, ci ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el. 4. Mie mi se cade a lucra lucrurile celui ce m-a trimis pe mine, până când este ziuă, că va veni noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. 5. Când sunt în lume, lumină sunt lumii. 6. Acestea zicând, a scuipat pe pământ, şi a făcut tină din scuipat, şi a uns ochii orbului cu tină. 7. Şi a zis lui: mergi de te spală în lacul Siloamului, care se tălmăceşte trimis: Deci s-a dus şi s-a spălat, şi a venit văzând. 8. Iar vecinii, şi care îl văzuse pe el mai înainte, că era orb, au zis: oare nu este acesta, care şedea şi cerea. 9. Unii ziceau că acesta este, iar alţii ziceau, că asemenea lui este; iar el a zis: eu sunt. 10. Deci au zis lui, cum ţi s-au deschis ţie ochii. 11. Răspuns-a acela şi a zis: Un om ce se cheamă Iisus a făcut tină, şi a uns ochii mei, şi a zis mie: mergi la lacul Siloamului şi te spală; şi mergând şi spălându-mă am văzut. 12. Deci ei au zis lui: unde este acela; zis-a el: nu ştiu. 13. Dusu-l-au pe dânsul către Farisei, pe acela, care cândva a fost orb. 14. Şi era Sâmbătă când a făcut tina Iisus, şi a deschis ochii lui. 15. Deci iar l-au întrebat pe dânsul Fariseii, cum a văzut; iar el a zis: tină a pus mie pe ochi şi m-am spălat şi văd. 16. Deci grăiau unii din Farisei, acest om nu este de la Dumnezeu, că nu păzeşte Sâmbetele; alţii ziceau: cum poate omul păcătos să facă acest fel de semne; şi era ceartă între dânşii. 17. Zis-a orbului iarăşi, tu ce zici de dânsul, cum a deschis ochii tăi; iar el a zis, că Prooroc este. 18. Deci Evreii nu credeau de dânsul, că orb a fost şi a văzut, până ce au chemat pe părinţii aceluia ce a văzut. 19. Şi i-a întrebat pe dânşii, zicând: oare acesta este feciorul vostru, de care ziceţi voi, că s-a născut orb, dar acum cum vede. 20. Iar părinţii au răspuns lor, şi au zis: ştim că acesta este feciorul nostru, şi cum că orb s-a născut. 21. Iar acum cum vede nu ştim, sau cine i-a deschis lui ochii, noi nu ştim, însuşi este în vârstă, pe dânsul întrebaţi, însuşi de sine să spună. 22. Acestea au zis părinţii lui, că se temeau de Evrei, că aşa se sfătuiesc Evreii, cum cine va mărturisi pe dânsul Hristos, să se lepede din Sobor. 23. Pentru aceea au zis părinţii lui, că în vârstă este, pe dânsul întrebaţi. 24. Deci au chemat de a doua oară pe omul, care fusese orb, şi i-au zis lui: dă mărire lui Dumnezeu, noi ştim pe omul acela, că este păcătos. 25. Iar el a răspuns şi a zis: de este păcătos nu ştiu, una ştiu, că am fost orb şi acum văd. 26. Deci iar au zis lui: ce ţi-a făcut ţie; cum ţi-a deschis ochii tăi. 27. Răspuns-a lor: iată am spus vouă şi n-aţi auzit, ce vreţi iarăşi să auziţi; au doar voiţi să fiţi şi voi învăţăceii lui. 28. Iar ei l-au ocărât pe dânsul şi i-au zis: tu eşti învăţăcelul aceluia, iar noi suntem, învăţăceii lui Moise. 29. Noi ştim că lui Moise a grăit Dumnezeu, iar pe acesta nu-l ştim de unde este. 30. Răspuns-a omul, şi a zis lor, că de aceasta este minune, că voi nu ştiţi de unde este şi a deschis ochii mei. 31. Şi ştim că Dumnezeu pe păcătoşi nu-i ascultă, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui pe acela ascultă. 32. Din veac nu s-a auzit, cum să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. 33. De nu ar fi acesta de la Dumnezeu nu ar putea face nimic. 34. Răspuns-au ei şi au zis lui: în păcate te-ai născut tu tot, şi tu ne înveţi pe noi, şi l-au izgonit pe dânsul afară. 35. Auzit-a Iisus, că îl izgonise pe dânsul afară, şi aflându-l i-a zis lui, tu crezi în fiul lui Dumnezeu. 36. Răspuns-a acela şi a zis: cine este Doamne, ca să cred în dânsul. 37. Iar Iisus a zis lui: şi L-ai văzut pe dânsul, şi cel-ce grăieşte cu tine acela este. 38. Iar el a zis Lui: cred Doamne şi s-a închinat Lui.

[patinina34]

I. Vindecarea
[SIZE=3](9, 1-7)[/SIZE]

1. Orbul din Evanghelia de faţă este antiteza Slăbănogului în 5, 14 de la cap. 10, e păgânismul faţă cu iudaismul: gratitudinea faţă cu ingratitudinea. Căci principalele note, care caracterizează pe orbul acestei Evanghelii, sunt tot atâtea semne caracteristice ale păgânismului. Nu că doar orbul ar fi o invenţie a Evanghelistului, ci Evanghelistul aici, ca şi la cap. 10, ne descrie un caz real, care însă, prin poziţia sa, prin semnele sale speciale, e menit de Providenţă după cum însuşi Mântuitorul spune la 9, 3, să servească în economia mântuirii ca tip proorocesc pentru viitor, pentru lume.
2. „Orb din naştere“. Păgânismul încă era orb, orb din naştere. El, de la naşterea sa, era lipsit de lumină, de Sfânta Scriptură, care era patrimoniul particular al lui Israil. Păgânismul, deci, nu putea să vadă, şi, prin urmare, să ştie voinţa lui Dumnezeu; dar mai ales, lipsindu-i proorociile şi pregătirea, pe care numai Evreii o aveau, nu putea să întrevadă şi să cunoască venirea lui Mesia şi pe însuşi Mesia. Referitor la mântuire şi păgânismul era cerşetor; nu-şi putea agonisi hrana sufletească, ci era avizat să şi-o cerşească.
„Ravvi, cine a greşit, acesta ori părinţii lui...“. Orice slăbiciune, defect organic, nenorocirea, în sfârşit orice rău e urmarea păcatului. Această urmare, conform cu Ieşirea (20, 5), se arată nu numai la cei, care fac păcatul, ci şi la urmaşii lor din neam în neam. Se vede însă, că, pe lângă această credinţă, întemeiată pe autoritatea lui Moise, în popor era şi erezia, că Dumnezeu pedepseşte şi anticipativ pentru păcatele, ce omul avea să le facă.
Apostolii par a fi împărţit această credinţă deşartă. El, văzând pe cel orb, întreabă pe Iisus din curiozitate, cine a păcătuit: cerşetorul, care de aceea s-ar fi născut orb fiindcă avea să păcătuiască, şi deci orbirea lui ar fi o pedeapsă anticipată, o ispăşire a păcatelor lui viitoare; – ori părinţii lui, ale căror fapte ar fi avut urmarea, ca el să se nască orb, ca să expieze el pentru părinţii lui?
Relativ la păgânism: cine e de vină că păgânismul e lipsit de lumina Sfintei Scripturi: păgânismul actual ori părinţii lui din vechime – doar până la Adam şi Eva?
Fără să intre în aprecierea credinţelor exprimate de ucenici – una întemeiată pe Sfânta Scriptură, alta deşartă – Iisus răspunde, ci cum doreau ei, că orbirea cerşetorului nu e urmare nici a păcatelor lui, nici a păcatelor părinţilor lui.
El s-a născut orb anume, fiindcă aşa a voit Dumnezeu: în economia mântuirii trebuia un tip, un orb din naştere. Însuşi Iisus Hristos ne îndrumă la însemnătatea simbolică a acestui om născut orb.
După lămurirea dată de Mântuitorul, nu vina păgânismului era că el, păgânismul, nu avea Sfânta Scriptură pe care o aveau evreii – cum nu era nici vina lui Adam şi a Evei, eventual a urmaşilor lor, ci aşa a fost voinţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a binevoit să dea lui Israil lumina Sfintei Scripturi, i-a dat-o; dacă ar fi binevoit să o dea şi Păgânilor, nimic nu L-ar fi împiedicat. Deci, dacă a dat unora şi n-a dat altora, aici nu este nici un merit pentru aceia cărora le-a dat şi nici un nemerit pentru aceia cărora nu le-a dat. Din contră, cât priveşte pe Evrei, pentru ei este un dezavantaj, că lor li s-a dat lumina şi totuşi nu văd, nu vor să vadă. Ei în faţa lui Dumnezeu sunt mai răi decât păgânii, căci păgânii, dacă nu văd şi nu-L înţeleg pe Iisus, nu sunt de vină, căci sunt orbi, deci n-au păcat; pe când Evreii, care văd şi înţeleg, dar nu vor să vadă şi să înţeleagă, rămân vinovaţi, păcatul lor rămâne (Ioan 9, 41).
În orb aşadar (vs. 3) trebuie să se arate lucrurile lui Dumnezeu, lucruri pe care are să le săvârşească Mântuitorul câtă vreme este pe pământ. Petrecerea Lui între noi este nu numai o sărbătoare, dar este şi o continuă zi, pe care El o luminează, fiindcă (vs. 5) El este lumina lumii.
Orbul avea un defect organic din naştere; era născut cu lipsa ochilor. Lui îi lipseau ochii trupeşti, pământeşti, o părticică din pământ. Această parte de pământ i-o dă Iisus. Cum pe Adam l-a creat întreg din pământ şi, prin suflare, i-a dat viaţă, aşa pe acest om neîntreg, îl face întreg adăugându-i din pământ aceea ce-i lipsea (vs. 6). Iisus scuipă în ţărâna pământului şi din tina ce o formează cu mâna Sa, creează ochii orbului, întregind şi acoperind defectul cu care El, Dumnezeu, dispusese să se nască, anume ca să-i facă ochi ulterior, cu scop special dumnezeiesc. Este ca o a doua creaţie, sau cel puţin o întregire a creaţiei, făcută anume ca lumea să vadă, să creadă şi să înţeleagă. Actul creaţiei s-a săvârşit fără de martori mincinoşi; el putea să fie tras la îndoială. Actul întregirii în creare e săvârşit în faţa martorilor, care mărturisesc cele văzute şi fac nemotivată îndoială. La creaţie e Duhul lui Dumnezeu, urmat de cuvântul Lui „să fie“, – aici e scuipatul Cuvântului întrupat, urmat de cuvântul (vs. 7) „Mergi de te spală...“.
Lacul Siloam – trimis – este pentru Evanghelist un simbol, reprezentând pe Iisus Hristos – trimis de la Tatăl.
Ungerea cu tină a ochilor celui orb are însă şi un înţeles alegoric instructiv. Orbul era cu adevărat orb, născut fără ochi. Şi, dacă s-ar fi părut cumva că poate să vadă cât de puţin, prin ungerea cu tină se face ca să dispară şi această umbră de prepus, că doar ar putea să vadă ceva, ca cu atât să iasă mai mult la iveală „mărirea lui Dumnezeu“.
3. Păgânismul era şi el orb relativ la revelaţiunea divină, la mântuire. Lui, cu toate acestea, i se părea că vede ceva, vede prin ochii filozofiei, ai ştiinţei, prin revelaţiunea naturală. Ungerea cu tină îi simbolizează adevărul, că, dacă voieşte să primească lumina evanghelică, să abstragă de la orice cunoştinţe şi combinaţiuni filosofice, să se considere ca şi cum n-ar şti nimic, n-ar vedea absolut nimic, – să se lepede de sine şi să primească necondiţionat aceea ce i se dă, ca cu atât să strălucească mai mult lumina ieşită din credinţă.
Această indicaţie la adresa Păgânilor este însă totodată o învăţătură pentru noi: calea mântuirii să nu o căutăm cu ajutorul diferitelor teorii filosofice; adevărurile învăţăturii evanghelice să nu le încercăm cu ştiinţa omenească, ci, abstrăgând de la orice închipuită ori reală ştiinţă, şi, considerându-ne ca şi cum n-am şti nimic, ca şi cum am fi orbi în materie de filosofie şi de ştiinţă, să primim ca indiscutabile adevărurile ce ni se revelează, să avem încredere neţărmurită în ele: să credem în ele.
Dacă avem odată credinţă, avem posibilitatea de a înţelege. Aşa este firea adevărurilor dumnezeieşti, ele sunt nepătrunse de cei necredincioşi, şi sunt înţelese numai cu ajutorul credinţei. Tocmai de aceea şi zice Isaia: „De nu veţi crede, cum veţi înţelege!?“ (7, 9), iar fericitul Augustin se roagă: „Dă-mi, Doamne, puţină ştiinţă şi multă credinţă“.

[patinina34]

15
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Orbului[/SIZE]

II. Recunoştinţa şi răsplata
[SIZE=3](Ioan 9, 8-38)[/SIZE]

1. Cerşetorul era vindecat prin ungerea cu tină; spălarea era numai un simbol. Ochii lui trebuiau să fie curăţiţi prin spălarea minţii şi a inimii în baia Celui trimis, în baia renaşterii – identică cu „naşterea de sus, din Dumnezeu“ (Ioan 3, 3). Aceea ce se întâmplă cu cerşetorul este un simbol, ca avertisment la adresa păgânismului şi la adresa noastră. Păgânismului i se spune, şi nouă încă: nu e destul să abstragi de la toată ştiinţa ta, când vrei să primeşti învăţătura Mântuitorului tău; nu e destul să admiţi, să crezi în învăţăturile Lui, ci să te speli de toată întinăciunea trecutului tău, să „lepezi pe omul cel vechi şi să te îmbraci în cel nou“, să-ţi schimbi întreaga fire: gândirea, dorinţa, voinţa şi făptuirea să-ţi fie întru toate în consonanţă cu învăţăturile a căror autoritate o admiţi: să te renaşti „din apă şi din duh“. Acest înţeles îl are şi Botezul, la care invită Mântuitorul pe Apostoli în ultimele Sale cuvinte, rostite înainte de înălţare, când zice: „cel ce va crede şi se va boteza“ – se va ameliora moraliceşte – „se va mântui“.
Tot ce se referă la păgânism ne priveşte şi pe noi, mai ales pe preoţi şi pe viitorii preoţi: Nu e destul să credem, ci viaţa noastră, faptele noastre să se arate ca un eflux al credinţei noastre, al învăţăturilor, în care noi credem şi pe care le propovăduim. În zadar am crede, dacă faptele noastre nu ar fi în consonanţă cu credinţa noastră, cu învăţătura propovăduită de noi. În acest caz n-am fi cu nimic mai buni decât cei răi, cu nimic n-am folosi nici societăţii, nici neamului, şi nici nouă înşine: „Şi dracii cred“, zice Sfântul Apostol Iacov (2, 19). Ba, ca preoţi, dacă una învăţăm pe alţii şi alta facem, prin conduita noastră noi înşine ne persiflăm şi devenim obiect de scandal pentru aceia pe care chemaţi suntem să-i moralizăm.
2. Îndărătnicia evreilor în a nu voi să creadă pe Iisus şi în a-L învinovăţi cu călcarea Legii, ajunge la absurd, de unde apoi trece în imposibilitatea de-a crede. Absurditatea o vedem în refuzul lor de-a argumenta că Mântuitorul este păcătos, fiindcă în o zi de sâmbătă, scuipând jos, din scuipat şi din ţărână a făcut tină, cu care a uns ochii orbului. Această facere de tină şi această ungere este o lucrare, o profanare a sâmbetei – susţineau evreii în încăpăţânarea lor –, deci profanatorul este un păcătos.
Dus înaintea fariseilor, (vs. 13 ş.u.) cerşetorul istoriseşte din nou cele petrecute cu dânsul. Fariseii, pentru moment, admit fapta, nu se unesc însă asupra concluziilor: unii zic că a profanat sâmbăta, că este păcătos; alţii, de bună seamă o disperată minoritate, susţin contrariul: e un om supranatural, nu poate fi păcătos.
În neînţelegerea lor, cei care simt că le fuge terenul de sub picioare, fără să-şi dea seama asupra urmărilor, aleargă la arbitrajul cerşetorului: să hotărască el – „tu ce crezi despre dânsul?“.
Ei aşteptau ca şi acest cerşetor să se intimideze, cum se intimidase slăbănogul, şi să ia partea majorităţii Fariseilor. Cerşetorul însă răspunde fără înconjur: „este prooroc!“ (vs. 17)şi, toate încercările fariseilor de a-l zăpăci, rămân zadarnice. El ia poziţie hotărâtă de admirator şi apărător al Binefăcătorului său. Pentru el este nemărginit mai mult sentimentul recunoştinţei către Acela Care i-a dat lumina, decât teama de puternicii zilei. Puţin îi pasă lui că-l vor excomunica. Excomunicat a fost el câtă vreme a fost orb. Acum scăpase, intrase în lumină. El renunţă bucuros la societatea coruptă a lui Israil, cu gândul să intre bucuros în societatea Binefăcătorului său. În consecinţă, el se ridică cu demnitate şi ia apărarea lui Iisus, făcându-se în acelaşi timp acuzatorul fariseilor: „Întru aceasta este minune...“ (vs. 30). Voi ar trebui să-L cunoaşteţi, să ştiţi cine e şi de unde vine, că voi ştiţi Scripturile. Este în contra firii să nu-L cunoaşteţi; este deci o minune cu voi – în felul ei. Că doar noi ştim, noi cei neînvăţaţi, noi orbii, cu atât mai vârtos trebuie să ştiţi voi, că pe păcătoşi nu-i ascultă Dumnezeu. Dacă este aşa, şi aşa trebuie să fie, apoi acest om nu este păcătos; mai mult: fiindcă numai Dumnezeu poate să creeze ochi, El este sau Dumnezeu Însuşi, sau este Dumnezeu cu El.
Ruşinaţi, fariseii îşi iau refugiu la înjurături şi la brutalizare: înjurându-l şi îmbrâncindu-l, îl scot afară (vs. 34). Indirect ei îşi recunosc greşeala, dar răutatea nu le permite să cedeze.
3. Drept răsplată pentru ţinuta sa demnă, cerşetorul se învredniceşte să facă cunoştinţa Mântuitorului, Care, ca şi samarinencei, i se descoperă: „Eu sunt!”.
Tot ce şi-a putut dori cerşetorul, a aflat în Iisus: în locul sinagogii din care fusese excomunicat, societatea lui Hristos; în locul Sinedriului, din care a fost îmbrâncit – Însuşi Mântuitorul şi învăţătura Lui; în locul orbirii trupeşti şi sufleteşti – lumina ochilor trupeşti şi sufleteşti.
Se putea o răsplată mai mare?
Cel ce fusese orb, văzând pe Iisus că este Hristos, s-a închinat Lui (vs. 38), I s-a supus, a devenit aderentul şi însoţitorul Lui devotat şi credincios.
Ce s-a întâmplat cu cerşetorul şi cu păgânismul.
Cum evreii n-au voit să admită minunea săvârşită cu orbul din naştere, aşa mai târziu nu vor să admită luminarea păgânismului. Cum evreii excomunică şi brutalizează pe orbul vindecat, – aşa pe timpul Apostolului Pavel – ei declară incompatibilă creştinarea păgânismului şi încearcă prin intrigi şi prin persecuţii, să o zădărnicească.
Cum cerşetorul, împotriva uneltirilor sinedriului, recunoaşte şi susţine pe Iisus Hristos, separându-se de evrei şi se vede recompensat cu descoperirea lui Iisus spre a se întări în credinţă, – astfel şi păgânismul, împotriva tuturor uneltirilor evreieşti, primeşte creştinismul, se face susţinătorul şi propagatorul lui Iisus Hristos, separând cu totul pe evrei. Şi cum sinedriştii, în contra convingerii lor, rămân încăpăţânaţi în păcatul lor, iar cerşetorul primeşte răsplata în persoana lui Hristos, aşa mai târziu, pe când evreii persistă în orbia lor şi-şi primesc osânda, păgânismul primeşte drept răsplată, întreaga învăţătură a lui Iisus Hristos, pe care o dezvoltă în toate direcţiile.
Tipul orbului, ca reprezentant al păgânismului, este scos la iveală şi pus faţă în faţă cu tipul slăbănogului, ca reprezentant al evreismului, de către însuşi Mântuitorul prin ultimele cuvinte, adresate unuia şi celuilalt.
Este o mare şi semnificativă deosebire între întrebarea pe care Iisus o pune cerşetorului şi între admoniţia pe care o adresează fostului slăbănog. Evident că El îi consideră pe amândoi ca tipuri, ca reprezentanţi, – unul al evreilor înrăiţi, plecaţi spre pieire; altul al păgânilor, aplicaţi spre îndreptare, spre mântuire. Pe unul voieşte să-l oprească în nebuna lui pornire spre prăpastie; pe altul îl ajută, ca să iasă la liman. Unuia, pe care-l vede pornit spre păcătuire, îi zice: „să nu mai păcătuieşti“, ca să nu ajungi mai rău de cum ai fost; altuia, pe care-l vede dispus spre bine, cu dorinţa de a se instrui şi a se înnobila, îi zice: „tu crezi în Fiul lui Dumnezeu?“ – în Acela, Care este Însuşi lumina dorită? Voieşti să-I faci cunoştinţă şi să te luminezi la minte şi la inimă, cum te-ai luminat la ochii trupeşti, ca să umbli în lumina Lui?
Concluziile practice se deduc uşor!

[patinina34]

[SIZE=3]16[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Rusaliilor[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 7, 37-53)[/SIZE]

37. Iar în ziua cea mai de pe urmă cea mare a Praznicului, sta Iisus şi striga grăind: de însetoşează cineva, să vie la mine şi să bea. 38. Cel ce crede întru mine, cum zice Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. 39. Iară aceasta a zis de Duhul, care vrea să-l primească, cei ce cred întru dânsul, că încă nu era Duh Sfânt, că Iisus încă nu era preamărit. 40. Deci mulţi dintre popoare, auzind cuvântul, zicea: acesta este adevărat prooroc. 41. Alţii ziceau: acesta este Hristos, iară alţii ziceau: au doară din Galileea va să vie Hristos. 42. Dar nu zice Scriptura, că din seminţia lui David, şi din oraşul Betleemului, unde a fost David, va să vie Hristos? 43. Şi se făcuse price întru popor pentru dânsul. 44. Iară unii dintre dânşii vreau să-L prindă pe El, dar nimeni nu şi-a pus mâinile pe dânsul. 45. Şi au venit slugile la Arhierei şi la Farisei, şi le-au zis lor aceia: pentru ce nu L-aţi adus pe dânsul; 46. Răspuns-au slugile: nici odinioară a grăit aşa om ca acest om. 47. Deci au răspuns lor Fariseii: au doară şi voi v-aţi amăgit; 48. Au doară cineva din boieri a crezut într-Însul, sau din Farisei; 49. Ci poporul acesta care nu ştie legea, blestemat este. 50. Zis-a către dânşii Nicodim, care venise către dânsul noaptea, unul fiind dintru dânşii: 51. Au doară legea noastră judecă pe om, de nu va auzi de la dânsul mai înainte, şi va cunoaşte ce să facă. 52. Răspuns-au şi i-au zis lui: au doară şi tu eşti din Galileea; ispiteşte şi vezi, că prooroc din Galileea nu s-a sculat. Şi s-a dus fiecare la casa sa. Deci iarăşi a zis Iisus: Eu sunt lumina lumii, cela ce umblă după mine, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii.


Efectul predicii lui Iisus

1. La sfârşitul sărbătorii: „Înfigerea Corturilor“, Iisus ţine în curtea Bisericii un discurs, care e rezumat în vs. 37 „de însetează cineva...“ ori a cărui temă e acest vers. Făcând aluzie ori poate chiar referindu-se la învăţăturile din Iezechiel (47, 1-12), Ioil (4, 18), Zaharia (14, 8), apoi Isaia (44, 3; 55, 1; 58, 11). El în rezumat spune mulţimii adunate în jurul său că (analog cu Ioan 4, 14) acela care simte atragere spre Dânsul, care are încredere într-Însul şi-L primeşte ca pe Mesia, acela să vină la Dânsul şi să asculte învăţătura Lui, să bea din apa cea vie, care curge neîncetat din gura Lui. Că (vs. 38) cel ce crede în El ca în Mesia şi, deci, admite şi primeşte ca ale sale învăţăturile Lui, acela are şi el să devină ca şi Mesia, izvor de apă vie pentru adăparea spirituală a altora. Cu alte cuvinte: cine doreşte să ia parte la regenerarea lumii prin lumina Evangheliei, să vină la şcoala Mea, să înveţe de la Mine. Acum este timpul de pregătire pentru marea reformă dumnezeiască. E însă numai timpul de pregătire; reforma, regenerarea se va începe mai târziu prin cei anume pregătiţi, care vor primi (vs. 39) autorizaţia şi puterea de a-şi pune în practică cunoştinţele câştigate. „Aceasta o zicea de Duhul“, de autorizaţia pe care avea să le-o dea la Rusalii, după Înălţarea Sa. Pentru acum ei însă nu aveau „Duh Sfânt“, autorizaţie, fiindcă nu aveau nici pregătirea necesară.
2. Predica asupra acestei teme se vede că a fost ţinută cu aşa căldură, cu aşa putere de convingere, încât mulţimea a rămas extaziată. În mulţimea aceasta, stăpânită de puterea cuvântului Său, se aud diferite păreri despre Iisus (vs. 40). Mulţi zic că este Proorocul cel aşteptat, alţii că este însuşi Hristos. În această mulţime entuziastă se strecoară însă fariseii, care se grăbesc să paralizeze efectul făcut de Iisus asupra ei. Aceştia (vs. 41), neavând argumente contra învăţăturilor lui Iisus, vor să sperie lumea cu Galileea. Pentru evrei era o ruşine să-şi aştepte mântuirea tocmai din Galileea, şi nu din Iudeea, din patria lor neprihănită. De aceea întâmpină ei părerea exprimată, că Iisus ar fi Hristos, cu întrebarea: „Oare, din Galileea va să vină Hristos?“ şi apoi răspund tot ei prin altă întrebare: „Oare, n-a zis Scriptura...?” (vs. 42). Dar autoritatea Scripturii, invocate şi autoritatea fariseilor nu e în stare să producă efectul dorit de farisei. Ei convertesc, cu adevărat, pe unii mai slabi de înger, cei mai mulţi rămânând însă tari în credinţa lor. Această împrejurare provoacă dezbinare între mulţime: unii, cei buni, cei mulţi, sunt pentru Iisus; alţii, cei slabi, cei puţini trec în partea fariseilor, ca şi la Ioan (7, 12; 10, 19-21). Între cei care iau poziţie contra lui Iisus, sunt însă (vs. 44) şi nişte agenţi ai poliţiei, trimişi de sinedriu, ca să-L prindă şi să-L ducă înaintea sinedriului. Căci, se vede, sinedriul, alarmat de predica lui Iisus, se întrunise repede în şedinţă şi-şi trimise oamenii ca să-L prindă şi să-L aducă înainte-i, spre a-L face inofensiv. Dar cuvântul lui Iisus întru atât i-a captivat pe agenţi, încât ei nu îndrăznesc să-şi pună mâinile pe Dânsul. Fără ispravă agenţii fariseilor se întorc la Sinedriu, şi, întrebaţi: „de ce nu L-aţi adus?“ răspund: N-am îndrăznit să-L prindem căci aşa cum El a vorbit, nimeni n-a mai vorbit; adevărurile ce El le-a spus şi cu ce putere de convingere le-a spus, L-au pus în faţa noastră mai presus de putinţa de a-L prinde.

[patinina34]

3. În faţa sincerităţii nerezervate, care susţine adevărul, vedem că se ridică îndărătnicia în două direcţii, în contra conştiinţei agenţilor şi în contra invocării Legii, pe care Nicodim le-o pune în vedere.
„Au doară şi voi v-aţi amăgit?“ (vs. 47) şi voi aţi intrat în vederile Lui? Voi, ca agenţi ai noştri, n-aveţi voie să priviţi lucrurile altfel, de cum le privim noi, vouă nu vă este permis să aveţi alte convingeri religioase şi politice, deosebite de ale noastre. Că doar, dacă ar fi ceva din omul acela, noi, boierii şi fariseii, am afla şi am constata. Dar nici unul din noi nu-L aprobă. Cine se ia după El este numai „poporul“ cel ignorant, „care nu ştie Legea“, şi care, tocmai pentru aceea, „blestemat este“.
Între sinedrişti era însă (vs. 50) un aderent al lui Iisus, Nicodim, pe care, la Ioan (3, 1), îl vedem noaptea în societatea lui Iisus. Acesta încearcă să tempereze pornirea colegilor săi, făcându-i atenţi la Legea la care ei se referiseră: „Au doară Legea noastră...“ cu aluzie la Deuteronomul (1, 16), care impune judecătorilor să asculte şi pe acuzat.
Fariseii şi cărturarii, simţind lovitura fină a colegului lor şi neştiind ce să-i răspundă, recurg la insultă. „Au şi tu eşti din Galileea...?” (vs. 52) şi tu eşti din tâmpiţii, dintre ignoranţii Galileei. Numai pentru un ignorant din Galileea poate fi Iisus destul de bun; un adevărat Iudeu nu poate crede într-Însul. Dacă nu ştii Scripturile, citeşte: „cearcă şi vezi, că prooroc din Galileea nu s-a sculat“.
În susţinerea afirmaţiei lor contra lui Iisus, ei ori uită, ori nu vor să recunoască adevărul că Prooroci au ieşit din Galileea, anume Iona (IV Regi 14, 25) şi probabil şi Osie (1, 2; 7, 5 comparat cu 6, 10). Dacă însă „nu s-a sculat“ este luat cu înţeles de viitor, în loc de „nu se va scula“, că nu admit proorociile, stă şi mai rău cu afirmaţia sinedriştilor. Căci despre lumina mântuirii vorbeşte Isaia (9, 1 ş.u.), ca venind din Galileea să lumineze pe păgâni.
Astfel vedem cum preocuparea şi ura fac evreilor imposibilă acceptarea luminii, îi împing să rămână cu cerbicozitate în rătăcirea lor, spre susţinerea punctului lor de vedere, care-i conduce cu siguranţă la pieire. Mai întâi ei nu vor să recunoască mesianitatea lui Iisus, mai pe urmă nu o mai pot, chiar şi dacă ar voi; chiar recunoscând în inima lor că sunt în rătăcire, de fapt şi în faţa lumii, direcţia apucată nu-i mai îngăduie să se oprească, să se abată din calea pierzării. Ei sunt ca şi cel ce a început să se prăbuşească într-o prăpastie, care îşi vede pieirea; s-ar opri, dar nu se poate; închide ochii şi se lasă târât în abis.
4. Poziţia evreilor o au toţi aceia care se obişnuiesc cu direcţii greşite în viaţă, care consideră calea greşită, pe care au apucat, ca singura cale bună. Ei trăiesc preocupaţi şi nu vor să asculte de glasul raţiunii şi al conştiinţei. Ei merg înainte orbeşte spre prăpastia de care nu vor să ştie, nu vor să audă. Şi, cu cât poziţia în societate le e mai importantă, cu cât mai mulţi sunt care se lasă să fie conduşi de dânşii, cu atât mai rău de dânşii, cu atât mai mare rău social produc ei. Sinedriştii erau conducătorii unui întreg popor: un întreg popor i-a urmat, un întreg popor s-a aruncat orbit în prăpastie împreună cu dânşii. Ca sinedriştii pentru poporul evreiesc sunt şi cei care conduc mai mult sau mai puţin destinele popoarelor. Vai de ei dacă apucă direcţii false şi nu se lasă a fi conciliaţi, ci rămân încăpăţânaţi în pornirea lor, conduşi de preocuparea lor. La început ei nu vor cu îndărătnicie să cedeze, la urmă, când ar voi, când sunt nevoiţi să-şi recunoască rătăcirea, nu mai pot, este prea târziu.
Conducători de popoare sunt şi preoţii. Poziţia lor, la noi, este astfel, că ei de multe ori sunt nevoiţi să dea poporului poveţe nu numai pe terenul curat religios, ci şi pe cel cultural şi naţional. De la poveţele pe care le vor da, atârnă adeseori viitorul poporului, care ascultă de ei. De aceea preoţii, ca de foc să se ferească de preocupările în chestiuni delicate, ci continuu să se consulte cu alţii, pe care îi cred bine informaţi şi buni informatori, şi deschisă să le fie urechea spre a auzi, mintea şi inima gata să primească adevărul şi calea binelui, iar gura deschisă spre a povăţui pe popor la fericire.