Cum ne influenteaza casnicia esecul profesional?

[Florinvs]

Intradevar, o femeie nu ar trebui sa accepte asa ceva din partea unui barbat!

Acum ce se petrece in sufletul colegei de forum "Fallen"" numai ea si Dumnezeu pot sti, si e usor sa judecam "de la distanta"". Oricum, omeneste vorbind sper sa-si gaseasca linistea si sa faca ceea ce considera ca e mai bine pentru ea.

[Florinvs]

Iar a lucra ca vanzatoare nu mi se pare ceva rusinos! Atata timp cat se presteaza o munca cinstita, utila societatii (de la tractorist la doctor) nu vad nici o problema.
Caracterul unui om nu sta in studii sau in meseria care o face.

[AlinB]

Ba sta, daca alege calea cea mai usoara in viata, restul timpului irosindu-l cu nimicuri.
Nu zic ca asta e cazul de fatza, vorbesc la modul general.

[Florinvs]

Acum de unde puteti sti ca a ales "calea cea mai usoara"" ?! Sunt convins ca exista persoane care pur si simplu le face placere sa lucreze in comert! E o meserie absolut onorabila, si poate fi foarte placuta- intri in contact cu oamenii!

[Florinvs]

Repet: orice meserie faci, daca e o munca cinstita si utila societatii, si o faci din pasiune si placere, e in regula.
Si cel/cea care face o scoala profesionala sau liceu industrial, si cel/cea care face studii superioare, ambii/ambele aleg o cale la fel de usoara sau de grea, si le/i putem aprecia numai dupa caracterul si faptele lor concrete.
De exemplul nici doctorul nu ar aveea ce manca daca tractoristul nu ar lucra pamantul, si nici tractoristul nu s-ar putea vindeca daca nu ar fi doctorul.

Intr-o societatea normala si stabila (ceea ce nu e cazul actual din Romania), orice meserie isi are rolul ei bine determinat in economie si in societate.

[Mihailc]

Cred că problema colegei Fallen este faptul că nu primeşte de nicăieri un imbold pozitiv care să-i restituie încrederea în capacităţile ei încă neexploatate. Probabil are nevoie de un catalizator în viaţa ei, de o persoană potrivită pentru a-i da o mână de ajutor în nesfârşitul proces al cunoaşterii de sine. Şi de un duhovnic atent, înainte de toate.
Nu toţi oamenii au energie inepuizabilă în sine pentru a se automotiva pe termen lung, iar succesul profesional durabil şi ascendent este, adeseori, un efect secundar al reuşitei în viaţa de familie.

Poţi să-ţi iei şi inima în dinţi pentru a aborda de unul singur o carieră, să-ţi faci din ea un refugiu înfloritor dintr-o viaţă reală ce are multe dimensiuni lăsate în paragină, dar rişti enorm să-ţi închizi întreaga existenţă într-un ghetou al sinelui unde, mai devreme sau mai târziu te sufoci.
Conştient sau nu, suntem în căutare de sens pentru tot ce facem, de cele mai mărunte lucruri şi până la întregul vieţii. Ca să luptăm cu şanse de izbândă avem nevoie de o cauză care să ne conţină dar să ne şi depăşească. Dar până ajungem în acest stadiu, se întâmplă să ne hrănim, meschin, cu firmiturile care cad de la mesele mai îmbelşugate ale altora.

Nu există eşec personal şi profesional, ci drumuri înfundate de unde te întorci fără adaos dramatic inutil, dar hotărât/ă să nu mai calci pe-acolo, pentru a-ţi afla drumul tău. Primim fiecare dintre noi un timp prielnic, un kairos personal, pentru a ne aşeza viaţa într-un raport optim cu voia lui Dumnezeu care e totuna cu împlinirea cea mai înaltă a fiecăruia dintre noi, şi nu un chin permanent de a te conforma unei instanţe străine de aspiraţiile noastre cele mai profunde. Cred că cel mai important în viaţă e să nu ratezi acest kairos, fiindcă, vorba unui rabin dintr-o anecdotă hasidică, Domnul nu trimite de două ori un dar aceleiaşi persoane.

În prealabil postat de Mihailc

Nu toţi oamenii au energie inepuizabilă în sine pentru a se automotiva pe termen lung, iar succesul profesional durabil şi ascendent este, adeseori, un efect secundar al reuşitei în viaţa de familie.

Oare are vreun om energie inepuizabilă în sine? Eu credeam că fiecare ne putem reînnoi energiile prin păstrarea unei legături cu Domnul, prin rugăciune, spovedit, împărtăşit...

Primim fiecare dintre noi un timp prielnic, un kairos personal, pentru a ne aşeza viaţa într-un raport optim cu voia lui Dumnezeu care e totuna cu împlinirea cea mai înaltă a fiecăruia dintre noi, şi nu un chin permanent de a te conforma unei instanţe străine de aspiraţiile noastre cele mai profunde. Cred că cel mai important în viaţă e să nu ratezi acest kairos, fiindcă, vorba unui rabin dintr-o anecdotă hasidică, Domnul nu trimite de două ori un dar aceleiaşi persoane.

Eu sunt mai optimistă: desigur, este dureros să ratezi o mare şansă... dar, aşa cum mi-a spus mie un părinte călugăr de la Antim, Dumnezeu nu se face simţit în viaţa noastră o singură dată.. Să ne ridicăm după ce am căzut, să schimbăm atunci când ceva nu merge bine... avem şansa să învăţăm continuu şi să ne îmbunătăţim în fiecare zi... Ne (po)căim pentru greşelile noastre, pentru timpul pierdut şamd, dar avem şansa minunată să ne reabilităm, cu ajutorul Domnului, aşa cum am postat mai multe citate pe forum (mă gândesc acum la arhimandritul Sofronie). După cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, important este ce facem cu ceea ce au făcut alţii din noi!

[stefan florin]

În prealabil postat de Florinvs

Intradevar, o femeie nu ar trebui sa accepte asa ceva din partea unui barbat!

Acum ce se petrece in sufletul colegei de forum "Fallen"" numai ea si Dumnezeu pot sti, si e usor sa judecam "de la distanta"". Oricum, omeneste vorbind sper sa-si gaseasca linistea si sa faca ceea ce considera ca e mai bine pentru ea.

o postare de bun simt!

[Mihailc]

În prealabil postat de Annyta

Oare are vreun om energie inepuizabilă în sine? Eu credeam că fiecare ne putem reînnoi energiile prin păstrarea unei legături cu Domnul, prin rugăciune, spovedit, împărtăşit...

În mod normal nimeni nu are energie inepuizabilă în sine, dar sunt unii dau impresia (evident exagerată) că ar avea-o şi sunt autonomi din aproape toate punctele de vedere.
Şi da, ne putem reînnoi energiile prin mijloacele precizate de tine, dar există riscul, totuşi, să-L confundăm pe Domnul cu un generator personal care ne alimentează individualitatea cu vitalitate în schimbul unor gesturi rituale minimale. Relaţia cu El este infinit mai mult decât acest strict necesar, înseamnă creştere, aprofundare, suiş continuu...
Iar ca ortodocşi, noi ştim că Dumnezeu lucrează prin oameni, prin elemente cosmice sfinţite şi alte mijloace aflate la îndemâna noastră, dar înzestrate cu putere se sus, pentru ca noi să experiem starea de comuniune . Bunăoară ne dă iertarea păcatelor şi sfat binefolositor prin preot, ne uneşte cu El şi între noi prin pâine şi vin , ne revelează iubirea Lui nemăsurată prin aproapele cel mai aproape de inima noastră în taina cununiei şi exemplele pot continua.

Eu sunt mai optimistă: desigur, este dureros să ratezi o mare şansă... dar, aşa cum mi-a spus mie un părinte călugăr de la Antim, Dumnezeu nu se face simţit în viaţa noastră o singură dată.. Să ne ridicăm după ce am căzut, să schimbăm atunci când ceva nu merge bine... avem şansa să învăţăm continuu şi să ne îmbunătăţim în fiecare zi... Ne (po)căim pentru greşelile noastre, pentru timpul pierdut şamd, dar avem şansa minunată să ne reabilităm, cu ajutorul Domnului, aşa cum am postat mai multe citate pe forum (mă gândesc acum la arhimandritul Sofronie). După cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, important este ce facem cu ceea ce au făcut alţii din noi!

Sunt de acord şi cu optimismul de tipul celui exprimat mai sus, cu o primă precizare că Domnul ne cunoaşte şi ne iubeşte în cea mai frumoasă şi împlinită versiune a existenţei fiecăruia dintre noi şi acolo doreşte El să ne conducă, cu largul concurs al libertăţii noastre.

Iar a doua precizare se referă la faptul că timpul prielnic (kairosul)despre care am amintit survine după ce viaţa cu suişurile şi coborâşurile ei se va fi stabilizat într-un traseu mai lin, cu alte cuvinte, după pocăinţă şi lăsarea păcatelor mai grave, a unor progrese semnificative în reabilitarea propriei fiinţe şi alte semne cvasipalpabile ale prezenţei cercetării Domnului. De fapt nici nu ştim cu precizie când sau dacă suntem vreodată pregătiţi pentru saltul la un alt nivel de existenţă, din pricina trufiei de care omul nu e imun la nicio vârstă duhovnicească. Doar ne trezim cu darul lui Dumnezeu în braţe, conştienţi fiind că nu-l merităm nici cât negru sub unghie şi poate tocmai de aceea ar fi frumos să ne arătăm infinit mai recunoscători Dăruitorului. Facă Domnul să ne folosim cu bucurie şi smerenie de vremea prielnică a trecerii noastre definitive de partea Împărăţiei Lui, dacă o să ajungem vreodată într-un asemenea moment privilegiat al vieţii noastre !

În prealabil postat de Mihailc

În mod normal nimeni nu are energie inepuizabilă în sine, dar sunt unii dau impresia (evident exagerată) că ar avea-o şi sunt autonomi din aproape toate punctele de vedere.
Şi da, ne putem reînnoi energiile prin mijloacele precizate de tine, dar există riscul, totuşi, să-L confundăm pe Domnul cu un generator personal care ne alimentează individualitatea cu vitalitate în schimbul unor gesturi rituale minimale. Relaţia cu El este infinit mai mult decât acest strict necesar, înseamnă creştere, aprofundare, suiş continuu...
Iar ca ortodocşi, noi ştim că Dumnezeu lucrează prin oameni, prin elemente cosmice sfinţite şi alte mijloace aflate la îndemâna noastră, dar înzestrate cu putere se sus, pentru ca noi să experiem starea de comuniune . Bunăoară ne dă iertarea păcatelor şi sfat binefolositor prin preot, ne uneşte cu El şi între noi prin pâine şi vin , ne revelează iubirea Lui nemăsurată prin aproapele cel mai aproape de inima noastră în taina cununiei şi exemplele pot continua.


Sunt de acord şi cu optimismul de tipul celui exprimat mai sus, cu o primă precizare că Domnul ne cunoaşte şi ne iubeşte în cea mai frumoasă şi împlinită versiune a existenţei fiecăruia dintre noi şi acolo doreşte El să ne conducă, cu largul concurs al libertăţii noastre.

Iar a doua precizare se referă la faptul că timpul prielnic (kairosul)despre care am amintit survine după ce viaţa cu suişurile şi coborâşurile ei se va fi stabilizat într-un traseu mai lin, cu alte cuvinte, după pocăinţă şi lăsarea păcatelor mai grave, a unor progrese semnificative în reabilitarea propriei fiinţe şi alte semne cvasipalpabile ale prezenţei cercetării Domnului. De fapt nici nu ştim cu precizie când sau dacă suntem vreodată pregătiţi pentru saltul la un alt nivel de existenţă, din pricina trufiei de care omul nu e imun la nicio vârstă duhovnicească. Doar ne trezim cu darul lui Dumnezeu în braţe, conştienţi fiind că nu-l merităm nici cât negru sub unghie şi poate tocmai de aceea ar fi frumos să ne arătăm infinit mai recunoscători Dăruitorului. Facă Domnul să ne folosim cu bucurie şi smerenie de vremea prielnică a trecerii noastre definitive de partea Împărăţiei Lui, dacă o să ajungem vreodată într-un asemenea moment privilegiat al vieţii noastre !

Îţi mulţumesc pentru precizări! Nu pot decât să fiu de acord cu ele.