Atenţia

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

Iar ţie, Cristiane, în mod aparte sper să îţi dea bucurie şi nădejde în dificila lucrare a rugăciunii

Multumesc din suflet , Ioane !
Incerc sa fac precum ne invata Sfantul Ioan Gura de Aur:
" Dacă tu însuţi nu asculţi rugăciunea pe care o rosteşti, cum vrei să o asculte Dumnezeu? Zici: „Am îngenuncheat”. Da, ai îngenuncheat, dar numai cu trupul, căci gândul tău zbura prin alte părţi. Cu gura rosteai rugăciunea, iar cu mintea socoteai dobânzi, încheiai contracte, vindeai mărfuri, cumpărai proprietăţi, te întâlneai cu prietenii tăi. Lucrul acesta se întâmplă pentru că diavolul, care ştie că prin rugăciune multe putem să dobândim, tocmai atunci vine şi ne seamănă gânduri în minte. De multe ori, stăm în patul nostru şi nu ne gândim la nimic; ne ducem la biserică să ne rugăm şi atunci mii de gânduri ne trec prin minte. În felul acesta, pierdem roadele rugăciunii noastre, plecând din locul de unde ne-am rugat cu mâna goală.
De aceea, în ceasul rugăciunii noastre, de fiecare dată când ne dăm seama că gândul nostru s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a apropiat de problemele de zi cu zi, să-l aducem înapoi şi să-l silim să rămână atent şi nedezlipit de înţelesurile rugăciunii. Dacă ne-am pierdut atenţia, să spunem rugăciunea din nou, de la capăt, şi dacă iarăşi gândul nostru se îndepărtează, să spunem rugăciunea şi a treia oară, şi a patra oară. Să nu ne oprim din rugăciune până când nu am reuşit să o spunem toată, de la un capăt la celălalt, având cuget treaz şi netulburat. Iar când diavolul va înţelege că nu depunem armele, atunci va renunţa şi el să mai lupte cu noi."

[cezar_ioan]

În prealabil postat de florin.oltean75

“Precum in cer asa si pe pamant”

Unimea atentiilor: atentia la lume, la gandurile proprii si la Dumnezeu – intr-o singura simtire si lucrare sfanta - in adancul inimii – a fost invatata de catre Hristos in rugaciunea Tatal Nostru “precum in cer asa si pe pamant”.

Privirile noastre pacatoase percep un mediu contaminat, cu oameni contaminati de pacate.

Sfintii nu o vad astfel.

Aceasta perceptie gresita judeca instantaneu semenii. Este pacatul din noi care vede pacate. Si astfel ramanem sub pacat.

Voia Lui Dumnezeu este sa ne sfintim ochiul inimii.

Pana nu unim in simtirea noastra “pamantul si cerul” atentia noastra va fi impartita.

Ne asemanam cu cineva care are aripi dar, in acelasi timp, si pietroaie mari legate de picioare.

Aripile bat, dar pietroaiele perceptiilor si conceptiilor noastre despre lume ne trag cu putere spre pamant.

Inima se inalta cand este in rugaciune dar se raceste, mai repede sau mai incet, atunci cand este expusa lumii.

Ce insemna a uni “cerul si pamantul”?

Inseamna in primul rand sa corectam conceptia gresita despre modul in care exista cu adevat “pamantul” (toate fenomenele care ne inconjoara) iar in al doilea rand, pe baza adevarului, sa ne curatam perceptia si sa vedem ca toate purced din Dumnezeu, ca Dumnezeu este in toate, omniprezent.

Astfel iL avem pe Dumnezeu permanent in fata ochilor, indiferent ceea ce percepem. O astfel de minte se spune ca este “unitara” – simte acelasi gust in orice directie priveste, fie in afara, fie inlauntru.

Cele din launtru se regasesc in afara,
iar cele din afara se regasesc inlauntru.

Orice miscare a sa este rugaciune. Chiar si cand doarme.

Florin, postarea ta este foarte frumoasă, după gustul meu estetic - o adevărată friptură de text!
Prefer, totuşi, să mă ţin la post şi iată de ce: noi creştinii nu avem nevoie de un efort de "puritate", în sensul de eliminare a păcatului, orice s-ar crede din cuvintele mele... Nu elimin eu păcatul deşi mă străduiesc, uneori, din răsputeri.
Dimpotrivă, noi trăim în păcate, conştientizăm mereu păcătoşenia şi neputinţa noastră de a bate păcatul. Ca urmare, din neputinţă în neputinţă, noi creştinii:
a) devenim conştienţi de noi înşine, de întreaga noastră neputinţă trupească (întrucât păcătuim fiind salahorii trupului, mai întâi)
b) ne acceptăm starea păcătoasă, fără însă a o dori sau a o îndrăgi
c) punem mintea la bătaie, înţelegînd că doar mintea, prin munca ei, poate avansa către dreptatea şi mila lui Dumnezeu
d) practicăm rugăciunea şi alte nevoinţe de zi cu zi în acest scop
e) ne minunăm deseori de lucrarea ascunsă a harului în noi, mai precis de roadele acestei lucrări (întrucât lucrarea în sine a Duhului nu stă în puterea noastră de conştientizare)
f) şi prin toate acestea, precum şi prin altele (dureri, îndeosebi, lacrimi multe, uneori deznădejdi întregi, trecătoare sau ceva mai statornice) şi îndeosebi prin rugăciunile duhovnicului şi ale altor creştini (inclusiv îngeri şi sfinţi) dobândim un strop de smerenie.

Asta-i tot.
Dar nu putem noi să unim nicicum cerul şi pământul, decât în metafore, în visări, în intenţii; frumoase, ce-i drept...
Aşadar, nu stă în puterea noastră să corectăm vreo percepţie fundamentală, oricât de dezamăgitor sună aceasta. Ci Duhul deschide alte percepţii în sufletul nostru, noi înţelesuri, noi puteri de făptuire, noi simţăminte - prin har, prin Mila Domnului.
Lumina nu ţâşneşte niciodată din noi, ca efect al vreunei împăcări dintre pământ şi cer (Apostolul arată clar că acestea sunt ireconciliabile în noi, CA SĂ NU FACEM CE VOIM), ea nici nu emană din om, fie el şi sfânt (cum afirmă Cătălin pe alt topic), ci totdeauna se dă ca dar, pogorîndu-se, când şi cum şi cât voieşte Domnul. În gânduri se pogoară, în simţiri, în toată fapta bună; în jurul nostru chiar, precum scriu sfinţii.
Aşa cred, să mă ierţi dacă ţi-am greşit.

În prealabil postat de cezar_ioan

Ca şi "Personalitatea" ori, bunăoară, "Mântuirea", termenul "Atenţie" ridică din capul locului o dilemă: cum vom vorbi în mod obiectiv, generalizînd şi abstractizînd (sau mai degrabă în ordine inversă), despre un fenomen al cărui sens e roditor doar ca act concret, subiectiv, strict personal?Toţi termenii prin care noi dorim să desemnăm o manifestare sau alta a vieţii sufleteşti se lovesc de aceeaşi piedică: vorbim "despre" când, de fapt, deja suntem conţinuţi înlăuntrul fenomenului dezbătut.

Un profet evreu ti-ar fi spus ca solutia,in lunga si bogata lor traditie profetica,era revelarea realitatii prin gesturi simbolice prin care ei ducea centrul de greutate al perceptiei de la ei spre Dumnezeu si spre ceea ce acesta va face.Era solutia celor care,cum spui tu,erau continuti inauntrul fenomenului dezbatut dar care trebuiau sa arate voia lui Dumnezeu pentru cei de langa ei,constienti de ostracizarea pe care aveau sa o suporte din partea oamenilor care nu puteau accepta ca Dumnezeu putea actiona si altfel decat si-ar fi dorit ei.Vechiul Testament contine mai multe asemenea exemple de gesturi simbolice ce contineau in simbolismul lor realitatea la ce va urma si un caz interesant este al profetului Ieremia care,la indemnul divin,sparge in fata conationalilor sai un vas de pamant(capitolul 19)pentru a arata ceea ce Dumnezeu urma sa faca(capitolul 18)intrucat evreii isi facusera un talisman din Templu pentru a-i proteja de consecintele propriului lor comportament pagan,o perversitate care cerea legitimare divina pt propria lor ticalosie(capitolul 7:8-11).

Aceasta lunga traditie a simbolismului profetic evreiesc isi va gasi deplina implinire in gesturile si invataturile Mantuitorului si ma intreb,din moment ce istoria gesturilor simbolice nu s-a oprit niciodata,daca nu sunt momente in care un asemenea gest nu ar vorbi mai mult si mai profund decat cuvintele,pt ca te invita sa cunosti o realitate dincolo de el,pe care el ti-o rezuma poate intr-o evidenta violenta dar care,analizata,poate duce spre insasi cauza si solutia problemei.In orice situatie insa te intriga,te nedumereste,te poate infuria dar nu te lasa indiferent,mintea umana reactioneaza,spre surprinderea noastra,la stimuli dintr-o realitate ce pare dincolo de ea.Odata un profesor de geografie a obsevat dezinteresul dureros fata de materia pe care o preda dar interesul pt hartile colorate.La urmatoarea lectie,cand nimeni nu parea interesat,s-a ridicat brusc si a inceput sa rupa incet o asemenea harta.Copii au reactionat violent reprosandu-i ca distruge ceea ce lor le place.El le-a cerut scuze,le-a spus ca a crezut ca nu-i intereseaza si apoi i-a intrebat daca nu ar dori sa le povesteasca despre acele harti.Din aceea zi copii au privit altfel materia,intelegand legatura dintre cuvinte,ce pot parea plictisitoare,si imagine,atat de fascinanta in aparenta dar atat de saraca fara cuvinte.Ambele creeau o realitate si gestul simbolic de distrugere a uneia dintre fatetele ei a de lansat resortul mental de prezervare a realitatii prin acceptarea in forma ei composita.

Catodata,fie ca suntem de acord sau nu cu ele,mici gesturi simbolice ale celor din jurul nostru ne vorbesc mai profund decat ne inchipuim :)

[Mena59]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Un profet evreu ti-ar fi spus ca solutia,in lunga si bogata lor traditie profetica,era revelarea realitatii prin gesturi simbolice prin care ei ducea centrul de greutate al perceptiei de la ei spre Dumnezeu si spre ceea ce acesta va face.Era solutia celor care,cum spui tu,erau continuti inauntrul fenomenului dezbatut dar care trebuiau sa arate voia lui Dumnezeu pentru cei de langa ei,constienti de ostracizarea pe care aveau sa o suporte din partea oamenilor care nu puteau accepta ca Dumnezeu putea actiona si altfel decat si-ar fi dorit ei.Vechiul Testament contine mai multe asemenea exemple de gesturi simbolice ce contineau in simbolismul lor realitatea la ce va urma si un caz interesant este al profetului Ieremia care,la indemnul divin,sparge in fata conationalilor sai un vas de pamant(capitolul 19)pentru a arata ceea ce Dumnezeu urma sa faca(capitolul 18)intrucat evreii isi facusera un talisman din Templu pentru a-i proteja de consecintele propriului lor comportament pagan,o perversitate care cerea legitimare divina pt propria lor ticalosie(capitolul 7:8-11).

Aceasta lunga traditie a simbolismului profetic evreiesc isi va gasi deplina implinire in gesturile si invataturile Mantuitorului si ma intreb,din moment ce istoria gesturilor simbolice nu s-a oprit niciodata,daca nu sunt momente in care un asemenea gest nu ar vorbi mai mult si mai profund decat cuvintele,pt ca te invita sa cunosti o realitate dincolo de el,pe care el ti-o rezuma poate intr-o evidenta violenta dar care,analizata,poate duce spre insasi cauza si solutia problemei.In orice situatie insa te intriga,te nedumereste,te poate infuria dar nu te lasa indiferent,mintea umana reactioneaza,spre surprinderea noastra,la stimuli dintr-o realitate ce pare dincolo de ea.Odata un profesor de geografie a obsevat dezinteresul dureros fata de materia pe care o preda dar interesul pt hartile colorate.La urmatoarea lectie,cand nimeni nu parea interesat,s-a ridicat brusc si a inceput sa rupa incet o asemenea harta.Copii au reactionat violent reprosandu-i ca distruge ceea ce lor le place.El le-a cerut scuze,le-a spus ca a crezut ca nu-i intereseaza si apoi i-a intrebat daca nu ar dori sa le povesteasca despre acele harti.Din aceea zi copii au privit altfel materia,intelegand legatura dintre cuvinte,ce pot parea plictisitoare,si imagine,atat de fascinanta in aparenta dar atat de saraca fara cuvinte.Ambele creeau o realitate si gestul simbolic de distrugere a uneia dintre fatetele ei a de lansat resortul mental de prezervare a realitatii prin acceptarea in forma ei composita.

Catodata,fie ca suntem de acord sau nu cu ele,mici gesturi simbolice ale celor din jurul nostru ne vorbesc mai profund decat ne inchipuim :)

Citind cele ce ai scris, mai ales in partea a doua a mesajului, adica despre gesturile si mesajele simbolice ale Mantuitorului mi-a venit brusc in minte parabola in care Hristos blesteama smochinul. De ce oare m-am gandit tocmai la acest fragment? Are legatura cu ce spuneai? ...

În prealabil postat de Mena59

Citind cele ce ai scris, mai ales in partea a doua a mesajului, adica despre gesturile si mesajele simbolice ale Mantuitorului mi-a venit brusc in minte parabola in care Hristos blesteama smochinul. De ce oare m-am gandit tocmai la acest fragment? Are legatura cu ce spuneai? ...

Daca are legatura cumva este una destul de indepartata cred intrucat,in opinia teologica la care ma alatur,atat scena blestemarii smochinului,cat si intrarea in Ierusalim dar si actiunea Sa din Templu se inscriu intr-un sir de manifestari(gesturi similare ca si actiune profetica cu un anumit simbolism se pot gasi si in VT) ale Mantuitorului ascendente ca si tensiune in drumul spre deznodamantul final,cu privire la soarta Ierusalimului si a celor ce il respingeau chiar pe Dumnezeu,neintelegand ca acela era momentul cercetarii lor de catre EL.Nu au inteles nici realitatea si nici punerea ei in scena simbolica ratand in mod plenar ambele posibilitati de comunicare a mesajului,ramanand prizonieri unei interpretari meschine,intr-un burduf prea vechi pt a primi vinul cel nou(Matei 9:17)refuzand puterea divina inoitoare,de viata datatoare,care ar fi asigurat si supravietuirea vechiului prin implinire in inoire.Au ratat complet roada intelegeri duhovnicesti a semnificatiei acelor clipe, pentru care fusesera pregatiti,fie si prin profeti,o istorie intreaga.

[Mena59]

În prealabil postat de cezar_ioan

Ca şi "Personalitatea" ori, bunăoară, "Mântuirea", termenul "Atenţie" ridică din capul locului o dilemă: cum vom vorbi în mod obiectiv, generalizînd şi abstractizînd (sau mai degrabă în ordine inversă), despre un fenomen al cărui sens e roditor doar ca act concret, subiectiv, strict personal?
O dilemă asemănătoare avem de înfruntat şi când vorbim despre "eu", "conştient", "subconştient", "păcat", "mândrie", "smerenie", "bucurie" ş.a.m.d.
Toţi termenii prin care noi dorim să desemnăm o manifestare sau alta a vieţii sufleteşti se lovesc de aceeaşi piedică: vorbim "despre" când, de fapt, deja suntem conţinuţi înlăuntrul fenomenului dezbătut. Şi uneori, numindu-l, el îşi ia, spontan, zborul... Spre continua împrospătare a conştiinţei noastre....

Acest frumos obstacol face parte, cred, din darurile lui Dumnezeu pentru om!

Am voit să propun acest subiect deoarece ieri, într-o discuţie cu un bun prieten (Tudor), am fost întrebat: "Cum să fiu, concomitent, atent la: lumea din jur, lumea mea interioară şi totodată la Dumnezeu? Că-mi e tare greu... Uneori sunt atent la lucruri dar nu mai sunt atent la mine şi la Domnul, alteori sunt atent la un gând sau la o emoţie însă dau cu capul în uşă, alteori sunt atent la Domnul, rugîndu-mă, dar mă împiedic de oameni pe stradă... Cum să fac, oare? Deşi, îmi dau seama, am început să pun uneori întrebări prea grele pentru un singur om..." - Voi întreba, în acest caz, pe forum - am replicat eu.

Un monah, a continuat Tudor, e un om care, dacă înţeleg bine, a unit printre altele şi orientările atenţiei într-o singură "poiană". Când şarpele vine să fure mărul de aur, a continuat el, imaginînd cu larga mea încurajare decorul, se opreşte în ierburi; pentru că ele sunt dintr-odată săbii tăioase, prin harul atras de rugător. Dar dacă omul uită să se lege de Dumnezeu prin rugăciune, şarpele trece uşor printre gânduri şi printre alte plante sufleteşti şi pătrunde în lumina poieniţei, iar noi credem atunci că e o floare de-a noastră, nu ştiu cum devine posibil asta, iar noi o primim bucuroşi şi ne tot minunăm de ea. Dar nu-i aşa! Ci e doar o păcăleală, pentru că nu am fost atenţi la toate câte ni se-întâmplă deodată. Alegem înainte să avem toate datele problemei, nu-i aşa?
Un monah poate lucra toată viaţa unimea atenţiilor (că sunt măcar trei) şi dacă reuşeşte să înveţe ceva, atunci el devine gheron prin nevoinţă şi har, nu-i aşa?

Frumoasa (cred) şi neaşteptata dilemă pe care mi-a expus-o Tudor, iată o propun spre dezbatere aici: Avem nevoie să fim atenţi la trei deodată? Dacă da, ce ne împiedică s-o facem? Şi cum putem să aducem în comuniune, concomitent sau, mă rog, cât mai frecvent, atenţia externă cu atenţia internă şi cu atenţia la Dumnezeu?

Sau, poate, m-am pripit să dau prea multă atenţie unor copilării?...

P.S. Am ales să propun subiectul la secţiunea "Pocăinţa" întrucât pocăinţă fără strunirea atenţiei nu prea văd să se poată desfăşura. De fapt, în afara atenţiei toate merg strâmb (sau nu?) în planul conştient al omului, presupun.

Cred ca stiu sa raspund la intrebarea pusa de Tudor. Este atat de simpu! Dar atat de greu...
Se poate aduce in comuniune atentia externa cu atentia interna su cu atentia la Dumnezeu doar... tacand.
Tacerea este cea mai de pret dar si cea mai inaccesibila comoara.