Sentimentul culpabilitatii

Sa ne amintim de filmul Ostrov. Parintele Anatolie se caia sincer pentru pacate, desi gusta din plin din bucuriile duhovnicesti, prin rugaciunile lui facandu-se minuni.

Pe masura ce avea parte de mari bucurii duhovnicesti, se adancea si mai mult in smerenie. Cerea cu lacrimi sa fie iertat de pacatele comise in tinerete. Cu ce scop? Ca sufletul sau sa fie din ce in ce mai curat, iar ncuratul sa nu reuseasca sa-l arunce in mandrie. Astfel, a scapat teafar de ispitele care ii pot veni nevoitorului dupa unele bucurii duhovnicesti. De aici putem invata o lectie: de cate ori avem bucurii duhovnicesti, sa ne amintim de cele mai mari pacate, pentru a nu cadea in mandrie. Nu e gresit daca ne caim si daca ne facem griji pentru mantuirea noastra.

Daca simtim ca sentimentul culpabilitatii este in masura sa ne arunce in deznadejde, apoi sa ne amintim de la cine vine deznadejdea si sa spunem in gand: ,,Hristos s-a rastignit si pentru mine!'' Si asa, cu nadejde, sa mai facem un lucru placut lui Dumnezeu. Dar sa nu consideram ca mantuirea ni se si cuvine dupa ce ne impartasim. Sa ne cultivam trezvia si sa ne analizam gandurile, caci necuratul isi perfectioneaza armele pe masura ce ne spovedim si cautam sa-i fim placuti lui Dumnezeu.

[andra_v]

Intru totul de acord. Este absolut necesar sa ne analizam gandurile pentru a cunoaste cu exactitate CAUZA caderii.

[laurastifter]

În prealabil postat de andra_v

Cred ca umilinta si nejudecarea aproapelui constituie o componenta indispensabila urcusului duhovnicesc. Conteaza foarte mult sa nu fim atat de "critici" cu ceilalti si sa nu le vedem chiar pe toate. In cazul in care acoperim pacatul si limitele apropaelui nostru, diavolul isi va pierde puterea de a ne stimula o sensibilitate exagerata.

Da, foarte interesantă idee. Nu m-am gândit că este posibil ca sensibilitatea noastră exagerată să fie stimulată tocmai prin obişnuinţa de a-i judeca pe ceilalţi.

Doamne ajută!

[nutucutu]

În prealabil postat de laurastifter

Astfel, ne putem pune întrebarea: ce facem, atunci când sentimentul vinovăţiei începe să devină o piedică în înaintarea noastră duhovnicească? Ce atitudine ar trebui să avem, atunci când conştientizăm faptul că regretul pentru un păcat este excesiv de stăruitor, putându-se transforma într-o maladie spirituală? Ştim că exagerăm, dar totuşi, atunci când încercăm să continuăm o anumită activitate, ne revine în minte faptul că, de fapt, noi suntem autorii acelui păcat pe care-l detestam la alţii etc, etc? :)
Cum să gestionăm această stare (firească şi constructivă până la un punct), atunci când începe să afecteze pacea noastră sufletească?

Sfintul Francisc de Sales ne-a lasat multe scrieri in acest sens, iar in Romania a aparut cartea "Arta de a ne folosi greselile" care se refera exact la acest lucru. Iata ce-i spunea sfintul Francisc unei surori despre tulburarea provocata de caderea in aceleasi pacate :" Scuza-ma, pacatele veniale nu trebuie sa ne tulbure, nici sa ne nelinisteasca, ci trebuie sa avem neplacere fata de ele. Dar, spunea el, nelinistea este cauzata de amorul propriu, care se supara de greutatea pe care o intimpina in practicarea virtutilor si din cauza ca trebuie sa reincepem mereu; neplacerea, dimpotriva, e un efect al harului ceresc, care ne inspira aversiune fata de ceea ce este neplacut dumnezeiescului plac al Creatorului nostru."

Ce avem de facut? Sa nu descurajam. Daca gresim Domnul nostru va fi fericit sa ne acorde iertarea Lui atunci cind i-o cerem.

[laurastifter]

În prealabil postat de nutucutu

Sfintul Francisc de Sales ne-a lasat multe scrieri in acest sens, iar in Romania a aparut cartea "Arta de a ne folosi greselile" care se refera exact la acest lucru. Iata ce-i spunea sfintul Francisc unei surori despre tulburarea provocata de caderea in aceleasi pacate :" Scuza-ma, pacatele veniale nu trebuie sa ne tulbure, nici sa ne nelinisteasca, ci trebuie sa avem neplacere fata de ele. Dar, spunea el, nelinistea este cauzata de amorul propriu, care se supara de greutatea pe care o intimpina in practicarea virtutilor si din cauza ca trebuie sa reincepem mereu; neplacerea, dimpotriva, e un efect al harului ceresc, care ne inspira aversiune fata de ceea ce este neplacut dumnezeiescului plac al Creatorului nostru."

Ce avem de facut? Sa nu descurajam. Daca gresim Domnul nostru va fi fericit sa ne acorde iertarea Lui atunci cind i-o cerem.

Deosebit de interesant! Cred că ne este tuturor de mare folos textul pe care l-aţi postat.

Pace şi bucurie întru Domnul!