neliniste si indoiala => tocmai am facut un pacat?

[dobrin7m]

În prealabil postat de Yasmina

Daca surprinzi pe sotul celei mai bune prietene cu o alta femeie,iar atitudea lor este romantica,ce faci?Este pacat sa-i spui sotiei ce se petrece,sau este un fapt bun?
Eu zic ca este un fapt bun(care urmareste binele),desi constiinta tot te mustra ca esti mesagerul unor vesti atat de proaste!

In acest caz tu surprinzi pacatul infaptuit de altcineva.
Bine este sa nu ne bagam in astfel de situatii ca Domnul vede iar fiecare va primi mai devreme sau mai tarziu dupa masura faptelor sale.

Daca te duci si spui sotiei, iar cand vine sotul se isca un scandal monstru care se termina cu o crima?

Gandesti ca faci o fapta buna spunand, dar consecintele pot fi foarte grave.

Sau se izbugneste o cearta imensa care duce la despartire cu copii care sufera, iar daca taceai poate sotul a avut o ratacire de care se caieste , se spovedeste si se indreapta.
Domnul randuieste toate la timpul lor si in astfel de cazuri, inclusiv daca sa afle sotia printr-un mijloc sau altul.

Inevitabil , spunand, din prietenie sau afinitate, putem sa ne incarcam cu alte pacate.
E bine sa avem discernamant.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Yasmina

Daca surprinzi pe sotul celei mai bune prietene cu o alta femeie,iar atitudea lor este romantica,ce faci?Este pacat sa-i spui sotiei ce se petrece,sau este un fapt bun?
Eu zic ca este un fapt bun(care urmareste binele),desi constiinta tot te mustra ca esti mesagerul unor vesti atat de proaste!

Greu de spus ! Asta, da, dilemă morală ! Asta este ceea ce bunica mea, Dumnezeu să o ierte, ar fi numit "o situaţie". Totuşi, ştiind că nu există problemă pe care reflecţia morală să nu o poată rezolva, să încercăm şi noi să aplicăm ceea ce ştim de la Domnul şi Învăţătorul nostru la acest caz particular.

Mai întâi, sesizăm imediat că, dacă spunem, în mod sigur nu este păcat. Păcat ar fi numai dacă noi înşine ţintim a-i face ochi dulci aceluia, caz în care, spunându-i prietenei noastre, de fapt urmăm un plan de a o despărţi de soţul ei. Dar, în acest caz special, păcatul e în intenţie, nu în fapta însăşi: scopul urmărit este un scop rău, nu mijlocul folosit, de a spune adevărul. A urmări scopuri intrinsec rele cu mijloace rele, bune sau moral neutre este rău.

În rest, nici Cristos, nici Biserica Sa nu ne impune tăcere în acest caz. Prin urmare, a spune nu este păcat grav. Dimpotrivă, a pune pe prietena noastră în gardă e un lucru bun, iar a spune adevărul e un mijloc bun. A urmări un scop bun cu mijloace bune ori moral neutre este bine.

Pe de altă parte, una este să spunem despre asta că "nu este păcat" şi altceva este să spunem "nu încalcă virtutea prudenţei". Isus ne cere nu numai să nu minţim, ci ne cheamă şi la prudenţă. "Fiţi înţelepţi ca şerpii" spune El. În această privinţă, e mai complicat şi depinde de la caz la caz. Ce se va întâmpla dacă spunem ? S-ar putea întâmpla ca el să nu se corecteze, ci să îşi înşele soţia mai departe, în schimb ea să răspundă altfel decât o creştină ar face-o: ar putea, de exemplu, să îl înşele la rândul ei, ca să se răzbune. Sau, s-ar putea să intenteze divorţ şi să se "recăsătorească" făcând un rău eventualilor copii şi sufletului ei. Ori, încă şi mai previzibil ar putea să facă viaţa lui şi a ei un coşmar, cu reproşuri recurente, cu aluzii la cele trecute, care, cu cât trece timpul, cu atât pot părea mai monstruoase.

Mai există un aspect: noi avem datoria de a spune adevărul celor în drept să îl cunoască. Dacă şeful firmei unde lucrez mă întreabă frontal: "Popescu bea sau nu bea vodcă în birou ?" eu trebuie să-i spun (=ar fi un păcat dacă aş ascunde): fiindcă şeful meu este în drept să cunoască acest lucru, în baza autorităţii sale. Dar, să modificăm un pic lucrurile. De data asta, şeful mă cheamă şi mă întreabă la fel de frontal: "Am auzit că Popescu se ceartă cu vecinii. Este adevărat ?" În acest caz, eu nu am obligaţia morală de a-i spune adevărul pe care îl cunosc, şi anume că prietenul meu Popescu îşi înjură vecinii în fiecare week-end, ci pot foarte bine să mă eschivez, declarând că nu ştiu nimic despre acest lucru. De ce ? Fiindcă, de data aceasta, este un adevăr pe care şeful nu este în drept să îl ştie, nu se află sub autoritatea lui.

Acuma, să revenim la problema noastră: există sau nu există un drept al soţiei de a cunoaşte dacă soţul o înşeală sau nu ? Aş înclina mai degrabă spre un răspuns negativ (dar trebuie să mai reflectez).

Având în vedere toate aceste lucruri, rezultă că, deşi a spune prietenei despre soţul ei uşuratec nu este păcat, totuşi e un lucru care, în cele mai dese împrejurări, nu trebuie făcut: eroare de prudenţă. Ce aş face eu în asemenea caz neplăcut şi dificil ? Aş vorbi cu el despre asta. I-aş spune că nu e un lucru plăcut lui Dumnezeu şi aş vrea mult să nu mai facă asta niciodată. Poate că am să pierd o prietenie, dar există o şansă să câştig un suflet pentru Cristos.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Acuma, să revenim la problema noastră: există sau nu există un drept al soţiei de a cunoaşte dacă soţul o înşeală sau nu ? Aş înclina mai degrabă spre un răspuns negativ (dar trebuie să mai reflectez).

Daca pe dumneavoastra v-ar insela sotia, v-ar place sau nu sa va spuna cineva adevarul? E mai presus de dreptul pe care-l aveti sau nu de a stii adevarul, acest raspuns.:-)
Eu cred ca nu putem generaliza.E o chestie interesanta.Cunosc femei care prefera SA CREADA ca sotul le este fidel.Traiesc bine in caldurica caminului lor.Acestor femei nu le-ar conveni sa afle adevarul.Mai mult, daca l-ar afla, nu cred ca ar schimba situatia dintre soti, atata timp cand nu le-ar pune in pericol casnicia.Probabil exista si barbati care gandesc in acest fel..

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de cred_cu_adevarat

Am facut azi o fapta ciudata. Dupa aceea au urmat frica, indoiala ca nu a fost o fapta buna, ca a fost o exagerare, ca mi s-ar fi parut ca...., ca vor fi consecinte urate etc. Gandurile astea sunt oare gandurile care vin in urma pacatului - la inceput diavolul te incurajeaza sa faci un lucru, sa crezi ca e un lucru bun si apoi, dupa ce l-ai facut iti arata greseala ta sa intrii in deznadejde.

Ma tot gandesc ca oricat ma straduiesc eu sa ma incurajez si sa stabilesc cumva in mintea mea ca nu a fost pacat, daca exista gandurile astea, e indubitabil ca a fost pacat.

Voi ce credeti - daca fapta e urmata de ganduri de genul acesta, implicit si indubitabil e pacat?

As dori sa stiu pentru a discerne mai bine raul de bine.

Nimeni nu îşi este sieşi bun judecător. Nici chiar dacă ar fi judecător de meserie, ori preot. Doctorii înţelepţi se duc la alţi doctori dacă sunt bolnavi, nu se tratează singuri, că ştiu că nu e bine. Deci, sfatul de a vorbi cu duhovnicul dv, sau, dacă nu aveţi duhovnic, preotului de la parohie este foarte bun. Chiar zilele trecute am fost la preotul meu ca să îi cer o clarificare asupra unui dubium moral. Altădată, când era o situaţie urgentă, i-am telefonat preotului meu, dar nu l-am găsit. Am sunat atunci un preot care mă văzuse o singură dată în viaţă şi mi-a dat un sfat foarte bun, pe loc, la telefon.

Un lucru e clar: un păcat, pentru a fi păcat grav, implică pe lângă o materie gravă (încălcarea unui comandament al lui Cristos sau al Bisericii) şi intenţie deplină şi cunoaştere deliberată. Deci, dacă intenţia dv a fost bună, Dumnezeu, care cunoaşte inimile, va ţine cont de lucrul acesta.

Dacă, aşa cum intuiesc, e vorba de o "ispită de dreapta", atunci înseamnă că înşelătorul oamenilor deja cunoaşte că aţi ajuns la o treaptă un pic mai sus pe urcuşul spiritual, fiindcă nu îi încearcă cu acest soi de ispite decât pe aceia. Celor care nu merg la biserică decât din an în paşti, le trimite numai sugestiile ispitelor de stânga. Pentrru fiecare are melodia potrivită, cu care încearcă să ne aburească !

În prealabil postat de cred_cu_adevarat

Am facut azi o fapta ciudata. Dupa aceea au urmat frica, indoiala ca nu a fost o fapta buna, ca a fost o exagerare, ca mi s-ar fi parut ca...., ca vor fi consecinte urate etc.

Voi ce credeti - daca fapta e urmata de ganduri de genul acesta, implicit si indubitabil e pacat?

As dori sa stiu pentru a discerne mai bine raul de bine.

Nu stiu ce ai facut, deci nu stiu daca e pacat sau nu. Ce stiu din ceea ce relatezi, este ca decizia pe care ai luat-o, NU A FOST BUNA. Ne dam seama daca deciziile/actiunile noastre sunt bune sau nu, dupa starea imediata pe care o simtim dupa infapturea lor.Daca este o stare de bine, de multumire, de satisfactie, de liniste -decizia este buna, in acord cu constiinta noastra.Daca avem starile pe care le-ai descris- decizia nu a fost una corecta.

[glykys]

Eu nu stiu si nici nu imi dau seama despre ce ar putea fi vorba, insa adaug un lucru: sa nu cadem in deznadejde, ca asta sigur e un pacat si inca unul foarte mare!
Daca ai avut intentie buna si ai facut o fapta care a iesit rau, nu trebuie sa iti faci prea mari mustrari de constiinta! Fiecare face binele la masura lui, iar uneori aceste ispite / piedici sunt spre intarirea noastra si spre smerenie, sa nu ne credem cine stie ce sfintisori.

Pe de alta parte, si acum vorbesc in general si nu fac referire la nimeni, am observat ca pacatul este luat prea in sens rigorist si formalist... Pacat e ce ne abate de la Dumnezeu, nu ce zic gandurile noastre. Pentru ca poti face pacate si sa nu ai nici cea mai mica mustrare de constiinta si poti face o fapta buna si sa te tot indoiesti in sine.

E bine sa stim ce facem si de ce facem, cum sa procedam cand gresim (scuzele nu sunt suficiente, ci trebuie actiune concreta, indreptat situatia!) si sa nu ne uitam inapoi! Vorba par. Teofi: pocainta se face cu fata spre viitor, nu spre trecut!