NOU PE SITE !

În prealabil postat de Ekaterina

Din articol eu am inteles ca autorul nu neaga importanta psihologilor, doar ca acestia niciodata nu vor putea sa inlocuiasca lucrarea duhovnicului, pe cand invers este posibil. Din start problema se prezinta intr-o alta lumina. Autorul articolului nu ii desfiinteaza pe psihologi ci le recunoaste meritele.

Sa nu ma intelegeti gresit, nu intentionez sa va contrazic, dar eu am inteles putin diferit articolul. Ideea centrala din punctul meu de vedere este aceea ca omul zilelor noastre incearca sa-l inlocuiasca pe duhovnic cu psihologul, nu mai intelege taina Spovedaniei, o subestimeaza, o dispretuieste, nu-i mai cunoaste valoarea, considera ca tot ce este de rezolvat se poate indrepta doar la psiholog.

Duhovnicul lucreaza cu omul, cu sufletul lui, psihologul lucreaza tot cu omul, gresesc daca spun ca tot cu sufletul lui? Va intreb deoarece nu stiu ce sa mai inteleg prin psihologia contemporana. Am toata stima pentru dumneavoastra ca incercati din prisma acestei profesii sa ii indreptati pe oameni spre Biserica, insa foarte rar se gasesc psihologi cu conceptii crestine. Ma intreb cum privesc ei omul, cum il ajuta daca ii neaga sufletul?

As vrea sa dezvolt mult subiectul, insa nu am putinta si nici nu cred ca e nimerit aici, pe forum, in actualele circumstante. S-ar naste mai degraba confuzii, asa cred... In fine, nu ma cred in stare de asa travaliu urias si foarte delicat, subiectul e mai degraba o preocupare a unei intregi generatii. Astfel incat ma limitez sa scriu acolo unde am zambit... Imi vine sa zambesc si acum...:)

Spui ca psihologul neaga sufletul?...:))
Pai, Ekaterina, prima lectie de psihologie din manuale primul gest al profului de psi este sa zica niste termeni, niste denumiri macar, ca sa orienteze pe elevi. Ca sa aiba o oarecare vaga legatura/amorsa pentru plasarea conceptului nou, de psihic.
Astfel spunem: psihic, adica suflet, duh etc... Apoi precizam: desi sensul acestor termeni contine si anumite diferente, conform diferitelor discipline care i-au studiat in lunga istorie a omenirii.
Deci eu ca psiholog ma ocup, orice ar spune altii din afara profesiei, fix cu sufletul. Numai ca in alte cadre, cu alte scopuri si alt impact decat preotul duhovnic. Altminteri as fi teolog, nu psiholog.

E drept insa ca exista o orientare (una principala, precum si cativa sateliti derivati) in psihologia americana, la origine, care neaga fenomenul de constiinta, considerind ca termenul de constiinta nu acopera nici o realitate efectiva, ca e o scorneala care mai mult impiedica intelegerea lucrurilor. Aceasta orientare este behaviorismul clasic (poti gasi destule pe google, ca sa iti faci o idee despre behaviorism). Ei sustin ca e suficient sa vedem conduita umana ca un lant de stimuli si raspunsuri, fara intermediarul constiintei. Un lant de S-R-S-R... etc. Culmea e ca, in ciuda surprinzatoarei lor pozitii teoretice, behavioristii au adus si aduc multa lumina in intelegerea, in special, a mecanismelor invatarii , iar in practica clinica in fobii, depresie, tulburarile evitante, probleme de disfuncti sexuale, comportamente adictive si multe altele. Faptul ca ei neaga existenta constiintei nu i-a impiedicat sa mestereasca la cercetarea si descoperirea unor realitati pe care, cine stie, altfel nici nu le cunosteam in prezent...
In fine, toate astea si multe multe altele se invata pe larg, in timp, la facultate. Fireste ca una e sa tot studiezi si sa dezbati 5 ani de facultate si un master altfel de chestiuni si alta e sa citesti asa, cate un pic si sa mai schimbi impresii. Iti dai seama ca, in mod natural, multe lucruri raman total de neinteles. E firesc. Psihologia nu e deloc usoara, cum se crede din lateral...

Ma supara insa, ca sa inchei, of, in nota deprimanta, ca oameni care nu au o experienta reala in domeniul complicat si ff delicat al psihologiei, ei bine, acestia nu au altceva mai bun de facut decat sa emita judecati de valoare asupra acestui domeniu. Ce sa mai zic... Nimic. Tac si eu si incerc sa imi vad de ale mele. De pilda caut sa nu ma mai bag in discutii contradictorii acolo unde nu e domeniul meu de competenta. Mai bine e sa pun intrebari si sa invat, acolo unde imi dau seama ca am de invatat (adica in aproape orice domeniu...:), intr-adevar...

În prealabil postat de Tomita

Depinde poate si de parintele duhovnic.
Eu m-am spovedit la un parinte care venea cam rar in Bucuresti si era coada la el...
Sunt si psihologi cu conceptii crestine (chiar am citit un articol de curand cu un interviu cu un psiholog clinician care mi-a placut)..asta daca si parintele duhovnic este de acord sau recomanda.
Personal cred ca parte din consilierea psihologica ar trebui sa o dea parintele duhovnic...daca aceasta parte este suficienta pentru efecte in limite rezonabile de timp nu vad de ce ar mai fi nevoie si de un psiholog...
De medic psihiatru nu stiu ce sa zic...am auzit ca daca intri in evidenta psihiatriei si ti se face rau si nu stiu doctorii ce ai te interneaza la nebuni...poate este exagerare (asa n-ar mai ajunge nimeni la psihiatru)...poate depinde de situatie...nu sunt prea avizata sa am o parere la acest subiect.

Draga Tomita, ii superi tare pe colegii psihiatri daca mai zici asa... ai grija ca te cauta...:)

As vrea sa intelegi ca psihiatria de azi nu mai e ce-a fost la inceputuri... Oamenii nu sunt bagati in camasa de forta...:) Astea deja sunt basme. Psihiatria moderna este foarte sofisticata, rafinata si eleganta in a reda vietii oameni care au intrat acolo in conditie subumana, din pacate, uneori... Ce sa mai zic de sutele de "posedati" (in fond pacienti cu delir) care, dupa cateva doze de neuroleptice devin brusc, curati de toti dracii. Nu ca ar fi indraciti si ii mantuiesc medicii (n-as sustine o asemenea ipoteza, desi, pur si simplu nu cred ca trebuie exclus din start chiar si un asemenea gand, din cateva motive pe care nu le scriu acum), ci pentru ca multi oameni sunt considerati indraciti. Nu sunt, insa asa sunt considerati! Si sunt tratati ca atare, adica in mod bestial, o oroare barbara. Oh, mare e prostia omeneasca (sunt sigur de asta, ca o cunosc partial pe-a mea, cat ma tine curajul)!

Boala psihica are multe forme si mecanisme, evolutii de tot felul.. E un intreg domeniu. Mai bine cauti sa afli, insa ma tem ca e ca si in psihologie: intelege cel ce practica si se dedica domeniului, in rest ...tot felul de confuzii... Deh... asa e omul, fiinta cu limite, ca orice traieste sub soare...

Acum sa iti spun un mic secret: pacientii care cer singuri ajutor de la psihiatru, in baza motivului ca au ajuns la concluzia ca e ceva in neregula cu ei, acesti pacienti care sunt internati uneori pentru o saptamana sau mai mult si care iau tratament o juma de an, un an sau doi, uneori toata viata: acesti oameni sunt muuuult mai sanatosi la cap / la suflet/ la ce vrei sa zici... in comparatie cu majoritatea oamenilor care se cred sanatosi si sunt... nebuni de-a binelea.

Tu nu stiai ca boala generala a omenirii e nebunia?

(Vezi in Biblie! Solomon, David, profetii, in fine VT si tot NT. Biblia vorbeste despre dragoste si nebunie. Cugeta! Oare nu-i asa?...)

Ioan Cezar, nu există alte remedii decât cele medicamentoase? Folosiţi şi alte remedii? Dacă da....care sunt acestea?

În prealabil postat de ovidiu b.

Ioan Cezar, nu există alte remedii decât cele medicamentoase? Folosiţi şi alte remedii? Dacă da....care sunt acestea?

Eu sunt psiholog, nu am treaba cu medicamentele (aceasta fiind sarcina medicilor psihiatri).
Cat priveste psihologia, este usor sa ne facem o oimagine asupra statutului ei daca vom conslta un tratat de psihologie generala, un manual scolar macar, respectiv una din multele carti care prezinta evantaiul consilierii si al psihoterapiior.
Dati pe google si veti avea o prima imagine, pe cat de bogata pe cat doriti sa cercetati.

Dar, iertati-ma ca va intreb (pe toti cei care cititi aici): nu ati facut psihologie la scoala?.... Ma asteptam ca oamenii care au traversat programa de psihologie din clasa a X-a de liceu sa aiba o orientare, fie si minimala, asupra domeniului.
Vedeti, cata vreme scoala nu e scoala, din nenumarate motive, iata ca lucruri elementare continute in programele scolare la o disciplina sau alta ne predispun la diverse lucruri, nu fericite, mai tarziu...

Cat priveste psihologia, am descoperit chiar din facultate (si aveam sa aprofundez asta mai tarziu, ca profesor si consilier) ca multi oameni nu au "priza" la aceasta disciplina. Motivele sunt numeroase, insa cel mai important element cred ca este acesta:
- ca si in Teologie, psihologia solicita celui care o studiaza o insusire aparte, aceea de a reusi sa realizeze o aplecare spre sine, cu altfel de instrumente decat in stiintele clasice. Asa cum unii oameni nu sunt capabili sa arunde o privire inlauntrul lor pentru a-si vedea pacatele, asa si in psihologie unii oameni nu sunt capabili sa cerceteze cu mintea insasi structura si functionarea mintii, cu constiinta insasi miscarea constiintei etc.

In psihologie mintea este solicitata sa devina maximal reflexiva: ea se pliaza asupra ei insasi, ca o oglinda care se oglindeste pe sine...
Unii oameni nu reusesc aceasta performanta (altminteri banala), oricat de dotati intelectual sunt in alte privinte. Este curios ca operatiile mintale ale reflexiei de sine la unii oameni se formeaza inca din pruncie iar la altii nu se formeaza niciodata sau se dezvolta la un nivel precar, ingreunindu-le cercetarea si descoperirea de sine. De ce e asa nu stiu. Probabil factorul cel mai important este educatia timpurie. Un copil educat de mic sa se priveasca pe sine insusi are mult mai mari sanse sa dezvolte "organul smeritei cugetari" decat unul care a fost educat sa caste mereu gura in ograda vecinului...
Mai sunt multe alte explicatii posibile...

P.S. In Romania avem un nivel, dupa opinia mea, foarte jos in ceea ce priveste reprezentarea sociala a stiintelor si practicilor cercetarii de sine. Psihiatria si psihologia sunt mari necunoscute in ochii opiniei publice, existind nenumarate distorsiuni, prejudecati si false perceptii ale acestor domenii. Buba e ca din acest motiv oamenii cad victima unei largi categorii de sarlatani care le fructifica prejudecatile si, la final, ii fac pe oameni sa creada ca asa e de fapt psihologia si psihiatria, o sarlatanie...
Cred ca aici responsabilitatea este in primul rand a psihologilor: ar fi datoria noastra sa prezentam mult mai des si mai generos acest domeniu, astfel incat publicul larg sa stie intre ce limite reale se intinde colaborarea cu un psi.
Dar traim in Romania, tara tuturor posibilitatilor ignorantei, batjocurii, furtului, minciunii si dezinformarii. De aceste pretioase insusiri ale actualei vietuiri romanesti nu este scutita, bineinteles, nici Sfanta Biserica. Ce sa ma mai plang eu de dezastrul din reprezentarea sociala a psihologiei, cand insasi imaginea Bisericii este terfelita in chip si fel, iar viata liturgica este schimonosita si injosita in moduri de nespus... Cata vreme insa nu avem nimic mai bun decat sa ne vedem fiecare de treaba lui, cu frica de Dumnezeu, cu evlavie si cu dragoste, sa lasam istoria sa isi urmeze cursul, cum dealtfel a stiut sa faca mereu: cat prost, cand mai prost, cand foarte prost, uneori chiar binisor. Cine poate rasuci butonul istoriei spre frecventa care ii convine? In nici un caz entuziastii care vor sa schimbe lumea... Caci nu vremurile sunt sub oameni ci oamenii sunt sub vremuri...
Dumnezeu sa ne curateasca si sa ne lumineze cu harul Sau, ca sa ne facem fiecare treaba bine, acolo unde am fost pusi, spre lauda si cinstirea Domnului nostru Iisus Hristos, in veci.

[cristiboss56]

Un articol deosebit de interesant
, semnat de :Jean Claude Larchet
http://www.crestinortodox.ro/editori...ale-70109.html

În prealabil postat de cristiboss56

Un articol deosebit de interesant
, semnat de :Jean Claude Larchet
http://www.crestinortodox.ro/editori...ale-70109.html

Din fericire vedem cum oameni ca Larchet, alaturi de Avdeev si multi altii (in special grecii si rusii) incearca sa faca astazi ceea ce se planifica cel putin de un secol: sa opereze distinctii intre abordarea psihiatrica (si psihanalitica) a tulburarilor psihice, pe de o parte, si abordarea tulburarilor "spirituale" operata de Parinti.
Aceste demersuri sunt inca in faza incipienta (ma refer la distinctiile contemporane, nu la Predanie!). Nu sunt decat putine lucrari deocamdata pe piata (comparativ cu miile si zecile de mii de titluri de marca in Teologie, respectiv in psihiatrie si psihanaliza), intrucat curajul de a te lansa in analize ata de gigantice trebuie dublat de multe alte conditii, pentru a nu pica in ridicol, in cel mai bun caz... Asadar se incearca abordarea unui ocean, cu cateva picaturi...

As voi deocamdata sa fac doua precizari:
1) este oarecum comic, la minunatul nostru Larchet, pe care eu il pretuiesc din tot sufletul (am citit si inca citesc tratatul lui despre terapeutica bolilor spirituale precum si o alta carte, exceptionala, de analiza critica a teoriilor inconstientului la Freud si Jung), e amuzant asadar cum incep "tare", declamatoriu as zice, sa aseze demersul patristic deasupra celui al psihopatolgiei; practic este aceeasi idee comentata de mine in articolul lui Adrian Cocosila. Larchet sustine, evident, acelasi lucru: ca ne putem dispensa de serviciile specialistilor psi, cata vreme abordarea in duh patristic nu duce lipsa de nimic. Da, nimic de zis impotriva ci cu totul de acord, numai ca autorul omite partenerul / clientul... Oamenii pur si simplu au o multime de motive (nu neaparat curate) sa alerge la alternative, unele dubioase de tot. Sarlatanii asta si asteapta, desigur...

Pentru a demonstra, insa, aceasta, Larchet incepe sa practice "reductionismul" (boala veche a ganditorilor scolastici, rationalisti) si sa ia tulburarile psihice la rand cautind sa le "traduca" in acceptiunea Parintilor. Numai ca, dupa ce improvizeaza la greu (dupa opinia mea) incepe sa se incurce in driblinguri: ba ca o tulburare nu ar fi "in totalitate" identica cu ce spun Parintii, ba ca un mecansim se aseamana "intr-o oarecare masura" cu cel din planul duhovnicesc etc. etc. Treptat vedem ca siguranta discursului scade, pana se cam evapora si devine altceva, daca citim cu atentie.

Incepe tare si, ca un copil repezit, ori ca la desene animate, o cam sfarseste lamentabil, invirtind de fapt, pentru cine poate citi printre randuri, evantaiul frantuzesc al scuzelor... Penibil. Na ca mi-am sfarmat si imaginea minunat de buna, aproape mitica, despre Larchet. Ghinion!

2) Pare a fi o chestiune de dementa colectiva ca oamenii, oricind discuta despre suflet sa nu aiba, aproape instantaneu, in minte decat axa nebunie-sanatate. Nu deschizi bine gura spunind suflet, minte, duh etc. ca te-au si preluat baietii cu spaime si angoase legate de sanatatea mintala, cu remedii si asigurari terapeutice, cu indemnuri si sustineri, cu bolnita si caderea si ranirea etc. Ce tendinte! Ce obsesionalitate!

Oameni buni, chiar asa de greu sa ne gandim si la altceva decat la boala? Chiar asa fascinatorie este? Oare chiar nu putem vedea altceva pe lume, in ce priveste sufletul omenesc, decat boala, psihiatri si vraci tamaduitori? Oare uitam mereu, sedusi de pietism, ca Hristos nu doar a patimit ci a si Inviat?

Vedeti, poate vom intelege asa de ce psihologii nu prea ii au la inima pe psihiatri: sunt prea ingusti. Obsedati de-a dreptul de semne si simptome, de boli si remedii, ei par a fi uitat cu totul alte cadre /raporturi / repere / sensuri ale abordarii psihismului.

De exemplu, poftim, vine un psiholog incantat de un demers creativ la un adolescent, sa zicem. Psihiatrul sare degraba, macar ca doar in sinea lui, sa cerceteze critic: cat e de exagerat, cat de bizar, dar oare ce anume l-a indemnat sa faca asa, ce nucleu morbid se exprima acolo, ce trasaturi accentuate intrezarim, cum o fi autorul pe axele DSM etc. Te apuca plansul, de atata neincredere, scepticism, carcotasenie ... Oamenii acestia, in frunte, pe de alta parte, cu abordarea aparte a lui Freud, au vazut si arta si cultura si toata frumusetea spiritului omenesc, inclusiv religia si rugaciunea, inclusiv martirajul si sfintenia, ca pe niste simptome ale unor dereglari psihice. Si s-au straduit, scoli intregi, sa bage in balamuc tot omenescul. Daca eu va zic ca-s obsedati...


Vedeti asadar de ce, pe undeva analiza lui Larchet ma lasa rece. Pur si simplu nu ma intereseaza, ca psiholog vorbesc. Ma intereseaza insa, foarte mult, ca individ ce sunt, bolnav in plan duhovnicesc; asta e cu totul alta mancare de peste.
Nu ma intereseaza ca psiholog, deoarece psihologia nu se ocupa decat partial, intr-o oarecare zona, cu tulburarile sufletesti.
Avem alte domenii mult mai atragatoare/constructive, pline de sens si aplicatii actuale:
- dezvoltarea psihica (de-a lungul etapelor si varstelor) unde teoriile atasamentului, de pilda, sau cele ale jocului sunt deosebit de puternice in plan aplicativ si cu ecou in multe directii inclusiv in psihoterapie, printre altele; pentru crestini aici avem si multe taine ale dezvoltarii morale.
- teoria psihogenetica a scolii piagetiene, unde jocul asimilare/acomodare aduce in mod viril in atentie uitata si/sau prost pusa problema a adaptarii (care nu e totuna cu varianta biologiei evolutioniste, ci se refera la psihism);
- creativitatea;
- invatarea;
- mecanismele compensatorii la deficienti, uneori cu rezultate exceptionale, uluitoare de-a binelea;
- optimizarea performantelor in diverse domenii (cu aplicatii remarcabile in primul rand in sport);
- consilierea vocationala si maritala (desi aici am unele reticente, insa mai degraba pentru ca sunt eu inca un bebelus in ale Bisericii ; intrezaresc o intelegere mai nuantata, nu atat de ortodoxista ca a mea, acum, in aceasta privinta);
- relatiile cu alte domenii, in interdisciplinaritate: cu fizica cuantica, cu artele, cu Teologia (treaba grea, la inceput de drum, deocamdata sunt tatonari prudente si balbaite, ca Larchet mai sus, in rest sunt, mai mereu, suturi si lovituri care variaza de la dispret la lichidare de-a binelea, de ambele parti si reciproc), cu politicul, cu educatia, cu antropologia/sociologia, cu biologia etc. Si mai ales cu informatica!

De aceea, m-as bucura sa intelegeti ca eu ca psiholog nu sunt interesat decat in mod cu totul secundar de problema abordarilor psihopatologice si de alternativa duhovniceasca. Raman ca om bolnav spiritual, insa, ca persoana, la solicitarea ajutorului in Biserica si la nadejdea intaririi si largirii contactului meu personal cu Dumnezeu in Biserica Lui.

Interventia mea cu referire la pozitia lui Adrian Cocosila este una trecatoare, desi necesara din punctul meu de vedere intrucat reductionismul, de oriunde ar veni, nu imbogateste cunoasterea omeneasca ci o stanjeneste, uneori chiar o extirpa. Si cred ca nici un prieten al Adevarului nu voieste, de fapt, aceasta. Stiu ca Adrian a facut un gest curat, insa eu ma tem sa nu iasa, la o adica, un oarecare gri...:)
Si ma opresc aici.
Interesul meu pentru boli, va rog sa ma iertati, este strict personal iar nu profesional. Sper ca veti accepta motivul expus mai sus, pe liniute...:)

În prealabil postat de cristiboss56

Un articol deosebit de interesant
, semnat de :Jean Claude Larchet
http://www.crestinortodox.ro/editori...ale-70109.html

Dispun e de două cărţi ale lui Jean Claude Larchet: "Terapeutica bolilor spirituale" şi "Teologia bolii", pe care din păcate nu am reuşit să le citesc, dar cred că sunt interesante.

În prealabil postat de ioan cezar

Eu sunt psiholog, nu am treaba cu medicamentele (aceasta fiind sarcina medicilor psihiatri).

Vorbeai, din câte reţin, la un moment dat de recuperare cu ajutorul medicamentelor. Recunosc că nu sunt documentat în domeniu şi de aceea te-am şi întrebat.
Eu merg pe pricipii mai simple care au la bază în primul rând credinţa şi alimentaţia. Dar reţin că de foarte multe ori dietoterapeutul la care merg, face mai multă psihologie cu mine, probabil pentru a mă face să înţeleg anumite aspecte sau să-mi pună în funcţiune voinţa, decât ceea ce trebuie să fac şi mănânc. Aceasta din urmă durează maxim 5 minute, pe când prima poate dura şi o oră. El vede căderea în care mă aflu şi-mi dă "medicamentul" necesar rezolvării stării în care mă aflu şi de cele mai multe ori apelează la teologie şi psihologie.

În prealabil postat de ovidiu b.

Vorbeai, din câte reţin, la un moment dat de recuperare cu ajutorul medicamentelor. Recunosc că nu sunt documentat în domeniu şi de aceea te-am şi întrebat.
Eu merg pe pricipii mai simple care au la bază în primul rând credinţa şi alimentaţia. Dar reţin că de foarte multe ori dietoterapeutul la care merg, face mai multă psihologie cu mine, probabil pentru a mă face să înţeleg anumite aspecte sau să-mi pună în funcţiune voinţa, decât ceea ce trebuie să fac şi mănânc. Aceasta din urmă durează maxim 5 minute, pe când prima poate dura şi o oră. El vede căderea în care mă aflu şi-mi dă "medicamentul" necesar rezolvării stării în care mă aflu şi de cele mai multe ori apelează la teologie şi psihologie.

In facultate am studiat 2 ani, la psihopatologie si psihiatrie, medicatia psihotropa. Nu era lucrul principal, aceasta fiind sarcina medicilor, dar profesorul G. Ionescu vroia ca noi sa fim informati si in legatura cu problema medicatiei. Sunt, asadar, minimal orientat in aceasta directie (la care se adauga propria mea experienta ca pacient, cand tratamentul de 6 luni cu antidepresive a dat rezultate foarte bune, fara ca de atunci, in urma cu 4 ani, sa mai am vreo recadere sau complicatii etanolice etc.).
Insa, dupa terminarea facultatii, desigur ca medicatia nu a fost si nu este pentru mine o preocupare, deoarece psihologii folosesc terapii prin dialog si alte mijloace (muzica, desen, dans, jocuri de rol etc.).
Cat priveste dietoterapeutul tau, nu pot sa ma pronunt in nici un fel, deoarece nu stiu nimic in legatura cu aceasta disciplina. Sper, doar, sa iti fie cu adevarat de folos, in sanatate si in alte domenii unde tu ai nevoie.

P.S. Unii psihologi clinicieni au, in urma unor specializari aparte, inclusiv competenta de a recomanda o anumita medicatie, intre limite ferme. Sunt insa putini psi la noi in tara care fac aceasta, din cate cunosc eu. Iar medicatia psihotropa este, din cunostintele mele, o problema inca disputata, studiile in domeniu fiind divergente: o parte dintre specialisti se straduiesc sa le arate foloasele (intre anumite limite, desigur) alta parte se lupta sa le arate inutilitatea si chiar neajunsurile uneori grave. Personal, consider ca deocamdata, tinind cont de severitatea unora dintre tulburarile psihice si de ameliorarea evidenta sau chiar vindecarea unor tulburari, medicatia psihotropa este indispensabila. Insa administrarea ei este strict treaba medicilor, altminteri se poate ajunge la mari necazuri. Iar cele mai bune rezultate in domeniul sanatatii sufletesti le da, in zilele noastre, conform studiilor, lucrul in echipa: medic psihiatru, psihoterapeut, asistenta sociala si, desigur, ca un fundament pentru toate, cred eu: credinta in Dumnezeu si vietuirea noastra in Biserica, dupa cuviinta.

[cristiboss56]

Adrian Cocosila :"Iertarea este un atribut dumnezeiesc. Nu trebuie sa facem un efort ca sa ne dam seama de neputinta noastra de a ierta. Dar pe masura ce Ii facem loc lui Dumnezeu in fiinta noastra, primim si putere sa iertam. Iar cand Il punem pe Dumnezeu tot timpul in centrul atentiei noastre, atunci iertam orice fapta, fara a mai fi rugati.

Iertarea nu-i usoara, e chiar imposibila atunci cand omul ramane la puterile sale. Numai cine nu a iertat, poate spune ca este usor sa ierti. Pentru inceput, omul trebuie sa incerce sa nu urasca pe cel ce i-a gresit. Apoi trebuie sa aiba in vedere ca Mantuitorul S-a jertfit si pentru cel care i-a facut rau. Deci, daca Insusi Dumnezeu l-a iertat, de vreme ce a murit pentru el, atunci si noi suntem datori sa iertam daca dorim sa ajungem la asemanarea cu El. Iar lucrul de care nu trebuie sa uitam niciodata, este acela de a-I cere neincetat lui Dumnezeu putere de a ierta.

De ce este important sa iertam? Pentru ca numai asa ne intarim in iubire. Cine nu iarta, nu iubeste. Si cine nu-si iubeste semenii, nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. A ierta este semnul prezentei lui Dumnezeu in noi.

Adevarata iertare este insotita de uitare. Parintele Nicolae Steinhardt spunea ca iertarea neinsotita de uitare nu inseamna nimic, e vorba goala, flecareala, amagire si masca a tinerii de minte a raului. Si in acest sens, amintea de parintele George Teodorescu care obisnuia sa le spuna enoriasilor: "Vin la mine barbati ori femei si graiesc: de iertat il iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le raspund: zici ca ierti, dar ca nu poti uita. Prea bine. Ti-ar placea insa, dupa ce te voi fi spovedit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo si-mi striga: l-oi fi iertand, Sfintia Ta, dar sa stii ca Eu unul nu-l uit. Aud?"."
Puteti citi tot articolul . aici :
http://www.crestinortodox.ro/editori...ea-137137.html