Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Purcezând la rugăciune dimineaţa ori seara, stai puţintel în picioare, sau şezi, sau umblă, şi străduieşte-te în acest răstimp să-ţi trezeşti gândul, rupându-l de toate cele pământeşti. După aceea, gândeşte-te cine este Cel Căruia I te adresezi în rugăciune şi cine eşti tu, care urmează să începi acum, şi stârneşte-ţi în suflet starea corespunzătoare – de stare înaintea lui Dumnezeu pătrunsă de frică evlavioasă şi defăimare de sine. Asta este toată esenţa pregătirii: a sta înaintea lui Dumnezeu. Pregătire mică, însă de mare însemnătate.
Aici se pune începutul rugăciunii, iar începutul este jumătate de lucrare. După ce ai dobândit această aşezare lăuntrică, stai înaintea icoanei şi, după ce vei fi făcut câteva metanii, zi rugăciunile începătoare: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie… Împărate Ceresc şi aşa mai departe. Spune-le fără grabă, pătrunzând în miezul fiecărui cuvânt, aducând înţelesul lui la inimă şi făcând totodată metanii. În asta constă de fapt supunerea plăcută lui Dumnezeu şi roditoare a rugăciunilor. Am zis să pătrunzi în miezul fiecărui cuvânt şi să aduci înţelesul lui la inimă. Asta înseamnă să înţelegi ceea ce spui şi să simţi ceea ce înţelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste două principii (a înţelege şi a simţi), dacă sunt împlinite cum se cuvine, împodobesc cu preţ deplin orice rugăciune şi îi împărtăşesc toată lucrarea cea roditoare.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 153-154)

[cristiboss56]

Părintele Paisie, zăcând ultimii săi ani în pat, cu un picior rupt, fără vedere, din cauza unei duble cataracte la ochi, şi aproape surd, la vârsta lui de peste 90 de ani, ori de câte ori avea câte o tulburare sau durere sau mâhnire, el se ruga şi plângea, zicând în taină: „Iar am supărat pe Dumnezeu!” Apoi striga încet cu lacrimi: „Iartă-mă, Doamne, că mult Te-am supărat! Măicuţa Domnului, nu mă lăsa că nu mai am nici o putere! Încotro s-apuc şi unde să mă duc? Te aştept, Iisuse bun, Te aştept aici, plângând în drum!...”
Ucenicul vâzând durerea părintelui, plângea şi el de mila lui. Dar bătrânul nu ştia că este în chilie. Apoi iar se însenina la faţă, se însemna de trei ori cu Sfânta Cruce, îşi ştergea lacrimile cu un prosop şi continua să se roage în taină cu rugăciunea inimii, clătinându-şi uşor capul între perne.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 101)

[cristiboss56]

Iar Maica Domnului cine este? Ce spune Psalmul 44? „De față a stătut Împărăteasa, de-a dreapta ta, îmbrăcată în haină aurită și preaînfrumusețată”.

Dacă a născut pe Fiul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, a fost „cămara Duhului Sfânt”, L-a purtat în pântece și L-a alăptat. Cine poate fi mai mare decât ea? Ea este Împărăteasa Duhului Sfânt, Împărăteasa Heruvimilor și a Serafimilor! Toți sectarii și păgânii, veți vedea voi în ziua judecății cine este Maica Domnului, când va străluci peste ceata heruvimilor, a serafimilor și a tuturor tronurilor. Vai de capul vostru! Veți merge împreună cu satana în focul gheenei, toți care huliți pe Maica Domnului!

Vedeți că Hristos era pe Cruce răstignit și scuipat și biciuit, însă nici atunci n-a uitat pe Maica Sa? O arată Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: „Fiule, iată mama ta!” Adică ai grijă de ea! Și aceasta a luat-o la sine. Și către ea a zis: „Femeie, iată fiul tău!” A dat-o în stăpânirea celui mai cinstit apostol și ea a mai trăit 15 ani până la mutarea la cer.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbete Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânătosri-Neamț, 2004, pp. 53-54)

[cristiboss56]

Necazurile sunt diferitele valuri și în înfruntarea cu valurile trebuie să fim răbdători


sursa: http://www.pigizois.net/pneumatikoi_..._peirasmon.pdf


Gheronda Efrem Aghioritul, (Filotheitul) - Despre ispite și necazuri
„Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor la limanul cel lin alergând strigăm către Tine: Scoate din stricăciune viețile noastre, mult Milostive”.
Imnograful Bisericii, luminat de Duhul Sfânt, vine să ne vorbească și să ne zugrăvească prin acest irmos că viața fiecărui om este o mare, și această mare uneori este senină, alteori începe să aibă întreite valuri, alteori crește și dobândește vânturi puternice și din când în când devine foarte amenințătoare să scufunde nu doar bărci și luntrii, ci chiar și transatlantice. Fiecare om care trăiește în această viață plutește pe marea vieții. Și prin urmare, de vreme ce plutește pe mare, este foarte natural și logic să întâmpine toate aceste schimbări care urmează una după alta în toată viața omului.
Fiecare căpitan a cărui lucrare este să facă această călătorie, să plutească pe mare, încearcă, atât cât este cu putință, să-și ducă la împlinire treaba negoțului său și corabia să și-o facă destul de puternică și potrivită pentru a înfrunta furtunile, pe care experiența lui le vede mai dinainte. Și așa cum avioanele de astăzi sunt pregătite în așa fel pentru schimbările neașteptate care vor urma în călătoria lor și în zborul lor, la fel și corăbiile. Aceasta vrea să spună că și noi care fie vom fi căpitani, fie în corăbii, suntem datori să întrevedem și să prevedem aceste întreite valuri ale vieții care sunt evidente cu totul atât din experiența personală cât și din orice vedem că se întâmplă în viața omenească, din toate cele prin care trece omul. Greutăți familiale, supărări, ispite, necazuri de la boli, de la probleme economice, de la copii, de la atâtea și atâtea lucruri pe care desigur nici nu le putem număra. Toate acestea creează aceste întreite valuri, feluritele schimbări și pe mare și în aer. Și prin urmare, trebuie, după datorie, după regula jocului și de nevoie, să ne aflăm în fața tuturor schimbărilor, a întreitelor valuri, să ne aflăm deci în stare de a le suporta, pentru a nu suferi vreun naufragiu, vreo prăbușire, vreo catastrofă.
Tocmai de aceea, în primul și în primul rând, trebuie să ne pregătim pe noi înșine. Să fim aproape de marele căpitan, care nu este altul decât Hristos, Care ne dă direcțiile corecte și pe Care trebuie să Îl avem la cârma noastră ca pe un cârmaci, ca pe un căpitan, ca pe o busolă. Trebuie să avem în vedere toate acestea, astfel încât atunci când vom ieși în larg sau vom pluti în aer să ne aflăm astfel răbdători și să le putem înfrunta.
Necazurile sunt diferitele valuri și în înfruntarea cu valurile trebuie să fim răbdători. Ce vrea să spună aceasta? Că trebuie să ne pregătim pe noi înșine din experiență și din prevedere, așa cum și căpitanii prevăd din diferite semne ceea ce urmează să se întâmple pe mare și își iau măsurile potrivite. La fel și noi înșine trebuie să luăm măsurile potrivite pentru a întâmpina și a suporta necazurile și ispitele. Prin ce? Prin duhul ascultării, al îndurării, al îndelungii răbdări, și mai ales prin rămânerea noastră în Legea Domnului, în Legea Evangheliei, în rânduielile Bisericii noastre ortodoxe, încât să ne așteptăm atât la necazurile din lume, cât și la întreite valuri care sunt iscate din feluritele uneltiri ale lui satana, care au scopul de a ne da la o parte și să ne determine să fugim din Biserică.
Și astfel să ne primejduim să cădem în erezii și în orice altceva ar putea să ne scoată din biserică, fiindcă numai prin Biserică se face mântuirea fiecărui creștin.

"... că dacă planul acesta sau acest lucru e de la oameni, de la sine se va nimici; dar dacă-i de la Dumnezeu, nu veţi putea voi să-i nimiciţi; ba nu cumva să vă pomeniţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu!..." (Fapte 5:38-39)

Gamaliel I, sau Cel Bătrân, fariseu înţelept, cu vederi largi, tolerant faţă de opiniile şi poziţiile altora; dascăl al lui Saul, tânărul devenit Apostolul Pavel

[cristiboss56]

Sfântul Grigorie Teologul: Nu-ți întinde mâinile tale la Cer, ci la mâinile săracilor

Dacă îți vei întinde mâinile la cele ale săracilor, vei apuca vârful Cerului.
Este bine să biruim obrăznicia cu bunătatea și să-i facem mai buni pe cei care ne nedreptățesc, pe care îi suportăm atunci când suferim din pricina lor.
Atâta vreme cât te afli în fericire și ești bogat, ajută pe cel care suferă. Nu aștepta să suferi și tu ca să înveți cât de mare rău este neomenia și cât de mare bunătate este milostivirea față de cei care au nevoie.
Să nu dorești slava deșartă, deoarece este mai bine să fii cineva, decât să crezi că ești. Dacă însă ești nesățios, să nu urmărești slava omenească, căci cu ce se folosește maimuța atunci când aude că este numită leu?



Extras din „Picături de înțelepciune”

[cristiboss56]

Sf. Ioan Gură de Aur: Să nu crezi că învăţăturile Sfintei Scripturi se cer numai acelora care aleg să se retragă la mănăstire



Mult mai multă nevoie au de ele copiii care se pregătesc să intre în viaţă. Aşa cum cel ce locuieşte numai în port şi nu pleacă niciodată pe mare nu are nevoie nici de corabie, nici de cârmaci şi nici de marinari, căci de ele are nevoie numai cel ce trăieşte pe mare, aşa este şi cu mireanul şi cu monahul.
Cel ce trăieşte numai pe uscat, duce o viaţă lipsită de mişcare, calmă şi nu are de înfruntat furtuni, în timp ce corăbierul, mereu în largul mării, călătorind numai pe mare, are de înfruntat multe furtuni şi, chiar dacă nu are nevoie, tot trebuie să fie pregătit să facă faţă greutăţilor, ca să închidă gura celorlalţi.
Din “Părinţi, copii şi creşterea lor”

[cristiboss56]

Sf. Vasile cel Mare: Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i lăsăm loc în inimile noastre



Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i lăsăm loc în inimile noastre, ca Dumnezeu să locuiască în noi, prin o necontenită aducere-aminte de El, Căruia fie toată slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Dumnezeu, Cel Ce a creat operele Sale mari, dar rânduieşte să fie rostite şi aceste mici cuvinte ale mele, să vă dea vouă în tot lucrul înţelegerea adevărului Lui, ca să înţelegeţi din cele văzute pe Cel nevăzut, iar din frumuseţea şi măreţia zidirilor să vă faceţi o idee potrivită de Cel Ce ne-a zidit – „că cele nevăzute de la zidirea lumii se văd, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi Dumnezeire” (Romani 1, 20) – încât şi de pe pământ şi din văzduh şi din cer şi din apă şi din noapte şi din zi şi din toate cele văzute să luăm adeverite dovezi despre Binefăcătorul nostru. Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i lăsăm loc în inimile noastre, ca Dumnezeu să locuiască în noi, prin o necontenită aducere-aminte de El, Căruia fie toată slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.



(Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 109)

[cristiboss56]

- Părinte, când există zgomot la ascultare sau dacă pentru lucrul de mână trebuie un motor care face zgomot, noi ce să facem?
- Atunci când lucrul de mână este vreodată zgomotos, ajută mult psalmodierea înceată. Dacă nu puteţi spune rugăciunea, cântaţi. Este nevoie de răbdare. Atunci când vin cu vaporul este mult zgomot. Stau într-un colţ, închid ochii ca şi cum aş dormi, pentru a nu mă deranja lumea, şi cânt. Şi ce nu cânt! Cânt de mai multe ori „Cuvine-se cu adevărat...”, „Sfinte Dumnezeule..”. Vaporul face şi un zgomot care se potriveşte cu psalmodierea. Şi se face ison la „Cuvine se cu adevărat..” al lui Papa-Nicolau şi la „Sfinte Dumnezeule..” al lui Nilos. La toate se potriveşte acest zgomot. Cânt cu mintea, ia parte însă şi inima.
Cu toate acestea, cred că nu atât zgomotul exterior deranjează, cât grija. Zgomotul nu-l aude omul decât atunci când vrea, însă grija este greu să o eviţi. Mintea este baza. Ochii pot privi ceva şi să nu vadă. Când mă rog, pot privi, dar fără să văd. Umblu şi pot privi un peisaj etc., dar fără să îl văd. Când cineva nu este obişnuit să spună rugăciunea în mijlocul zgomotului, pătimeşte aceasta din pricina ca mintea nu este dăruită lui Dumnezeu. Trebuie ca omul sa ajungă la distragerea dumnezeiască, astfel ca să trăiască liniştea lăuntrică şi sa nu fie deranjat de zgomot în timpul rugăciunii. Ajunge la acel punct al dumnezeieştii „distrageri” în care nu mai aude zgomote, sau le aude când vrea, sau mai degrabă atunci când îi coboară mintea din cer. Şi va ajunge la acest punct dacă va lucra duhovniceşte, dacă se va nevoi. Atunci va auzi numai când el va voi.
Când eram în armată, am spus odată unui camarad evlavios: „Ne vom întâlni în cutare loc”. „Dar acolo există megafon”, mi-a zis. „Dacă vrei, îl auzi; dacă nu vrei, nu-l auzi”, i-am răspuns. Când mintea este în altă parte, auzim? Acolo în pădure, în apropiere de colibă, au golit muntele cu drujbele. Când citeam sau mă rugam şi eram adâncit în acestea nu auzeam nimic. Când mă opream, pe toate le auzeam.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 189-190)

[cristiboss56]

Vă trimit o rețetă duhovnicească. Și vă sfătuiesc să folosiți doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferință, atât a sufletului, cât și a trupului. Nu vor întârzia să se arate puterea și vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită. Însingurându-vă rostiţi fără grabă, în așa fel încât să vă auziți glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (așa sfătuiește Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:

Slavă Ție, Dumnezeul meu, pentru necazul pe care l-ai trimis asupra mea; cele vrednice de faptele mele primesc; pomenește-mă întru împărăția Ta.

Rugăciunea trebuie rostită cât se poate de rar. După ce ați spus-o o dată, odihniți-vă puțin. Apoi spuneți-o din nou și iarăși odihniți-vă. Continuați să vă rugați cinci sau zece minute până ce vă veți simți sufletul liniștit și mângâiat. Pricina liniștirii și mângâierii e limpede: harul și puterea lui Dumnezeu se cuprind în slavoslovirea lui Dumnezeu, nu în grăirea împodobită și multă.