Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Daca doresti libertatea, atunci incearca mai intai sa te eliberezi de tine insuti. Daca pentru stiinta si cunostinta a fost valabila regula “cunoaste-te pe tine insuti”, pentru morala este valabila regula: “dezrobeste-te de tine insuti”.
Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, fa mai intai revolutie in tine insuti; si te vei incredinta apoi ca toate celelalte revolutii sunt de prisos.
Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai intai razboi impotriva ta insuti; si daca vei duce acest razboi la bun sfarsit, atunci te vei convinge ca toate celelalte razboaie sunt de prisos.
Spui ca doresti libertatea? Atunci trebuie sa stai alaturi de Dumnezeu impotriva ta insuti si impotriva lumii.
Invinge-te pe tine insuti, si vei fi in afara tuturor inchisorilor si a tuturor coliviilor.

Episcopul Nicolae Velimirovici "Invataturi despre bine si rau"



Nu exista vrajmas mai mare pentru om decat omul insusi si de nimic nu trebuie sa se teama omul ca de el insusi. Cine isi stapaneste simtamintele, acela isi petrece viata in pace.
Nu e biruitor mai mare pe pamant decat acela care se biruieste pe sine insusi si domneste asupra patimilor sale.

Parintele Arsenie Boca

Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci

Un exemplu de astfel de prezenţă l-a dat ca pildă Parintele Paisie Olaru. La sfinţia sa venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat: „Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc“. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?“ la care ea a spus: „Mă rog, cum să nu mă rog“. „Şi cum te rogi?“ „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: «Doamne, curăteşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă». Atunci când spăl rufe spun din nou: «Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă aşa cum e o rufă curată şi spălată». Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte“. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?“, iar părintele Paisie i-a spus aşa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!“. Femeia, fără să ştie, aplicase metoda Sfântului Vasile cel Mare.


Dar, repet, şi pentru a practica această metodă e nevoie de despătimire, pentru că într-un suflet întunecat de patimi mintea nu se poate înălţa, nu poate naşte gânduri către Dumnezeu. Păcatele o opresc de la acest lucru.

Care consideraţi că este rolul lecturilor din Filocalie sau Vieţile Sfinţilor în urcuşul duhovnicesc al creştinului?


Citirile din cărţile cu conţinut duhovnicesc sunt absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune într-un loc că mântuirea are două feţe, două aspecte. Ea se finalizează atât prin cunoaştere, cât şi prin trăire. O pasăre nu poate zbura niciodată cu o singură aripă.

Sursa:

Rugăciunea călugărului, rugăciunea mireanului

[cristiboss56]

In Manastirea de maici Intrarea in Biserica a Maicii Domnului din orasul Ivanovo, inca din ziua deschiderii bisericii, in 1989, unul dintre preotii slujitori a iesit, dupa vecernie, in amvon si a raspuns la intrebari despre Dumnezeu, credinta, suflet si mantuire.De cele mai multe ori aceste raspunsuri erau date de duhovnicul manastirii, parintele Ambrozie.Iata unele dintre acestea care ii vor ajuta pe crestini sa-si raspunda la propriile intrebari si sa devina - ceea ce este cel mai important - crestini practicanti.(Nota ed.Sophia)

Ce inseamna cuvintele "chipul si asemanarea lui Dumnezeu"?

Atunci cand omul studiaza la scoala sau la facultate, nu primeste neaparat educatie.El acumuleaza notiuni despre lumea inconjuratoare si despre cum trebuie sa traiasca in societate .Educatia o primeste omul atunci cand in sufletul lui apare chipul lui Dumnezeu; atunci cand este nu numai om cu instincte animalice, ci unul care poarta chipul lui Dumnezeu.Un astfel de om este greu de gasit printre oameni.Nu in zadar mergea Diogene ziua prin oras cu lumanarea aprinsa si le raspundea celor care-l intrebau despre aceasta curiozitate:"Caut omul!"
Iata, de exemplu, o icoana a Mantuitorului!Aceasta se intuneca odata cu trecerea anilor.Nu i se mai vede chipul.Restauratorul incepe incet, cu atentie, sa o curete, iar atunci cand o va aduce intr-o stare corespunzatoare, curatind-o de praf si murdarie, va vedea chipul lui Dumnezeu.Astfel si omul trebuie sa-si curete sufletul cu multa atentie si truda.Abia atunci va aparea chipul lui Dumnezeu in sufletul sau.Asemanarea cu Dumnezeu trebuie sa se realizeze in toate cele duhovnicesti. Domnul spune:"Fiti...desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este!"(Matei 5, 48).In aceasta desavarsire omul nu are limite, adica se poate imbunatati continuu.Sufletul omului poate primi de la Dumnezeu o multime de talanti, numai ca acestia trebuie descoperiti.
Omul poate invia mortii cu ajutorul crucii si al cuvintelor, poate stinge orice foc si vindeca orice boala.Trebuie doar sa nu se indoiasca.Apostolul Petru, vazandu-L pe Hristos mergand pe apa, a strigat:"...porunceste sa vin la Tina...!"Hristos i-a spus:"Vino!" Si Petru a mers pe valuri.Dar cand s-a apropiat de el un val mare, Petru s-a speriat si, pierzandu-si credinta, a inceput sa se afunde.Hristos l-a luat de mana, spunandu-i:"Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?"(Matei 14, 28, 31).Astfel traim si noi in marea vietii de zi cu zi.Spre noi se indreapta continuu valurile necazurilor si ale problemelor.Parca totul e in regula in viata noastra, ne merge bine, dar atunci cand avem greutati incepem sa ne pierdem credinta, nu mai speram in ajutorul lui Dumnezeu.Uitam ca toate sunt de la Domnul si ca El stie ce ne este de folos.Atunci cand omul are credinta adevarata, macar cat un graunte de mustar, dupa cum spune Domnul, poate zice unui munte sa se mute.
Atunci cand greutatile ne apasa trebuie sa ne amintim de Domnul si chiar sa ne dorim mai multe necazuri.Aceasta dorinta va alunga durerea necazului mic pe care il avem si sufletul va avea pace.
Ratiunea noastra este netrupeasca, la fel si duhurile rele.Acestea se apropie de noi si ne indeamna cu ganduri necurate sa pacatuim.Daca ne dam batuti, atunci duhurile rele vin si salasluiesc in noi;incepem sa fim plictisiti, sa tanjim dupa bine, sa ne revoltam, sa fim indignati.Dar de unde vine asta?Nici macar nu putem raspunde la aceasta intrebare acum, deoarece ne lasam prea mult in seama simturilor, amagite de porniri rele.Acestea trebuie indepartate mai intai.Trebuie sa avem intotdeauna la indemana armele date de Mantuitorul.Inchinati-va cu semnul crucii si diavolul va disparea imediat.daca va napadeste tristetea si disperarea, tineti minte ca Dumnezeu este Iubire si ca are mila cat un ocean intreg.Pacatele noastre sunt asemenea unui pumn de nisip.Daca vei arunca acest nisip in ocean, oceanul nu se va revarsa nicidecum.Astfel trebuie sa avem nadejde in mila Domnului, Care ne-a pregatit Imparatia Sa, ne iubeste si ne mantuieste.In orice situatie sa tineti minte ca, daca Domnul a inceput sa ne mantuiasca, nu va inceta sa faca mereu acest lucru.Trebuie doar sa-I iesim in intampinare si sa nu deznadajduim.Aveti speranta in mantuire si Domnul nu va va parasi.
daca suntem mandri si incepem sa ne inaltam, sa ne amintim de cuvintele Sfantului Siluan Athonitul:"Tine mintea in iad si nu deznadajdui!".Aceste cuvinte i-au venit in minte atunci cand L-a vazut pe Dumnezeu.Ele inseamna ca trebuie sa ne consideram mai rai decat orice faptura, dar sa nu deznadajduim, ci sa speram in mantuire.Sfintii Parinti ne sfatuiesc sa urmam "calea de mijloc": sa nu mergem rapid in sus si nici sa nu ne lasam in jos.Cel mai important lucru pentru cel ce se mantieste este sa-si educe omul interior.Trebuie sa ne straduim a descoperi chipul lui Dumnezeu din sufletul nostru.
Atunci cand vedem oameni goi din punct de vedere duhovnicesc, simtim ca nici inlauntrul lor si nici alaturi de ei nu exista Dumnezeu.Acestia nu lucreaza spre slava lui Dumnezeu, ci spre slava lor proprie: se ingrijesc de cele lumesti, de putere, de slava, de laude, de succes si de pantecele lor.Primavara sunt multe flori in copaci, dar cate din acestea nu au inflorit oare in van ?Nu toate florile vor aduce roade, si chiar si roadele coapte pot cadea, daca nu au suficienta hrana din pom.
Sa luam, de exemplu, o fata care nu-L cunoaste pe Domnul si nu traieste dupa legile Lui.Ea va pune pe primul loc trupul, creandu-i toate conditiile: se va ruja, se va farda, isi va face coafura pentru a-i ispiti pe cei din jur.Se va parfuma, va imbraca o rochie atat de scurta de parca n-ar exista, va arata tot ce are.Aceste actiuni ale ei ne spun ca este saraca, pustie din punct de vedere sufletesc.Si fata tinde sa compenseze aceasta saracie prin cele exterioare.
Am intalnit si oameni nu prea frumosi la prima vedere.Dar cand ajungi sa-i cunosti mai bine, vezi ca inlauntru sunt plini de har si dragoste pentru toti.Ei sunt foarte buni.Infatisarea lor lumeasca dispare imediat ce se incred in Hristos si merg pe calea Lui.In acestia vedem omul launtric: acesta este chipul lui Dumnezeu.
Si noi trebuie sa facem la fel:sa fim buni, curati si sfinti.Atunci exteriorul nostru va fi tot asa.Daca un boboc de floare se vestejeste imediat deupa ce a inflorit, ce banuim ca s-a intamplat? Nu a fost udat.Atunci cand i se toarna apa la radacina isi revine imediat.Domnul i-a creat pe toti frumosi, dar cand o persoana tanara incepe sa poarte kilograme de vopsea pe ea inseamna ca harul ii lipseste, nu se roaga, nu are viata duhovniceasca.Patimile si pacatele sting totul in om si il pustiesc, acesta simtindu-se nevoit sa se infrumuseteze exterior.El pierde chipul si asemanarea lui Dumnezeu, devenind trupesc, animalic sau, mai bine zis,
un cadavru viu.(din, Indrumar crestin pentru vremurile de azi)

[cristiboss56]

Trebuie sa ne luptam continuu impotriva pacatului.
Mai bine smerenie in multe pacate, decat mandrie in putine.
Numai atunci putem afla nadejde in Dumnezeu, cand deznadajduim complet de noi insine.
Diavolul ne imbranceste spre pacat, dar ultimul “da” ii spunem noi.
Optsprezece ani a intins cursa diavolul ca sa arunce in pacat pe cineva. Vrajmasul nu se grabeste deloc.
Oamenii au multe slabiciuni si capricii.
Ca sa-i indreptam pe toti este cu neputinta, nu ramane, deci, alta solutie decat sa invatam sa rabdam si sa-i suferim pe toti.
Destui oameni sunt nerecunoscatori. Daca asteptam rasplata, ne vom mahni. Daca insa nu asteptam, atunci vom fi linistiti.
Cand ne nedreptatesc oamenii, ne indreptateste Dumnezeu.
Inaintea gandurilor de judecata sa punem in pozitie de lupta calitatile fratilor.
Si cel mai mare criminal are o coarda fina, pe care daca o aflam ca s-o atingem, va scoate o melodie.
Si cel mai rau criminal ingenuncheaza inaintea virtutii celuilalt.
Oamenii biruiesc prin doua insusiri: prin smerenie si prin dragoste.
Pe oameni sa-i primim asa cum sunt si nu cum am vrea sa fie.
Omul si-a facut viata mai comoda. Dar mai fericita si-a facut-o?
Durerea si placerea sunt doua stari care nu se tin prea departe una de alta.
Vrei sa faci pe cineva fericit? Limiteaza-i dorintele. Vrei sa-l faci nefericit? Mareste-i dorintele

Şi ţie nu-ţi ascultă Dumnezeu rugăciunile?

[glykys]

- Daca omul trebuie sa fie bucuros pe toata perioada anului, cand mai are timp sa planga pentru pacatele lui?
- Dar nu trebuie neaparat sa planga, pacatele trebuie sa le paraseasca, nu sa planga pentru ele. Dumnezeu nu asteapta de la noi sa fim o ceata de tanguitori. Pocainta se face cu fata spre viitor si cu bucurie, nu cu fata spre trecut si cu intristare, ca si asa nu putem schimba nimic. Ce mai poti schimba? Daca ai facut un rau, ramane. Dar il poti astupa cumva cu o viata superioara si cu vremea uiti de raul pe care l-ai facut.

[glykys]

“L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu, apoi in carti, in idei si in simboluri. Dar acestea nu-mi dadeau nici pace, nici dragoste. Intr-o zi am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ca este posibil sa-L intalnesti pe Dumnezeu cu adevarat in rugaciune. Atunci, cu multa rabdare, m-am asezat pe treaba. Astfel, am inteles, putin cate putin, ca Dumnezeu este aproape, ca ma iubeste si ca, lasandu-ma umplut de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalti. Am inteles ca iubirea este comuniune cu Dumnezeu si cu cel de langa tine. Si ca, fara aceasta comuniune, lumea nu este decat tristete, rusine, dezolare, massacre. Numai daca va voi sa traiasca in aceasta iubire, lumea va cunoaste viata vesnica.” (Parintele Dumitru Staniloae)
Continuare - http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ii-122745.html

[cristiboss56]

Exista in ritualul iudaic o rugaciune alcatuita dintr-un sirag de multumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile harazite poporului Sau Israel. Ca refren ori stih intercalat dupa fiecare dar pomenit figureaza vorbele dai lanu, ce se talmacesc de ajuns noua. De n-ar fi decat ca Domnul ne-a scos din pamantul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvanta si a-I aduce slava. De n-ar fi facut decat ca a prefacut marea in uscat, destul e spre a-L blagoslovi si a nu inceta sa-I multumim. De n-ar fi decat ca ne-a hranit in pustie ... Si asa mai departe. Fiecare fapta a divinitatii, fiecare minune ajunge spre a starni recunostinta norodului si a-i provoca exclamatia: dai lanu!
Tot astfel, gandesc, orice evreu trecut prin sfanta Taina a Botezului, caruia Domnul i S-a revelat si care, acum, se numara printre "iudeii care au crezut in El" poate de asemenea striga: de ajuns facut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!
Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, iti multumesc din toata inima, din tot sufletul, din tot cugetul si toata virtutea mea. Doar atat de ai fi facut dupa ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie si cu dreptate este sa strig cu lacrimi: dai li!
Pentru a-mi fi dat putinta sa-mi cunosc propria pacatosenie, nimicnicie si ticalosie, Iti aduc laude si multumiri, si de s-ar margini doar la atata darul facut mie, tot prea destul e ca sa repet: dai li!
Pentru a-mi fi ingaduit sa Te pot ruga, sa Te iubesc si sa ma inchin tie - de ajuns, prea de ajuns ca sa binecuvantez Sfant Numele Tau.
Pentru a fi sadit in mine nadejdea iertarii si a fi inceput sa intrezaresc putinta mantuirii - fii, Doamne, preamarit!
Pentru a-mi fi dat indrazneala sa concep stabilirea unor relatii de tip eu-tu cu Tine, Domnul si Dumnezeul meu, ma minunez si, nepricepandu-ma a spune altceva, strig: dai li!
Si tot asa fiindca de acum ma pot inchipui printre acei carora le-ai grait: "Daca veti ramane cu cuvantul Meu, sunteti cu adevarat ucenici ai Mei. Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi." (Ioan 8, 31-32).
Recunoscator peste orice posibilitate de exprimare in slabele si banalele noastre vorbe omenesti Iti sunt, Hristoase al meu, si pentru a fi dobandit calitatea de "prieten" al tau, pentru a fi fost, altfel spus, innobilat, caftanit prin credinta si apa Botezului si focul Duhului Sfant.
Pentru a fi iesit din tristete, mohoreala, jale, descumpanire, acedie (exista o acedie a laicului, a necredinciosului), deznadejde si a ma fi apropiat de starea fericirii.
Si fiindca, indeosebi, m-ai socotit in masura a intelege si a fi cu desavarsire convins ca Tu esti Adevarul, Calea si Viata.
De nu-mi va fi dat a ma mantui, si inca aceasta absoluta convingere imi este cu totul suficienta spre a cunoaste linistea si a gusta neingrijorarea.
Mi-ai daruit, Doamne, in nespusa Ta marinimie, sa aflu tot adevarul - atroce - despre mine insumi; m-ai slobozit din robia pacatului, care slujitor mai ferecat decat mine nu cred sa fi avut.
Mai mult decat atat (caci nu daruiesti niciodata putin, cu parcimonie, dupa dreptate, ci numai clatinat si indesat, har peste har, nu imparti bacsisuri, ci poftesti la cina imparateasca): datorita bunatatii si milostivirii Tale mi-am putut insusi spusa lui Dostoievski: de mi s-ar dovedi in modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, ca nu Hristos este adevarul, ca adevarul e altul - daca demonstratia ar fi incantabila si covarsitoare n-as sta nici o clipa la indoiala: as alege sa raman cu Hristos, nu cu adevarul.
Dai li!



Fragment din cartea "Daruind vei dobandi"( Nicolae Steinhardt )

[cristiboss56]

Din rob si schilod m-ai facut om liber si senior; din fricos si misel, om indraznet; din fiinta a intunecimii, un ahtiat dupa lumina; Si slobod a incerca senzatia ca nu-mi este interzis a nazui sa ma port efectiv potrivit cu invatatura si vrerea Ta.
Pentru ca nu numai ca m-a descoperit pe mine mie insumi intru toata mizeria si josnicia si nimicnicia mea, ci mi-a dezvaluit mie insumi latentele bune si priincioase dinauntrul meu;
- mi-a aratat ca nu sunt defmitiv si iremediabil pierdut;
- m-a scos din cloaca, ingustime si bezna;
- mi-a tradus existential si pe a mea seama cutremuratoarea (si mangaietoarea) fraza: Qui Mariam absolvisti mihi quoque spem dedisti;
si nu mi-a cerut sa ma anihilez, sa mor, ci - dimpotriva - sa mor pacatului si zadarniciilor si sa viez puternic intru El - cu dragoste si bucurie - adica intru libertate, voie buna si calm. (Caci El "pretuind pe om nu vrea - zice Staniloae - confundarea lui cu Sine, ci mentinerea si ridicarea lui intr-un dialog etern al iubirii".).
Mi-a descoperit si o alta mare (si vreme indelungata cu totul nepresupusa) taina, anume ineluctabila universala lege a paradoxului, inlesnindu-mi sa inteleg ca nevinovatia nu se poate obtine decat pe calea aceasta paradoxala a recunoasterii propriei culpabilitati.
Mi-a dat de asemenea voie sa ma impartasesc cu prea curatul Sau Trup si scump sangele Lui si sa-mi pot da seama ca orice fapta josnica imi este numai izvor de amaraciune si tulburare, iar ca actele de marinimie, curaj si detasare "faptele bune si frumoase" ale atat de hulitei morale practice - sunt singurele creatoare de pace si multumire.
Il chemi pe Hristos la telefon? ironiza Andre Gide. Nici nu e nevoie de o chemare, e mereu prezent, gata sa intre pe usa (deschisa) a inimii si capabil numai de actele caracteristice nobletei launtrice, pe care si noua ni le propune, propovaduindu-ne ca ne sunt mereu accesibile: discretia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinarii si maruntisuri, alungarea tinerii de minte a raului, sila de razbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, tafna si multe alte stupiditati a caror jalnica inferioritate si acuta nocivitate ne-a destainuit-o odata pentru totdeauna si ne-o dezvaluie de fiecare data mai dureros.
In cele din urma m-am putut convinge ca libertatea se cucereste numai prin omorarea pacatului si m-am trezit in stare sa descifrez formula "fac ce vreau": ea nu inseamna ca dau ascultare neconditionata viscerelor si tropismelor mele, pornirilor si instinctelor mele dobitocesti, constituindu-ma prizonier al egoismului, turpitudinilor si plagilor firii mele, ci supunandu-le pe acestea vointei, ratiunii si constiintei mele, partii bune (curatite) a eului meu, supra-eului meu. Fac ce vreau, credinciosul si smeritul ucenic al lui Iisus Hristos, iar ce nu i-ar placea demonului salasluind inauntrul meu sau tarcolind in juru-mi sa fac in numele asa-zisei libertati instinctuale, in temeiul careia ma ispiteste spre a ma indemna sa ma dau rob lui si duhurilor sale celor rele.
Nefiind botezat in pruncie ci in deplina maturitate, am putut experimenta botezul totodata ca Sfanta Taina si taina, ca moarte si inviere, ca izvor nesecat de apa vie si de senzationala fericire. Covarsitoarea majoritate a crestinilor n-au cum sti ce simte cel botezat si ce este in adevar actul acesta fulgerator; dar cei aflati in situatia mea stiu cum nu se poate mai limpede ca nu e forma, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directa a Dumnezeului celui viu.
Ii mai datorez Domnului si nepretuita, nesperata putere de a indura si suferi, de a ma supune, rabdator si urmator Lui, pildei ce ne-a dat stiind ca "El participa impreuna cu noi la suferirea necazurilor si, tot in acest sens, se smereste impreuna cu noi, ingropandu-se intr-o chenoza, intr-o noapte pe care o repeta in viata fiecaruia dintre noi." (Dumitru Staniloae). Ori, cum spunea Simone Weil, si ea evreica rourata de harul credintei in Hristos: crestinismul nu ne ofera un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, ci ne pune la indemana miraculosul mijloc de a o indura.
Ceea ce deloc nu vrea sa insemne identificarea crestinismului cu suferinta. Prin suferinta se poate ajunge la adevar si lepadare de sine, insa Albert Camus arata ca desprinderea de cele lumesti inima vrednica o poate afla si prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem inalta pana la treptele cele mai de sus ale Scarii. Durerea, de fapt, e "fata mai putin nobila a stradaniei". Tinta ramane fericirea, pe care se cuvine sa ne-o insusim, dincolo de nenorociri, necazuri si incercari. Esenta invataturii crestine e aceasta deprindere, aceasta descoperire a fericirii.
"Ca si la Botezul Domnului, in botezul oricarui crestin se deschide cerul, se deschide campul intelegerii duhovnicesti a sensurilor existentei." (Constantin Galeriu: Jertfa si rascumparare).
Asa incat mai presus de orice ii datorez lui Hristos simtamantul liberator, imbatator, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii - ascutit ca o sabie cu doua taisuri - si luarea la cunostinta a faptului ca "El poate face din tine o faptura noua" nu e o simpla enuntare teologica ori o afirmatie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate bruta.
Iata de ce, dintre toate versetele Psaltirii pe acestea (din psalmii 65 si 72) imi place a mi le repeta, ca mai apropiate mie, ca mai graitoare ale bucuriei in care neincetat ma desfat din binecuvantata zi cand am primit euforicul dar al Sfantului Botez:
"Trecut-am prin foc si prin apa si ne-ai scos la odihna."
"Veniti de auziti toti cei ce va temeti de Dumnezeu si va voi povesti cate a facut El sufletului meu."
"Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu; luat-a aminte la glasul rugaciunii mele."
"Binecuvantat este Dumnezeu care n-a departat rugaciunea mea si mila Lui de la mine."
"Ca eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta."
"Apucatu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit."
De la aceste inspirate cuvinte la simtamantul de impacare generala, ce ma cuprinde, nu-i departe. Care impacare? Cu Dumnezeu, cu oamenii si cu lumea, cu oamenii care-mi vor raul, cu acei care mi-au gresit, ba - lucru pe de-a-ntregul extraordinar, cu cei carora le-am gresit eu, si in cele din urma, pana si cu mine insumi.

[cristiboss56]

Dacă ar fi prevenit-o, ar fi interferat cu şi ar fi abolit libertatea omului, pe care a revărsat-o ca pe un dar peste el. Dacă ar fi distrus libertatea omului, atunci comportamentul omulul şi mântuirea ar fi fost obligatorie. Omul şi-ar fi pierdut personalitatea sa şi ar fi devenit o creatură fără voinţă. Dumnezeu a preferat să îşi schimbe planul despre om, decât să îi ia cel mai semnificativ element al personalităţii sale, libertatea sa. Dumnezeu a adăugat un al doilea element care este benefic omului: dreptatea Sa împotriva răutăţii şi urii demonice. Diavolul a crezut că rătăcindu-l pe om, ar putea să împiedice planul lui Dumnezeu şi să distrugă asemănarea omului cu Dumnezeu. Adică şi-a închipuit că va reuşi deopotrivă să se răzbune pe Dumnezeu şi să îi răpească omului toată valoarea. De aceea, Dumnezeu nu l-a împiedicat pe diavol să îşi implementeze planul său rău, pentru ca să-l zdrobească deplin când a luat asupra Sa natura umană, prin Întruparea Sa viitoare. În acest fel, omul care era victimă a vicleniei demonice, este capabil să se ridice “mult deasupra oricăror stăpânii şi puteri şi deasupra oricărui nume care se numeşte” (Efeseni 1, 21), nu numai în veacul acesta, ci şi în veacul ce va să fie. De aceea, dacă Dumnezeu ar fi prevenit căderea omului, l-ar fi lipsit de slava pe care a moştenit-o prin unirea sa substanţială cu Dumnezeu Însuşi, prin Întruparea Sa.


Extras din cartea „Discurs pe Muntele Athos” de Părintele Iosif Vatopedinul, Iera Megisti Moni Vatopediou, 2003.