Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Dumnezeu Viata

Un singur lucru gândeste dragostea lui Dumnezeu: viata (si dacã e moarte, apoi e înviere). Însã existã un dar pe care Dumnezeu l-a pus în fãptura cuvântãtoare, în înger si în om, cel mai înfricosãtor din toate darurile: libertatea. Dumnezeu însusi, nu-si permite, din dragoste – paradoxal – sã stabileascã, sã silniceascã libertatea fãpturii. Darul acesta face cã omul (ca si îngerul) are înfricosãtoarea posibilitate, sã zicã, în final, lui Dumnezeu: „Bine, dar eu nu vreau”. Prin aceeasi logicã, omul are aceeasi libertate sã zicã si iadului: „Bine, dacã vrei asa, dar eu nu te cred”.

În cartea „Infernul”, a lui Dante [parte a Divinei Comedii], e vorba de pogorârea unui personaj în iad, cãlãuzit cred cã de îngerul lui pãzitor, care îi aratã chinurile iadului. Trecând prin poarta iadului, peste poartã este scris: „Pãrãsiti orice nãdejde, toti cei care intrati aici”. Si eu zic: ”Iatã glasul iadului”. Ce zice Dumnezeu prin Siluan? Zice „Nu, nu pãrãsiti nãdejdea”, ci „Tine-ti mintea în iad, dar nici acolo sã nu deznãdãjduiesti”. Si, într-o clipitã, iadul s-a destrãmat pentru Siluan si pentru toti cei care urmeazã cuvintele lui Dumnezeu.

Iadul, în sine, nu are realitate. Iadul este apogeul minciunii. Dacã vreti, în limbaj postmodern, calculatorica ne oferã o expresie: realitate virtualã. Linia pãcatului e exprimatã iarãsi de o expresie post modernã: identic natural (avem, în industria alimentarã, aceste E-uri în mâncãruri si expresia „substante identic naturale” – o traducere proastã din englezã: „identical natural”, adicã, în cel mai bun caz, „identic cu natura”, dar totusi nu e acela natural), care e altã expresie, altã parafrazã si alt sinonim al cuvântului minciunã. Pãcatul e un identic natural, dar nu natural, nu este firea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iadul este realitate virtualã. Dacã scoti stecherul din prizã s-a dus. Care e stecherul? Este lucrarea minciunii, este mândria.


Ce este mândria? O sã încep prin cãderea primului cãzut, îngerul cel mai mare si cel mai frumos, Lucifer, care a devenit Satan, adicã vrãjmasul. Avem un chip al lui si al cãderii lui, în cartea lui Isaia, în prorocia despre împãratul Vavilonului (dar, în transparentã, vedem cãderea primului înger). Zice acest împãrat al Vavilonului: „Fi-voi ca cel prea înalt, pune-voi scaunul meu mai presus de ceruri”. Si asa gândea si primul înger. A vrut sã fie ca Cel Preaînalt, lãsându-se îmbãtat de propria sa frumusete, de Dumnezeu fãcutã, de Dumnezeu dãruitã lui, în loc sã multumeascã lui Dumnezeu, asa cum fac sfintii si sfintii îngeri. […] În asta se aratã si dragostea lui Dumnezeu, si greseala îngerului: a fi ca Dumnezeu… Nu în concurentã, nu într-o împotrivire, nu în contrare, care implicã si urã, ci în smerenie, care este poartã deschisã iubirii, si, pentru aceasta, din bun început, pãrintii au îndrãgit smerenia, ca obiect al nevointei.

Smerenia trebuie înteleasã prin definitia pe care am dat-o mândriei: mândria e minciunã si este contrariul lui Dumnezeu, deci urã, egoism, închidere în sine. Smerenia este, pe de o parte, realismul duhovnicesc. Eu sunt ceea ce m-a fãcut Dumnezeu sã fiu. Atât, nu mai mult, dar nici mai putin. Aceasta tot smerenie este, fiindcã acesta este realismul; aceasta e realitatea. Dumnezeu m-a fãcut chipul slavei celei negrãite. Pãi, frati si surori, sã asteptãm noi moartea noastrã pentru ca altul sã ne cânte „chipul slavei negrãite sunt, mãcar cã port ranele pãcatelor”. Hai acum sã întemeiem, sã înfãptuim în noi acest chip al slavei lui Dumnezeu. Aceasta e nevointa Bisericii, pentru aceasta ne spovedim, ca sã ne lepãdãm de pãcate. Noi nu ne lepãdãm, ni le asumãm. În spovedanie ne asumãm pãcatul. Aceasta este.

Când se spovedea, cineva spunea: „Pãrinte, mi-e rusine sã-ti zic toate acestea, dar ãsta sunt, n-am încotro, ãsta sunt”. Aceasta este smerenia: nu o manieristicã, nu un fel corect de a fi, sau de a afisa, mai ales, ci realismul.

Apoi, pãrintele Sofronie spunea „smerenia este acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se dã celui iubit, fãrã întoarcere asupra-si”. În gândul de a-si pune scaunul mai presus de Ceruri si sã fie si el ca cel Preaînalt, era o respingere a celuilalt, si nu mai era un „cel iubit”, ci „cel iubit sunt eu, si nimeni altul, si de mine n-are nimeni loc în mine”. Smerenia este o deschidere tuturor, pânã si vrãjmasilor. Domnul sã ne arate cã avem nevoie de chibzuialã în istoria asta sãlbaticã si mincinoasã. Cã nici Hristos la început nu se încredinta nimãnui, cum zice evanghelia Sfântului Ioan, cã stia ce este în om, si nu avea nevoie ca altul sã spunã ce este în om. Dar a venit clipa când a socotit sã se încredinteze omului, si în mai putin de 24 de ore era pe cruce. Dar Hristos a rãmas neschimbat. […] Cãci Dumnezeu dragoste este. Dumnezeu nu are, ci este dragoste. Crucea este culminarea dragostei, o dragoste care nu se opreste nici de la chin, nici de la însãsi moartea, pentru cã se dã celui iubit deplin, fãrã nici o rezervã. Hristos n-a pãstrat nimic.

[cristiboss56]

În gloata care urla, ducându-l la cruce, s-a gãsit si cineva care sã plângã pentru El, pentru Iisus, si se întoarce cãtre ele si zice: „Nu pentru Mine sã plângeti, fiicele Ierusalimului. Plângeti pentru voi si pentru fiii vostri”. De ce? Pentru cã adineauri a strigat în nebunia lor, gloata: „Fie sângele Lui peste noi si peste fiii nostri”. Au chemat sângele Mântuitorului ca blestem asupra lor si asupra fiilor lor. Si Hristos a stins blestemul, a vrut sã-l stingã. A spus: „Plângeti pentru voi si pentru fiii vostri, nu pentru Mine”. Nici atunci Hristos nu avea ceva în Sine, pentru Sine. Tot pentru altii se gândea. Si când L-am înãltat pe cruce, de pe cruce a strigat cãtre Tatãl: „Pãrinte, iartã-i cã nu stiu ce fac”. Compãtimea cu dobitocia noastrã, decât sã-L doarã pentru durerile Lui. Una din asa-zisele pricesne pe care le-am auzit în Bisericã, este aceea în care se spune: „O, vai, ranele Mele, cum mã dor!”. Am trãit-o, când am auzit-o prima datã, ca pe o hulã. Dacã ar fi zis: „O, vai, ranele tale, cum mã dor!”, L-as fi recunoscut pe Hristos. Dar în vorbele: „O, vai ranele Mele, cum mã dor!”, nu-L recunosc pe Hristosul nostru.

Hristos este dragoste, de nimic micsoratã, de nimic clintitã, de nimic împutinatã. Fiindcã dragostea Lui, cã este viu sau mort, tot dragoste este. Si ne-a arãtat o tainã: aceastã dragoste nu poate fi tinutã de moarte, si moartea a pierit, si iadul i-a vãrsat pe toti pe care îi avea în pântecele lui, si are sã o mai facã odatã în ziua de apoi, care se apropie. Dragostea lui Dumnezeu a fost trãitã cu brio, cum am zice noi astãzi (cuvântul brio e ieftin în contextul acesta), de cãtre toti ucenicii, mai ales în primele trei veacuri, dar si pânã astãzi. Dragostea ca viaţã, când aceastã dragoste trãieste în mãdularele omului, nici chinurile nu o pot împutina, nici moartea nu are dinti sã o muste.

Iertati-mã, dar vreau sã atrag atentia încã la un tropar pe care îl cântãm în Miercurea Mare, din Sãptãmâna Mare – Troparul Sfintei Casiana:

„Femeia cea pãcãtoasã, simtind dumnezeirea Ta, a spus: <<vai mie, cã noapte întunecatã si fãrã de lunã a fost viata mea>>”.

Doar atât îmi amintesc, dar fiti cu luare aminte la aceasta. Mucenicii, fiind pãtrunsi, presimtind, ca si femeia cea pãcãtoasã, Dumnezeirea lui Hristos, s-au umplut de harul acestei iubiri, si chinuri si moarte n-au putut sã-i mai schimbe. Si au murit cu slavã, si trupurile lor, în loc sã fie hoituri si mortãciuni, ne sunt moaste. În Vechiul Testament, tot ce era mort, era spurcãciune. Dacã omul trebuia sã-si facã datoria fatã de pãrintii lui si sã-i îngroape când mureau, trebuia sã se spele, o zi întreagã, 24 de ore, n-avea voie sã intre în bisericã sã nu spurce cele ale vietii, cu cele ale mortii. Astãzi, dacã nu avem moaste de mucenici sau de sfinti pe altarele noastre, atunci altarul nu este sfintit, si nu putem sluji Liturghia. Vedeti, între altele, cum s-a batjocorit moartea de cãtre Hristos. Cã si oamenii (oameni pãcãtosi) au putut deveni ca Hristos, si au fãcut fãgãduinta Domnului, adicã cele ce a fãcut Hristos, si probabil, dacã ar fi sã comparãm, mai mari decât acestea.

Cãlugãria, drept înteleasã si drept trãitã, este o mucenicie de o viatã întreagã. „Mucenic” vine de la „muncã”, care în româna veche însemna „chin”, acum a devenit „lucrare”, „lucru”. Cuvântul „muncile Iadului” e un cuvânt slavon. Sinonimul grecesc este „martir”. „Martir” înseamnã „martor”, etimologic vorbind. Martor a ce? Martor al unei Vieti, care nu poate fi atinsã de nimic din lumea stricãciunii, a mortii, a minciunii, a mândriei. Care mândrie este, ziceam, acel stecher, pe care, dacã-l scoatem din prizã, s-a dus cu toatã realitatea virtualã a tot ce nu este Dumnezeu. De ce zic „virtualã”? Iadul nu de Dumnezeu a fost fãcut, Dumnezeu a fãcut numai lucruri bune si bune foarte. Deci tot ce este în afara lui Dumnezeu este numai o realitate virtualã si are putere numai asupra acelora care trãiesc în virtualitatea mândriei, a minciunii. Nevointa crestinului este de a iesi din aceastã virtualitate. Martir, adicã „martor”, martor al acestei Vieti. Martori cu adevãrat au fost cei a cãror mãrturie a fost curatã.

Între cei 20.000 de mucenici de la Nicomidia, un nume se pare cã nu a fost înscris ca mucenic. De ce? Pentru cã în drum sprel martiriu, a sfâsiat de pe un perete Decretul Cezarului, ca sã prigoneascã pe crestini. Greseala lui este cã de acum încolo, el putea fi pedepsit de Cezar, asa cum socoteste Cezarul, pentru faptul cã s-a împotrivit Cezarului. El a purtat o mãrturie felului în care Cezar… “cezãrea” asupra poporului lui. Si mãrturia lui pentru Viata nestricãcioasã nu era curatã. Aceasta trebuie sã o avem în minte, cã „a mãrturisi”, în românã, se confundã cu „mãrturie”, „a purta mãrturie”, „a fi martor”. Înseamnã sã fi martor acelei Vieti care trãieste în mãdularele omului, care nu poate fi biruitã, dupã cum zice Hristos, lui Petru: „Si aceasta este Biserica, pe care portile Iadului nu o vor birui”.

[cristiboss56]

Omul cautã crucea lui Hristos

Cred cã vin zilele când viata noastrã trebuie sã fie curatã. Curatã nu înseamnã cã pãcãtuim pe ici pe acolo. Mãcar gândirea noastrã sã fie dreaptã, sã fie integrã, sã fie deplinã. Cã dacã nu, riscãm sã fim înhãtati de valurile, tsunami-urile post-moderne.

Adevãrata viatã culmineazã cu crucea, paradoxal. Dar oare Biserica nu spune: „Bucurã-te cruce, de viatã fãcãtoare”. Cum „de viatã fãcãtoare”, când Dãtãtorul de viatã a murit pe ea? Trupul nu e totul, trupul a fost obiect de jertfã, si ni l-a dat ca împãrtãsanie, si sângele vãrsat, la fel. Pentru ca si noi, mâncând trup si sânge, sub formã de pâine si vin, cã stie cã nu suntem canibali, mâncãm trup si sânge care au cunoscut înviere. Si de aceea mâncãm viatã vesnicã, cum zice Hristos.

De când am fost hirotonit duhovnic, am auzit de foarte multe ori de la tineri, spovedanie de genul acesta: am încercat cele trupesti sau cele trupesti i-au încercat pe ei, si ori zic: „Dar n-am mers prea departe, sau pânã la capãt sau am mers pânã la capãt”, sau, cum spuneau câtiva: „O, pãrinte, când am avut prima datã experienta aceasta, dupã aceea m-am gândit: Asta a fost tot?!”. Douã lucruri vreau sã mai zic:

1. Asta a fost tot? Da, sigur, asta a fost tot; tu cãutai dragostea, iar trupul, sãracul de el, asta a fost tot ce ti-a putut oferi. De ce? Pentru cã, în sine, nu este decât o functie biologicã si mai mult nu poate. E o functie biologicã pe care minciuna o învãluie într-un întreg misticism al trupului, si chiar sufletesc. Cauti împliniri sau mai stiu eu ce. Cei care au avut experienta, asteptând lucrurile acestea, au rãmas dezamãgiti. Adicã, am fost amãgiti si suntem amãgiti, în mãsura în care ne pot atrage peste mãsurã lucrurile acestea.

2. Pânã la capãt. Voiam sã mã concentrez mai ales pe cuvântul acesta: „prea departe” sau „pânã la capãt”. Dragostea are nevoie sã meargã pânã la capãt, si pe latura aceasta ne poticneste vrãjmasul si întunecã pe om, si merge pânã la asa-zisul capãt al apropierilor trupesti – în legea lor, în limita lor [in Taina Cununiei], bune foarte, si de o deosebitã frumusete, dacã am avea destulã des-pãtimire, ca sã vedem cu ochi curat toatã lucrarea aceasta a zãmislirii chipului lui Dumnezeu, fie si dupã cãdere.

Dragostea nu poate sã se dea decât pânã la capãt. Nu cã nu poate, dar întelegeti cã este în firea ei, este un foc mistuitor, care îl mistuie pe însusi Dumnezeu. El se mistuie pe sine fiindcã El este dragoste. Si dacã este vorba în istorie, într-o istorie în care lucrurile culminã cu moartea, atunci pânã la moarte se lasã mistuit de dragoste si se lasã mistuit de dragul celor iubiti. Si când zice pe cruce: „Pãrinte, iatã-i cã nu stiu ce fac!”, tot nu de ranele Lui se tânguia, ci se tânguia de ranele noastre, de întunericul nostru. Cã nu stiu bietii acestia întunecati, cã pe singurul lor adevãrat prieten îl omoarã.

„Însã Eu muri-voi pentru ei, si prin moartea aceasta voi gãsi altã cale spre a-i mântui, dacã n-am gãsit rãspuns de ascultare si de dragoste în ei; prin ura lor si prin criminalitatea lor, Mã las Eu, Dumnezeu nemuritor, omorât, si prin aceasta, prin jertfa aceasta, voi strica lucrarea mortii si a iadului, si tot îi voi mântui!”.

Însã, bineînteles, adaugã cei care vor: „Dã-ne, Doamne, sã voim, si sã voim mai deplin”.

Marea erezie este felul în care întelegem noi crucea, si zicem: “A, îmi port crucea!”, adicã am multe de suferit. Echivalãm crucea cu suferinta. Erezie! Crucea este dragostea, dragostea dusã – sã citãm – „prea departe”, dragostea dusã „pânã la capãt”, dragostea adevãratã, [jertfa] care nu are nevoie de acea împlinire trupeascã, bunã foarte, pe care o poate trãi în legea ei si în limitele ei. Dar trebuie sã meargã dincolo de aceasta. Crucea este acel lucru pe care omul îl doreste. Si atunci când omul ajunge în pãcat, pânã la acel capãt unde se „dez- amãgeste” – si o, doarã de s-ar dez-amãgi! – dar, dezamãgit fiind, crede cã n-a fost destul, si cautã altã experientã, cautã altã persoanã. Încearcã din ce în ce mai mult, si riscã sã se împotmoleascã în ale pãcatului, în ale minciunii, în ale întunericului, pânã la capãt.

Mã veti crede dacã vã voi spune cã omul cautã crucea lui Hristos? Si nimic altceva. Domnul sã ne lumineze, si atunci vom putea cânta: „O, cruce de viatã fãcãtoare!”.

[cristiboss56]

“In starea de cadere in care se afla, toti oamenii sufera de patimi intr-o masura sau alta, adica sunt bolnavi din punct de vedere spiritual. Dar cel mai adesea ei nu-si cunosc nici caderea, nici boala.

Indeobste, dupa cum spune Sfantul Macarie Egipteanul, oamenii nu stiu ca firea lor boleste din pricina acelui rau dintai al neascultarii, care a razbatut pana la noi:

“Lumea cea vazuta, de la imparati pana la cersetori, este intr-o neincetata tulburare, dezordine si lupta si nimeni nu cunoaste pricina. Or, este vadit ca raul care a intrat in lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor si cauza mortii. Pacatul care a intrat in lume prin Adam si care este ca o putere si o esenta a lui Satan, a semanat toate relele. El lucreaza in ascuns in omul cel launtric si in mintea lui si-l razboieste cu gandurile. Oamenii nu stiu ca fac aceasta impinsi de o putere straina, socotesc ca ele sunt lucruri firesti si ca din propria lor socotinta le fac […]. Astfel, lumea sufera de patimile cele rele si nu stie“.

Sfantul Simeon Noul Teolog, la randul sau, constata:

“Suntem atat de stapaniti de patimi si am ajuns intr-o asemenea intunecare si nestiinta, incat nu mai simtim starea in care ne aflam, nu mai stim nici macar ca faptuim cele rele“.

“Lumina sufletului s-a intunecat intr-atat, incat nu mai vedem cat de ranit si sfasiat este el“, spune un Parinte.

Lui Eusebiu, care-l intrebase pentru ce oamenii se straduiesc sa se vindece de bolile trupesti, dar nu se ingrijesc deloc de bolile sufletului lor, Ioan din Singuratate ii raspunde ca, din pricina pacatului,

“nu mai pot sa vada si sa priceapa nimic, fiind ca niste morti, nesimtitori la starea lor launtrica“.

“Ca cei ce suntem in aceste boli [ale patimilor], nu putem sa le descoperim, fie din pricina neputintei, fie din pricina adancii lor inradacinari in noi“.

Sfantul Isaac Sirul remarca faptul ca

“multi fiind bolnavi, nu stiu nici macar ca sunt bolnavi“

si

“cei mai multi dintre oameni, bolind [de patimi] se dau drept sanatosi“.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el ca “cel care s-a predat pacatului, asemenea celui ametit de betie, nu stie deloc ca este bolnav“.

Iar in alta parte spune limpede:

“Ce-i mai groaznic este ca noi nici nu ne mai dam seama de pacatele care ne stapanesc […]. Din pricina nesimtirii in care am ajuns, nu ne mai deosebim intru nimic de nebunii care spun si savarsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine. Nu le este rusine deloc de faptele si de cuvintele lor, ba, dimpotriva, se mai si lauda cu ele.Se cred mai sanatosi decat cei cu adevarat sanatosi. Asa suntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca suntem bolnavi”.

Nestiind ca-i bolnav, omul cazut nu se ingrijeste de sanatatea sa si crede ca n-are nevoie de tamaduire. Numerosi sunt cei care “pentru ca nu si-au simtit patimile, nu s-au ingrijit nici de tamaduirea lor“, constata Sfantul Isaac Sirul. Ei se impotrivesc tratamentului duhovnicesc.

“Cum va primi sa fie vindecat cel ce nu crede defel ca zace in boala sau cadere?“,

se intreaba Sfantul Simeon Noul Teolog. Or, cel care nu-si cunoaste starea in care se afla nu face altceva decat sa si-o inrautateasca.

“Boala cea mai rea este aceea care macina pe om fara ca el s-o stie“,

ne atrage atentia Sfantul Ioan Gura de Aur, care, in alta parte, spune in acelasi sens:

“a nu se cunoaste omul pe sine este culmea nebuniei si a patimilor“.

[cristiboss56]

Chiar daca incepe sa inteleaga care-i este adevarata fire si, asadar, sa-si vada decaderea, adancurile fiintei sale launtrice nu i se descopera omului pe data. Crestinul insusi, care primeste prin credinta si prin harul Duhului Sfant puterea de a se cunoaste, nu-si vede de la inceput toate patimile care zac in el, caci pentru aceasta se cere multa nevointa. Nici cel care se straduieste sa le cunoasca si sa scape de ele nu si le cunoaste pe toate; unele ii raman multa vreme ascunse, iar pe altele si le stie numai in parte. Sfantul Macarie Egipteanul spune in nenumarate randuri ca raul mostenit prin pacatul stramosesc a cuprins intreaga faptura a omului, iar radacinile lui sunt foarte adanci. Demonii isi implinesc lucrarea lor mai cu seama in adancul inimii si de aceea ea ramane ascunsa si nevazuta.

“Sarpele care te-a ucis se cuibareste in partea cea mai profunda a mintii si in adancul cugetelor tale, in asa-zisele camari si ascunzisuri ale sufletului. Intr-adevar, inima este un abis“.

Cata vreme nu implineste toate poruncile lui Hristos, omul nu-si cunoaste deloc patimile sau le cunoaste numai in parte, pentru ca, asa cum talcuieste Sfantul Simeon Noul Teolog, are ca un val asezat peste inima (cf. 2 Cor. 3, 15-16), care-l impiedica sa se vada asa cum este. Evagrie, Sfantul Ioan Casian si Sfantul Maxim Marturisitorul vorbesc despre “patimile ascunse in inima“, iar Ioan din Singuratate, despre “miscarile ascunse ale inimii” si “relele tainuite“, despre “fiinta ascunsa” a omului sau despre “lucrurile ascunse in adancurile inimii“. Sfantul Ioan Scararul, la randul sau, vorbeste despre “intunecarea dinauntru cea nevazuta“. Sfantul Grigorie cel Mare vorbeste si el despre patimile “ascunse in cutele cele mai tainuite ale inimii“

[cristiboss56]

“Nenumarate patimi zac in sufletele noastre fara ca noi sa le cunoastem”, spune iarasi Evagrie. Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Talasie si Sfantul Isihie Sinaitul reiau aceasta afirmatie aproape cuvant cu cuvant. Sfantul Ioan Casian, in aceeasi perspectiva, face aluzie la semintele pacatelor care incoltesc in adancul inimii, ramanand ascunse in tainitele lui. Marcu Ascetul spune ca patimile ascunse in inima sunt asemenea serpilor care se furiseaza prin case si vorbeste despre “poftele ce zac inlauntrul inimii si se misca cu putere“. El arata ca orice patima, chiar foarte veche, la cel ce nu s-a curatit deplin consta din predispozitii latente care se manifesta atunci cand afla bun prilej. El vorbeste astfel despre “gandurile rele care zac in noi“, despre “gandurile ascunse pe care le adapostim in noi“, despre “roiul patimilor ascunse inlauntru“. Dintre acestea, el pune in evidenta uitarea, nepasarea trandava si nestiinta, “patimile cele mai adanci si mai launtrice“, “care zac in adancurile inimii“, pacate rele necunoscute celorlalti si socotite ca nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricacioase decat celelalte. Chiar Apostolul Pavel vorbeste despre “cele ascunse ale inimii” (1 Cor. 14, 25) si despre “cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 16). Iar Psalmistul I se adreseaza astfel lui Dumnezeu:

“Gresalele, cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma” (Ps. 18,13).

Omul isi cunoaste patimile pe masura sporirii sale duhovnicesti. Celui care traieste departe de Dumnezeu, ele ii raman cu totul ascunse ori le vede numai cand se manifesta in mod grosolan sau cu violenta.

Insa cel ce se apropie de El si-I implineste poruncile, le vede tot mai limpede, in lumina Duhului Sfant. In aceasta privinta, e mare deosebirea intre omul pacatos, cu totul orb in fata patimilor, si cel care sporeste in nevointa. Cel dintai nu-si vede patimile pana cand acestea nu intrec masura pacatoseniei celor din preajma sa; privirea nevoitorului insa le zareste pe cele ascunse in cele mai adanci tainite ale inimii sale.

“Cata vreme cineva este tinut de lucrurile cele vazute ale acestei lumi, este incurcat cu diferite legaturi pamantesti si este antrenat in patimile cele rele, nici macar nu stie ca inauntrul sau mai exista o lupta, o batalie si un razboi. Abia atunci cand omul se ridica la lupta si se elibereaza de legaturile vazute ale acestei lumi […], cand incepe sa staruiasca in poruncile Domnului, lepadandu-se de lumea aceasta, abia atunci poate sa cunoasca lupta cea launtrica a patimilor, care se ridica in el, razboiul cel launtric si cugetele cele viclene. Daca nu se ridica la lupta, dupa cum am spus mai inainte, daca nu se leapada de lume, daca nu se dezbara din toata inima de poftele cele pamantesti si daca nu vrea sa se lipeasca cu totul de Domnul, nu cunoaste vicleniile ascunse ale duhurilor rautatii, nici patimile cele ascunse in el, ci este strain de el insusi, nestiind ca poarta in sine rani si patimi ascunse“.

Pentru a ne face sa intelegem deosebirea dintre ochiul fin al celui care duce razboi duhovnicesc si orbirea celui care nici nu stie ca exista un astfel de razboi, Sfantul Ioan Casian se foloseste de o comparatie foarte lamuritoare:

“Sa presupunem ca au intrat intr-o casa mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea buna, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune ca in casa nu sunt decat dulapuri, paturi, scaune, mese si altele pe care le-a identificat nu atat cu ochii, cat pipaindu-le. Dimpotriva, cel cu ochi sanatosi vede chiar si cele mai ascunse lucruri si spune ca in acea casa sunt multe si nenumarate alte lucruri mici. Acestea, daca ar fi stranse gramada, ar egala sau ar intrece prin multimea lor pe cele putine, pe care le pipaie cel cu vederea slaba. Asa sunt sfintii, care sunt, ca sa zic asa, vazatori. Ei, avand cea mai mare dorinta de desavarsire, chiar pe acelea pe care ochii intunecati ai mintii noastre nu le vad, le surprind in ei repede si le osandesc foarte aspru. Cei ce nu si-au patat constiinta cu nici cel mai mic pacat, tot asa cum se vede bine un neg pe o piele alba ca zapada, se socotesc plini de multe pete […]. Dimpotriva, cei care isi acopera ochii inimii lor cu vesmantul gros al patimilor si, potrivit cuvantului Mantuitorului, “vad fara sa vada si aud fara sa auda si sa inteleaga“ (Mt. 13, 13) abia daca vad in adancul inimii lor pacatele mari si aducatoare de moarte; cum ar putea ei sa vada cum se strecoara gandurile vinovate sau acele porniri ascunse si necurate ale desfranarii, care atata mintea prin usoare si viclene ispite. Ei nu pot sa-si priveasca cu vedere limpede robia sufletului lor”.

[cristiboss56]

Dintre toate patimile, mandria intuneca cel mai mult constiinta omului si-l face sa nu-si cunoasca bolile sufletului, nici pe cele mici si tainuite, nici pe cele mari si vadite. “Trufia pricinuieste uitarea pacatelor“, spune Sfantul Ioan Scararul.

“Multi dintre cei mandri nu se cunosc pe ei insisi socotind ca sunt nepatimasi, si-au vazut saracia virtutii in ceasul iesirii din viata“.

Mandria este cea care duce pe om la “indreptatirea de sine”, dupa cum spun Parintii, care-l face sa nu-si recunoasca pacatul si sa nu fie constient de el.

Se intampla ca insusi omul duhovnicesc nu-si cunoaste patimile, pentru ca adesea, dupa cum arata Sfantul Maxim Marturisitorul, ele se afla in stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormiteaza. Nemiscarea lor indelungata il face chiar pe cel veghetor sa se socoteasca lipsit sau izbavit de ele. Iar atunci, pacea sufletului sau nu este altceva decat o mare inselare.

Intr-adevar, pe langa pacea pe care o rodeste nepatimirea, la care se ajunge pe culmile nevointei, cand omul este cu adevarat izbavit de orice patima, exista, dupa cum arata Evagrie, o stare de pace mincinoasa, care rezulta din retragerea demonilor, atunci cand acestia sunt siguri ca in fapt bietul suflet se afla in stapanirea lor. De pilda, atunci cand fie slava desarta, fie mandria iau locul tuturor celorlalte patimi.

Se mai poate ca, prins in multimea si agitatia treburilor lumesti, omul sa nu-si simta patimile, preocuparile de zi cu zi impiedicandu-l sa-si cunoasca starea.

“Prin trup, sufletul e distrat si uita de patimi“,

spune, in acest context, Avva Dorotei; insa, spune tot el,

“sa vina careva dintre voi, sa-l inchid intr-o chilie intunecoasa, sa nu manance, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu se intalneasca cu nimeni, sa nu cante psalmi, sa nu se roage, nici sa-si aminteasca deloc de Dumnezeu numai trei zile. Si vei afla ce fac patimile cu el“.

Cand insa omul paraseste cararile lumii si incepe sa umble pe calea duhovniceasca, se starnesc in el cu furie patimi pana atunci nestiute sau care-i pareau cu totul mici si neinsemnate.

“Sa nu ne miram – spune Sfantul Ioan Scararul – daca, intrand in arena nevointei, ne vom vedea la inceput mai patimasi decat in viata din lume […]. Caci fiarele ascunse, mai inainte nu se aratau“.

Iar Avva Talasie atrage atentia asupra faptului ca:

“in sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau pe fata insa abia atunci cand respingem lucrurile“.

Cel mai adesea, in vreme de ispita afla omul care-i sunt patimile.

“Sunt multe patimi in suflet pe care nu le cunoastem pana cand nu vine ispita, ca sa ni le arate“, spune Evagrie.

[ioan67]

Lipsa onestităţii face din orice om o caricatură drăcească. Oricât şi-ar împodobi mormântul cu florile altora.
(Din cugetările amare ale unui anonim creştin.)

[cristiboss56]

În prealabil postat de ioan67

Lipsa onestităţii face din orice om o caricatură drăcească. Oricât şi-ar împodobi mormântul cu florile altora.
(Din cugetările amare ale unui anonim creştin.)

Cu siguranță ca acel "anonim" se încadrează perfect la cele scrise la inceputul postarii de mai sus ( 4 ) :
'


Dintre toate patimile, mandria intuneca cel mai mult constiinta omului si-l face sa nu-si cunoasca bolile sufletului, nici pe cele mici si tainuite, nici pe cele mari si vadite. “Trufia pricinuieste uitarea pacatelor" . . .

[ioan67]

Deprinderea abecedarului ar trebui precedată de un examen serios al caracterului micului buchisitor.
P.S. Altminteri, unul care s-a intitulat pe sine însuşi "boss", ar putea să ţină lumii lecţii moralizatoare despre mândrie!!!...:))))