Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

S untem născuți pentru asta! Pentru a iubi! Dar iată care este greșala educației noastre. Ți se spune: Nu te juca cu acest copil, este un rău. Nu vorbi cu celălalt, este un mincinos. Și astfel începe răul. Căci copilul, încă de la începutul vieții sale, este gata să iubească pre toată lumea. El nu știe ce înseamnă „al meu”, „al tău”. Îți va lua geanta, va cotrobăi prin ea și va lua ce-i place. Copilul nu este un hoț! Pur și simplu el nu înțelege sentimentele de proprietate. El iubește… la general.
Îmi aduc aminte că atunci când eram mică iubeam mult pre toată lumea. N-o lăsam niciodată pre mama să-i primească pre oaspeți. Îi spuneam: „Așteaptă să-i primesc eu. Tu să vii după”. Coboram și discutam cu „cei mari”. Iubeam, probabil, pentru că fiecare copil vrea să fie iubit. În principiu, dacă nu oferi dragoste, nu primești. Mai târziu, acest lucru ți-e indiferent, căci tu trăiești din Dragostea lui Dumnezeu. Atunci o oferi tuturor fără a-ți face griji dacă ești iubit sau nu. Nu-ți mai faci nici o grijă. Nu te îngrijești decât să iubești și să fii cu El.

[cristiboss56]

Maica cum putem a ști dacă cineva este un prieten adevărat?
Pentru a spune dacă un om este prietenul nostru trebuie să-l punem la încercare. Trebuie să vezi dacă are jertfelnicie. Nu în ceea ce te privește, ci în general, pentru toată lumea. Dacă constați că această persoană este lipsită de jertfelnicie, că este egocentrică și că se grijește doar de sine, vei înțelege că această persoană nu poate a fi al tău prieten. Vei putea afla ceasta cu certitudine dacă îi vei spune, de exemplu: Dacă ai ști cât de rău m-a durut ieri capul. Nici n-am putut să învăț…„Ah, și eu, de asemenea, am avut asta…am avut cealaltă…”. Începe să-ți grăiască despre ale sale dureri de cap, căci de ale tale dureri nu se grijește la fel de mult ca de ale sale. Și din acest motiv nici nu ia în seamă ceea ce tu ai spus ‒ tu sau altcineva.
(extras dintr-un dialog cu Maica Gavrilia Papaiannis)

[cristiboss56]

In fata lui Dumnezeu nu contează cantitatea, ci străduinţa, o intensitate în străduinţă, pentru că toţi ne străduim într-un fel. Dacă te străduieşti să faci o rugăciune şi n-o faci cum trebuie, Dumnezeu primeşte silinţa ta. Dacă te străduieşti să faci un bine cuiva şi dai foarte puţin – pentru că nu ai mai mult – Dumnezeu preţuieşte aceasta. Dacă posteşti, Dumnezeu apreciază acest efort al tău, chiar dacă adeseori mai calci postul. Toate sunt apreciate de Dumnezeu în felul Lui divin – nu în fel omenesc – pentru că Dumnezeu nu răsplăteşte fapta şi rezultatul ei, ci străduinţa ta. Adeseori vedem că un om care face un efort mai mic primeşte o răsplată duhovnicească mai mare şi un om care face un efort mai mare primeşte o răsplată mai mică, pentru că Dumnezeu cunoaşte adâncul inimii noastre mai bine decât noi înşine.
Părintele Cheorghe Vâlvoi

[cristiboss56]

NICODIM AGHIORITUL
Patru capete foarte folositoare despre gânduri

Fragment :
1. Care e cauza naturală a gândurilor?
Cauza naturală a tuturor gândurilor e aceasta. Omul e dublu, adică e compus din trup şi suflet. Şi aşa cum sufletul are în chip natural cinci simţuri naturale trupeşti şi exterioare: vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul, tot aşa şi sufletul are în chip natural cinci simţuri spirituale [gândite cu mintea] şi interioare, potrivit Marelui Vasile care tâlcuieşte versetul "păzi-va Domnul toate oasele lor" din Psalmul 33; adică are: ochi spirituali, urechi spirituale, miros spiritual, gust spiritual şi pipăit spiritual, de aceea şi vede spiritual, aude spiritual, miroase spiritual, gustă spiritual şi pipăie spiritual toate realităţile spirituale, adică fie cele dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demonice, fie cele omeneşti şi lumeşti.
Aşa cum omul are în chip natural un cuvânt rostit, care e grăit cu glas tare cu gura şi cu limba, tot aşa are în chip natural şi un cuvânt spiritual, care e grăit în chip tainic în inimă, cuvânt care se numeşte şi interior. şi aşa cum cu cuvântul rostit omul rosteşte câte vrea, fie cele dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demoniceşti, fie lucrurile omenesti şi lumeşti, aşa şi prin cuvântul interior el grăieşte şi gândeşte în inima sa cîte vrea: fie lucrurile dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demoniceşti, fie cele omeneşti şi lumeşti.
2. Şi fără să vrea omul grăieşte înăuntrul inimii gânduri de hulă, de ruşine şi viclene
Deoarece cuvântul rostit şi celelalte simţuri exterioare ale trupului sunt groase şi cu anevoie de pus în mişcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mişcare cele cinci simţuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simţite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse şi ascultă de voinţa omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii şi simţurile interioare şi spirituale ale sufletului sunt subţiri, uşor de pus în mişcare şi duhovniceşti, de multe ori omul grăieşte cu cuvântul interior şi gândeşte în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci şi acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun şi ascultă cu anevoie de voinţa lui din pricina subţirimii pe care o au. Şi, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se foloseşte ca de un organ de cuvântul interior şi grăieşte prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinţii desăvârşiţi şi purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc şi ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toţi, demonii, prin aceea că sunt duhuri subţiri şi după sfântul Botez se găsesc la suprafaţa inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se şi ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri ruşinoase şi trupeşti, fie gânduri viclene şi ranchiunoase şi răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti. Căci dat fiind că trei sunt părţile sufletului: raţională, irascibilă şi poftitoare, de aceea şi gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene şi ruşinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredinţe, îndoieli, murmurări şi hule împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, acestea, zic, se nasc din partea raţională a sufletului; gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă; iar gândurile de ruşine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere şi celelalte necurăţii trupeşti, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul.
Dar nu numai cuvântul interior, ci şi cele cinci simţuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe şi de Dumnezeu şi de îngeri şi de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune şi adevarate atât în somn cât şi în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă şi să audă spiritual toate cele rele, mincinoase şi rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât şi în stare de veghe.
3. Cauzele morale ale gândurilor de ruşine şi viclenie şi, mai ales, de hulă sunt trei: nebăgarea de seamă, trufia şi pizma demonilor
Fiindcă am spus mai sus care este cauza naturală a tuturor gândurilor şi de ce omul gândeşte şi cele pe care nu le vrea, acum să vorbim aici separat despre gândurile de hulă şi care sunt cauzele lor morale mai apropiate. Prima lor cauză este nebăgarea de seamă a minţii; căci atunci când mintea omului nu e atentă în întregime la inimă, nici nu are pază şi strajă asupra cuvântului interior rostit în inimă şi nu poartă de grijă ca acest cuvânt să tacă, atunci acesta grăieşte ceea ce îi vine înăuntru şi gândeşte gânduri de hulă şi viclenie, sau mai degrabă prin el grăiesc aceste gânduri rele duhurile cele rele. De aceea zice Ioan Scărarul că omul trebuie să închidă nu numai poarta chiliei lui după trupul său şi poarta din afară a limbii lui, ci trebuie să închidă şi poarta interioară a inimii lui, adică să tacă cu gândul: "închide trupului uşa chiliei, cuvântului închide-i poarta limbii, iar duhurilor închide-le poarta dinăuntru" (Cuvântul 27 despre isihie).
A doua cauză a gândurilor de hulă este, potrivit dumnezeiescului Anastasie Sinaitul şi altor Părinti, mândria; fiindcă atunci când omul se mândreşte, inima lui se învârtoşează, şi din pricina acestei învărtoşări nu suportă cu mulţumire atunci când îi vine o ispită, ci murmură şi se tulbură. De aceea, de la acestea ajunge să şi hulească înăuntru în inima sa, iar de multe ori şi în afară cu gura lui.
Când omul se mândreşte, atunci se aprinde şi devine uşor irascibil, iar din irascibilitate cade în gânduri de hulă. Când omul se mândreşte, atunci îi bârfeşte pe fraţii lui şi-i dispreţuieşte ca pe nişte lipsiţi de minte; de aceea Dumnezeu îngăduie să vină peste el gânduri de hulă, ca din acestea să se smerească şi să vină la pocăinţă.
Iar a treia cauză a gândurilor de hulă e, potrivit aceluiaşi Anastasie Sinaitul şi celorlalţi Părinţi, pizma şi răutatea diavolului; căci zice Sfântul Maxim că pe când un om începe să înainteze în iubirea lui Dumnezeu, atunci începe să-l ispiteasca demonul hulei; aceasta o face întinatul ca să-l împiedice pe omul iubitor de Dumnezeu de la calea virtuţii şi să-l aducă la disperare.
4. Trei sunt leacurile gândurilor de hulă: atenţia şi rugăciunea, smerenia şi dispreţuirea
Aşa cum trei sunt cauzele morale ale gândurilor de hulă: 1) nebăgarea de seamă, 2) mândria şi 3) pizma demonilor, tot aşa trei sunt şi leacurile acestora în contrarea cauzelor acestora, adică: 1) atenţia şi rugăciunea, 2) smerenia şi 3) dispreţuirea.

[cristiboss56]

Blândețea e strălucita virtute care se opune cu succes mâniei: înfrânând-o, calmând-o și transformând-o din păcat, în faptă bună. Într-adevăr, blândețea moderează mișcările mâniei, însuflețește sentimentele pașnice, liniștește sufletul, gonește din inimă toate urile, tratează pe aproapele cu umanitate și bunătate și depărtează din vorbele noastre tot ce este aspru. Dar spre a practica blândețea, de mai multe ori trebuie omul să tacă, tocmai când ar vrea să vorbească și să vorbească tocmai când ar vrea să tacă, să cedeze chiar când ar putea să se apere, sau să se împotrivească. „Fericiți cei blânzi - zice Mântuitorul - că aceia vor moșteni pământul ” (Luca 23, 25).
Protosinghel Nicodim Măndiță

[cristiboss56]

Fiecare din noi dorim ca Dumnezeu să asculte rugăciunile şi cererile noastre şi să ne dea tot ceea ce Îi cerem. Pentru ca Dumnezeu să asculte rugăciunile noastre şi să ne împlinească cererile, trebuie ca şi noi să ascultăm poruncile Lui şi să împlinim voia Lui. Pentru a fi noi ascultaţi de Dumnezeu, trebuie:
1) Să fim noi vrednici darului Lui prin ascultarea, păzirea şi împlinirea cuvântului Lui. Trebuie să fim vrednici darului pe care îl cerem; iar nu nevrednici.
2) Să ne rugăm după legile şi voia lui Dumnezeu.
3) Să ne rugăm pururea: în orice vreme şi în orice loc.
4) Să nu cerem vreun lucru putred, pământesc, vătămător de suflet.
5) Ceea ce cerem să nu fie numai spre folosul nostru; ci pentru binele tuturor creştinilor, spre mântuirea, fericirea sufletelor şi spre slava lui Dumnezeu.
6) Să nu ne rugăm pentru a deveni nefericiţi vrăjmaşii noştri, nici pentru pieirea lor; ci pentru mântuirea lor.
Protosinghel Nicodim Măndiță

[cristiboss56]

Pacatele facute din obisnuinta

"Obiceiul face ca pacatul savarsit astfel sa para mai putin grav, iar omul sfarseste prin a crede ca ceea ce face nici nu mai poate fi considerat pacat; el s-a invartosat si a pierdut sensul pocaintei, al regretului pentru ce a facut. Cand un membru al corpului nostru este complet cangrenat, el nu mai doare, dar absenta suferintei nu poate fi interpretata ca semn de insanatosire, ci de moarte". (Fericitul Augustin)

[cristiboss56]

Cel care nu se roagă este foarte ușor poticnit și cade in ispită și în păcate, neavând nici o legătură cu Dumnezeu. Cel care nu se roagă, n-are nici o putere în lupta cu ispitele vieții. El este ca un ostaș fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se clatină încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă să-L întrebe și să-I slujească. Este ca un pește pe uscat, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
(Ne vorbește Părintele Sofian , Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 16)

[stefan florin]

În prealabil postat de cristiboss56

Cel care nu se roagă este foarte ușor poticnit și cade in ispită și în păcate, neavând nici o legătură cu Dumnezeu. Cel care nu se roagă, n-are nici o putere în lupta cu ispitele vieții. El este ca un ostaș fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se clatină încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă să-L întrebe și să-I slujească. Este ca un pește pe uscat, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
(Ne vorbește Părintele Sofian , Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 16)

cat adevar se afla in aceste cuvinte!

[cristiboss56]

Mare lucru este rugăciunea, mare putere are şi mult har aduce ea credincioşilor care se roagă, însă numai atunci când este făcută după voia lui Dumnezeu. Noi creştinii suntem datori să ne rugăm întotdeauna, în orice vreme şi în orice loc, lui Dumnezeu. Şi ori de ni se va împlini cererea, ori de nu ni se va împlini, noi să-I mulţumim Lui. El uneori ne împlineşte cererile, alteori nu, fiindcă, mai înainte de a cere noi, ştie cele ce ne folosesc şi cele ce ne păgubesc.
Totuşi, pentru a dobândi ceea ce ne este nouă de folos trebuie să ne rugăm. Părinţii, adeseori, când sunt rugaţi de copiii lor iubiţi să le dea ceva, nu le dau fiindcă iubeşte rugăciunea lor, doreşte să-i mai audă rugându-se. Tot astfel şi iubitorul de oameni şi mult-milostivul Dumnezeu uneori nu ne dă ceea ce cerem fiindcă ne iubeşte şi vrea să stăm cât mai des şi mai mult de vorbă cu El, pentru a scăpa de multe ispite, dureri şi primejdii.
Protosinghel Nicodim Măndiță