Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, şi părinţii noştri ne-au vestit nouă lucrul pe care l-ai lucrat în zilele lor, în zilele cele de demult.
Zice: O Stăpîne, nu ne-am făcut noi înşine văzători ai minunilor Tale, ci de la părinţi ne-am învăţat cîte minuni ai făcut în vremurile lor, împlinind făgăduinţele către strămoşii noştri.
2 Mîna Ta neamuri a pierdut, şi i-ai răsădit pe dînşii, chinuit-ai noroade şi le-ai gonit pe ele.
3 Că nu cu sabia lor au moştenit pămîntul, şi braţul lor nu i-a mîntuit pe dînşii, ci dreapta Ta, şi braţul Tău şi luminarea feţei Tale, că bine ai voit întru dînşii.
Zice: O Stăpîne, gonindu-i Tu de aici pe Hananei împreună cu celelalte neamuri, în locul lor i-ai sălăşluit pe părinţii noştri, care s-au ridicat deasupra tuturor vrăjmaşilor, nici la puterea lor nădăjduindu-se, nici într-armîndu-se, ci voievozindu-se de darul Tău. Şi pe unii i-au ucis, iar pe alţii i-au silit a fi robi, fiindcă i-ai învrednicit pe dînşii de a Ta prietenie. Că aceasta a zis „bine ai voit întru dînşii.” Iar „dreaptă”, numeşte ajutorul, şi „luminare a feţei” - arătarea.
4 Tu Însuţi eşti Împăratul meu şi Dumnezeul meu, Cel ce porunceşti mîntuirile lui Iacov!
Zice: O Stăpîne, Acelaşi eşti şi acum, asemenea împărăţind, asemenea stăpînind, aceeaşi putere avînd, căci firea Ta nu primeşte nici o schimbare. Ajunge Ţie cuvîntul spre mîntuire, şi pe aceasta o va dobîndi norodul. Aşa a tălmăcit şi Simmah: „Porunceşte pentru mîntuirea lui Iacov.”
5 Întru Tine pe vrăjmaşii noştri cu cornul îi vom împunge şi întru numele Tău de nimic vom face pe cei ce se scoală asupra noastră.
Unele jivine au luat de la fire ca armă cornul, iar noi „corn de mîntuire” şi armă purtătoare de biruinţă avem al Tău nume, şi îi vom birui pe vrăjmaşi chemîndu-l întru ajutor pe acesta.
6 Că nu spre arcul meu voi nădăjdui, şi sabia mea nu mă va mîntui.
7 Că ne-ai mîntuit pe noi de la cei ce ne necăjeau, şi pe cei ce ne urau i-ai ruşinat.
Eu - zice - nu nădăjduiesc nici la arcuri, nici la alte arme, fiindcă am luat cercarea puterii Tale, prin Tine stăpînindu-i acum pe cei împotrivnici.
8 Întru Dumnezeu ne vom lăuda toată ziua şi întru numele Tău ne vom mărturisi în veac.
Şi Te rugăm să dobîndim ajutorul Tău de-a pururea şi totdeauna să povestim mulţimea facerilor Tale de bine. Pentru că acest „toată ziua” înseamnă „în toate zilele”. Aşa l-a tălmăcit şi Simmah.
9 Iar acum ne-ai lepădat şi ne-ai ruşinat pe noi, şi nu vei ieşi, Dumnezeule, întru puterile noastre.
Acestea s-au făcut de Tine în vremurile de demult, iar acum ne-am arătat pustii de a Ta purtare de grijă şi petrecem întru ruşine, nevoievozindu-ne de darul Tău. Pentru că acest „nu vei ieşi întru puterile noastre” e pus în loc de: Nu eşti voievod peste noi şi nu ne dai să stăpînim pe vrăjmaşi, după obicei.
10 Întorsu-ne-ai pe noi înapoi de către vrăjmaşii noştri, şi cei ce ne urau ne jefuiau pe noi loru-şi.
Că, neavînd a Ta purtare de grijă, noi am fugit înapoi dîndu-le spatele, şi vrăjmaşii pradă averile noastre.
11 Datu-ne-ai pe noi ca nişte oi de mîncare şi întru neamuri ne-ai risipit pe noi.
Ne cheltuim de vrăjmaşii Tăi ca nişte oi lipsite de păstor şi, cei ce am scăpat de moarte, sîntem siliţi a robi, fiind vînduţi aici şi acolo.
12 Vîndut-ai pe norodul Tău fără de preţ, şi nu era mulţime întru strigările noastre.
Simmah a tălmăcit acest stih aşa: „N-ai vîndut norodul Tău pe avuţie şi nu i-ai făcut vrednici de mult preţ pe dînşii.” Unele ca acestea zice Dumnezeu şi prin Proorocul Isaia: „Ce fel de carte de despărţire de maica voastră este aceasta? Sau cui fiind Eu dator v-am vîndut pe voi? Iată că fărădelegilor voastre v-aţi vîndut şi la păcatele voastre am trimis pe maica voastră.” Şi iarăşi: „În dar v-aţi vîndut, şi nu vă veţi izbăvi cu argint.” Şi, dumnezeiescul Apostol: „Ştim că legea este duhovnicească, iar eu sînt trupesc, vîndut sînt de păcat.” Deci şi aici minunaţii bărbaţi zic aşa: Ne-ai vîndut pe noi neluînd nici un preţ de la vrăjmaşi, ci ne-ai vîndut pentru păcatele noastre.

[patinina34]

13 Pusu-ne-ai pe noi ocară vecinilor noştri, batjocură şi rîs celor dimprejurul nostru.
„Vecini” îi numeşte pe cei de altă seminţie: pe Idumei, pe Moaviteni, pe Amoniteni şi pe ceilalţi megieşi de aproape, cărora s-au făcut de batjocură cînd făceau război cu dînşii.
14 Pusu-ne-ai pe noi spre pildă neamurilor, clătinare de cap întru noroade.
Cînd povestim şi auzim de mari primejdii, obişnuim a clătina capetele, siliţi fiind de spaimă. Acest lucru - zice - îl tînguiesc şi aici, că am ajuns pildă oamenilor, şi clatină pentru noi cu capetele, unii bucurîndu-se, iar alţii mirîndu-se de covîrşirea celor făcute.
15 Toată ziua înfruntarea mea înaintea mea este şi ruşinea feţei mele m-a acoperit
16 de către glasul celui ce mă ocăra şi mă clevetea, de către faţa vrăjmaşului şi a celui ce mă gonea.
Iar eu, văzîndu-i pe unii dîndu-mi război, iar pe alţii rîzînd şi batjocorindu-mă, mă umplu de ruşine şi toată ziua mă chinuiesc. Apoi, cei ce au scăpat de cursele lui Antioh şi au sărit peste laţurile păgînătăţii povestesc fapta lor cea bună:
17 Acestea toate au venit peste noi, şi nu Te-am uitat pe Tine şi nu am făcut nedreptate întru aşezămîntul de lege al Tău.
18 Şi nu s-au depărtat înapoi inimile noastre,
Zice: Fiind înconjuraţi de atîtea primejdii grele, n-am uitat de poruncile Tale, nici n-am îndrăznit a călca legea Ta, nici nu ne-am abătut din socoteala dintîi.
şi ai abătut cărările noastre de la calea Ta.
19 Că ne-ai smerit pe noi în locul răutăţii, şi ne-a acoperit pe noi umbra morţii.
Pe acest „ai abătut cărările noastre de la calea Ta”, Simmah l-a tălmăcit aşa: „Nu s-au strămutat de la calea Ta cele ce ne îndreptează pe noi.” Dar, ca să folosim şi tălmăcirea Celor 70, să o înţelegem aşa: Cu multe şi felurite necazuri dureroase - zice - ne-ai înfăşurat pe noi, care puteau să ne abată de la calea Ta. Ne-ai dat pe noi şi spre robie la oameni păgîni, care s-au purtat cu cruzime şi neomenie şi aduc asupra noastră pedeapsă aducătoare de moarte. Că „umbră a morţii” a numit primejdiile ce duc către moarte.
20 De am uitat numele Dumnezeului nostru şi de am întins mîinile noastre către dumnezeu străin,
21 au nu Dumnezeu va căuta acestea? Că El ştie ascunsurile inimii. Că pentru Tine ne omorîm toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere.
Această faptă bună au arătat-o Macabeii, Matatia, şi cei şapte tineri[COLOR=#800080][1][/COLOR]împreună cu mama lor şi cu Preotul Eleazar[COLOR=#800080][2][/COLOR]: că nici nu s-au îndulcit cu linguşirile, nici nu s-au înduplecat cu pedepsele, ci au păzit neatinsă credinţa adevăratului Dumnezeu şi au urît slujba idolilor, ca pe o vrednică de îngreţoşare. Şi zice: Tu le şti pe acestea, Stăpîne, că Ţie Îţi sînt arătate nu numai lucrurile noastre, ci şi mişcările minţii. Şi ni se cuvine a însemna că cuvîntul a arătat o doime a feţelor, căci - după ce a zis: „Au nu Dumnezeu va căuta acestea? Că El cunoaşte ascunsurile inimii” - a adăugat: „Pentru Tine ne omorîm toată ziua.” Şi Evreul are această schimbare a pronumelui, pe care au pus-o şi ceilalţi tălmăcitori.
22 Scoală-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi să nu ne lepezi pînă în sfîrşit!
„Somn” numeşte îndelunga-răbdare, că - precum cel ce doarme nu simte cele ce se fac - aşa suferă şi cel ce stăruie în îndelunga-răbdare, ocărît fiind şi lovit cu defăimări. Iar „sculare” numeşte pornirea către pedeapsă. Apoi, le zice într-alt fel pe aceleaşi:
23 Pentru ce întorci faţa Ta? Uiţi sărăcia noastră şi necazul nostru?
Zice: Stăpîne, Tu treci cu vederea cele ce se fac împotriva noastră şi Te asemeni celui ce se întoarce şi nu priveşte, ci uită şi nu poartă de grijă. Iar noi sărăcim, neavînd bogăţia ajutorului Tău.
24 Că s-a smerit în ţărînă sufletul nostru, lipitu-s-a de pămînt pîntecele nostru.
Zice: Pînă la pămînt ne-am împilat, pîntecele nostru s-a apropiat de pămînt. Iar prin acestea însemnează multa lor smerenie şi puterea vrăjmaşilor.
25 Scoală-Te, Doamne, ajută nouă şi ne izbăveşte pe noi, pentru numele Tău!
De aceea, Te rugăm să Te arăţi, Stăpîne, şi să ne dezlegi primejdiile şi să ne ridici deasupra neprietenilor!
Darul Duhului a grăit mai-nainte toate acestea, învăţîndu-i pe cei ce or să fie întru acele primejdii grele a suferi bărbăteşte şi a cere izbăvirea de la Dumnezeul tuturor. Ceea ce au şi făcut acei minunaţi bărbaţi cu adevărat: au milostivit pe Dumnezeu, şi - povăţuindu-se de Dînsul - i-au biruit pe neprieteni şi au adus slobozenia celor de o seminţie cu dînşii.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Şapte fraţi din vremea silniciilor lui Antioh, care, siliţi să mănînce carne de porc şi să se lepede de Lege, au ales moartea mucenicească: li s-a jupuit pielea capului, li s-au tăiat mîinile şi picioarele şi au fost fripţi de vii (vezi Cartea a II-a a Macabeilor, capitolul 7).

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Bătrîn sfînt, care n-a primit să mănînce carne de porc şi nici să se prefacă a mînca, aşa cum îl sfătuiau prietenii. La cei 90 de ani ai săi trăiţi în cinste şi credinţă, nu a vrut să se făţărnicească, pentru a nu-i sminti pe tineri, şi a fost omorît cu bătăile (vezi Cartea a II-a a Macabeilor, capitolul 6).

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 44

Întru sfîrşit, pentru cei ce se vor schimba. Fiilor lui Core, spre înţelegere. Cîntare pentru Cel iubit.

După ce în Psalmul trecut proorocescul cuvînt mai-nainte le-a zis pe cele de scîrbă, de aici înainte le vesteşte pe cele de bucurie, mîngîindu-i şi învăţîndu-i pe cei mîhniţi că vor birui, şi vor petrece întru biruinţă şi vor dobîndi ajutorul de la Dumnezeu, pînă ce dintru dînşii va odrăsli după trup Fiul cel iubit şi va neguţători neamurilor schimbarea. Căci „iubit” numeşte pe Fiul lui Dumnezeu. Aşa zice şi dumnezeiescul Isaia: „Vie s-a făcut Celui iubit, în loc gras.” Aceasta şi Însuşi Tatăl a propovăduit pentru Fiul: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Prin Sfîntul Botez, Acesta avea să dăruiască neamurilor schimbarea. Pentru ele mai-nainte vesteşte Psalmul de faţă, cărora le şi porunceşte să-i uite pe dumnezeii părinteşti şi să-L laude pe adevăratul Dumnezeu. Simmah i-a numit „flori” pe cei ce se vor schimba, iar Achila şi Teodotion - „crini”. Florile şi crinii sînt odrasle ale verii, iar venirea Mîntuitorului este vară duhovnicească, întru care, după proorocia Isaiei, s-a veselit pustia cea de demult şi a înflorit ca şi crinul. Pentru acestea mai-nainte grăieşte proorocia Psalmului, arătîndu-L săditor şi lucrător al pustiei pe Hristos, Cel ce a schimbat-o şi a arătat-o aducătoare de roadă.
Răspuns-a inima mea cuvînt bun,
Că, hrănindu-mă întru cuvinte duhovniceşti, asemenea izbucniri trimit în sus şi astfel de cuvinte rostesc.
grăiesc eu lucrurile mele Împăratului.
Pe Cine a numit scriptura de mai sus „iubit”, începutul Psalmului Îl numeşte „Împărat”. Iar lucru al proorociei este cuvîntul adevărat care mai-nainte vesteşte pe cele ce vor să fie. Deci zice: Pentru Împăratul acesta grăiesc eu. Şi - învăţînd că nu rosteşte cuvinte omeneşti, ci dumnezeieşti - a adăugat:
Limba mea este trestie a Scriitorului ce scrie degrab.
Zice: Nimic al meu nu grăiesc, nici nu aduc naşteri ale minţii mele, ci limba mea este slujitoare altei lucrări şi ea se aseamănă unei trestii prin care Duhul Scriitorului celui grabnic scrie cele ce voieşte. Apoi Proorocul, după ce L-a arătat pe Cel ce grăia printr-însul, începe proorocia aşa:
2 Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decît fiii oamenilor, vărsatu-s-a dar întru buzele Tale. Pentru aceasta Te-a blagoslovit pe Tine Dumnezeu în veac.
Zice: Tu - pe Care Te-am numit „Împărat”, pe Care prin deasupra-scriere Te-am numit „iubit” - biruieşti cu frumuseţea firea oamenilor şi reverşi izvoare de înţelepciune veşnice. Şi ni se cuvine a şti că proorocescul cuvînt nu le-a arătat pe cele dumnezeieşti ale Stăpînului Hristos, ci pe cele omeneşti. Că nu L-ar fi asemănat oamenilor pe Dumnezeu-Cuvîntul, nici n-ar fi zis că Acesta primeşte blagoslovenia de la Dumnezeu, El Însuşi fiind adîncul bunătăţilor, Care izvorăşte blagoslovenie credincioşilor. Deci prin cuvintele acestea mai-nainte le-a vestit pe cele omeneşti ale Stăpînului Hristos. Şi să nu zică nimeni din ceea parte că Proorocii au grăit împotrivă unii altora, auzindu-l pe Isaia: „L-am văzut pe Dînsul, şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Lui era ne-cinstit, lipsind mai mult decît fiii oamenilor.” Căci acelea mai-nainte glăsuiesc Crucea şi Patimile, care sînt pline de batjocorire şi de ocară. Pentru aceasta a şi adăugat Proorocul: „Om întru rană fiind şi ştiind a suferi slăbiciune, S-a necinstit şi nu S-a socotit…” şi celelalte de aici înainte, care vestesc Patima. Iar Psalmul numeşte „frumuseţe” a Lui nu pe aceea a trupului, ci pe a faptei bune şi a toată dreptatea, care n-a primit întinăciune de păcat, ci este slobodă de toată întinăciunea.
3 Încinge sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice,
4 cu podoaba Ta şi cu frumuseţea Ta. Şi încordează-Te, şi sporeşte şi împărăţeşte
Înfăţişînd frumuseţea şi înţelepciunea, arată şi puterea şi într-armarea Lui, cu care i-a pierdut pe cei împotrivnici, învăţîndu-ne lucrul mai prea-slăvit decît toate, şi anume că însăşi frumuseţea, şi într-armarea şi puterea sînt ale Lui. Căci zice: „Încinge sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice, cu frumuseţea Ta şi cu podoaba Ta”. Şi - după ce a zis: „Încordează-Te, şi sporeşte şi împărăţeşte” - îndată a adăugat:
pentru adevăr, şi blîndeţe şi dreptate.
Prin acestea ne învaţă arătat că adevărul, blîndeţea, dreptatea, frumuseţea, puterea, într-armarea şi biruinţa sînt ale Lui. Şi este cu putinţă a auzi pe Însuşi Domnul zicînd: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” Şi iarăşi: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa.” Şi - către dumnezeiescul Ioan: „Lasă acum, că aşa se cade nouă, a plini toată dreptatea.” Prin acestea, a pierdut tirania dracilor, a dezlegat moartea şi a dăruit mîntuire credincioşilor.
Şi Te va povăţui minunat dreapta Ta.
Că, de vreme ce a pomenit de sabie, prin urmare a făcut şi pomenirea dreptei. Iar „dreaptă” a Lui sînt sfaturile Lui cele drepte, pe care folosindu-le, nu a primit asuprirea păcatului.
5 Săgeţile Tale ascuţite-s, Puternice, noroade sub Tine vor cădea, în inima vrăjmaşilor Împăratului.
Graiurile sînt cu iperbaturi (adică împletite). Şi zice: Cu săgeţi ascuţite îi săgetezi pe neprieteni cu bună nimereală şi inimile lor le pătrunzi. Pentru că „săgeţile Tale ascuţite-s, Puternice, în inima vrăjmaşilor Împăratului” şi, rănindu-se aceştia, noroadele tiranisite de ei vor cădea sub Tine, aducîndu-Ţi Ţie îndatorita închinăciune. Astfel, mai-nainte vestindu-le pe cele făcute după înomenire, proorocescul cuvînt vesteşte apoi firea Dumnezeu-Cuvîntului ce S-a făcut om:
6 Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiagul dreptăţii este toiagul Împărăţiei Tale.
De vreme ce mai smerite decît dumnezeiasca vrednicie erau cele zise mai sus: „frumos cu podoaba mai mult decît fiii oamenilor” şi: „pentru aceasta Te-a blagoslovit pe Tine Dumnezeu în veac” - după cuviinţă ne învaţă acum că Hristos este şi Dumnezeu, şi Împărat veşnic, şi că n-a luat nici început, nici nu va lua sfîrşit, căci acest lucru arată cuvîntul „veşnic”. Pentru aceea şi Simmah L-a numit pe Dînsul „veşnic”: „Scaunul Tău, Dumnezeule, este veşnic.” Ne învaţă însă şi dreptatea Împărăţiei, că „toiagul îndreptării este toiagul împărăţiei Tale”. Apoi, iarăşi către cele omeneşti se pogoară:

[patinina34]

7 Iubit-ai dreptatea şi ai urît fărădelegea. Pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untul de lemn al bucuriei, mai mult decît pe părtaşii Tăi.
Ori, după Simmah: „mai mult decît prietenii Tăi”. Iar „părtaşi” ai Lui, şi prieteni şi fraţi după omenire sînt cei ce au crezut Lui. Aşa zice şi dumnezeiescul Apostol: „Părtaşi ne-am făcut lui Hristos, dacă vom ţine pîrga ipostasului Lui întemeiată pînă la sfîrşit.” Şi iarăşi: „Ca să fie El Întîi Născut între mulţi fraţi.” Aşa S-a şi uns cu Preasfîntul Duh, nu ca Dumnezeu, ci ca om, căci, ca Dumnezeu, are Duhul de o fiinţă, iar ca om ia darurile Duhului ca pe o ungere. Tot ca om „a iubit dreptatea şi a urît fărădelegea”, că acestea sînt ale alegerii socotitoare, nu ale puterii fireşti, iar „toiagul de îndreptare al Împărăţiei Sale” îl are ca Dumnezeu.
8 Smirna[COLOR=#800080][1][/COLOR], şi stacti[COLOR=#800080][2][/COLOR]şi casia[COLOR=#800080][3][/COLOR]din hainele Tale, din case de fildeş, în care Te-au veselit
9 fetele împăraţilor întru cinstea Ta.
În loc de „case de fildeş”, Achila şi Simmah au zis „biserici de fildeş”. „Haină a Lui” numeşte trupul, precum şi dumnezeiescul Apostol, în Epistola către Evrei, îl numeşte pe acesta „catapeteasmă”, zicînd: „Avînd îndrăzneală, fraţilor, să intrăm în Sfînta Sfintelor prin sîngele lui Iisus, pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a înnoit-o prin catapeteasmă, adică prin trupul Lui.” Iar „smirnă” numeşte Patima, că smirna se aduce morţilor prea-cu potrivire, iar „stacti şi casia” e buna mireasmă a Patimii. „Case de fildeş” ori, după Simmah şi Achila: „biserici de fildeş”, sînt bisericile prea-frumoase şi strălucite pe care domnii şi împăraţii le-au zidit pretutindeni pe pămînt. Deci stihul mai-nainte grăieşte că Patima se va face în trup, dar va umple toată lumea de bună mireasmă, încît noroadele rătăcite de demult Îi vor ridica Lui biserici foarte iscusite, ce vor străluci cu podoabă împărătească. Şi - după ce a făcut proorocia pentru biserici, care ţin locul cămărilor şi caselor de nuntă - după cuviinţă mai-nainte vesteşte podoaba miresei, frumuseţea şi neamul, şi îi aduce sfătuirea potrivită:
Stătut-a înainte Împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată, împodobită.
După ce a arătat scumpetea podoabei şi cinstea ei desăvîrşită şi a numit-o Împărăteasă, o învaţă cele de folos:
10 Ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta şi uită norodul tău şi casa părintelui tău!
Iar acestea nu se potrivesc nicidecum Iudeilor, ce se fălesc pentru buna-credinţă a strămoşilor, pentru care prea de multe ori au dobîndit dumnezeiasca purtare de grijă. Că Iudeilor le porunceşte să urmeze bunei-credinţe a părinţilor lor şi-i sfătuieşte să nu-i uite pe aceştia, dar Biserica neamurilor a avut părinţi şi strămoşi care au slujit idolilor, deci acesteia îi cere să nu lase întru pomenire nici unul din obiceiurile părinteşti. Iar Duhul Sfînt o numeşte „fiică”, pentru că ea a primit naşterea duhovnicească de a doua oară, şi îi făgăduieşte dragostea Împăratului:
11 Şi va pofti Împăratul frumuseţea ta,
Apoi, o învaţă firea ei şi vrednicia Împăratului:
că El este Domnul tău, şi te vei închina Lui.
12 Şi fata Tirului - cu daruri.
Cei trei tălmăcitori i-au poruncit doar ei să se închine - căci Achila şi Teodotion au tălmăcit atît: „şi să te închini Lui”, şi Simmah: „El este Domnul tău, şi te închină Lui!” - iar Cei 70 o învaţă pe Împărăteasă că Mirele nu este numai Domn al ei, ci şi al celor ce îndrăznesc a grăi împotrivă, încît şi fiicele Tirului Îi vor aduce daruri şi I se vor închina. Prin acestea a însemnat toată păgînătatea lor, fiindcă Scripturii îi este lucru obişnuit să arate totul din parte. Aşa, aiurea, prin „Liban” mai-nainte vesteşte încetarea slujirii de idoli, pentru că zice: „Libanul împreună cu cele înalte va cădea”. Iar întru cele de aici înainte face pomenire şi de mai multe încă:
Feţei tale se vor ruga bogaţii norodului.
Iar faţa Bisericii este chiar Stăpînul însuşi, fiind El cap al trupului, căci zice: „Pe Dînsul L-a dat peste toate cap Bisericii.” Apoi, încă şi rînduiala preoţească este ca o faţă a Bisericii, fiind îmbrăcată cu mai multă vrednicie duhovnicească. Şi vedem că şi proorocia aceasta a luat sfîrşit, pentru că cei ce sînt îndestulaţi de bogăţie şi au strălucirea prea-marilor vrednicii cinstesc faţa Bisericii. Şi - fiindcă a zis că Împărăteasa se îmbracă în haină aurită, dar pe nevoitorii faptei bune îi împodobeşte prostimea hainelor - Proorocul tîlcuieşte scumpetea podoabei:

[patinina34]

13 Toată mărirea fiicei Împăratului din lăuntru este, cu ciucuri de aur îmbrăcată, împodobită.
Din lăuntru - zice - are buna-cuviinţă a faptei bune şi străluceşte cu feluritele daruri ale Sfîntului Duh. Că - de vreme ce lucrările dumnezeiescului Duh sînt felurite - sînt despărţiri de daruri, dar acelaşi Duh. Şi unuia i se dă prin Duhul cuvîntul înţelepciunii; altuia - al cunoştinţei, după acelaşi Duh; altuia credinţă, întru acelaşi Duh; altuia proorocie, altuia feluri de limbi. Biserica s-a alcătuit din mulţi oameni duhovniceşti care au primit daruri deosebite. Şi după cuviinţă au asemănat cu ciucurii de aur despărţirea darurilor, căci ciucurii sînt despărţiţi unii de alţii, şi iarăşi se unesc, fiind spînzuraţi de aceeaşi podoabă.
14 Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, cele de aproape ale ei se vor aduce Ţie.
15 Aduce-se-vor întru veselie şi întru bucurie, aduce-se-vor în Biserica Împăratului.
Că, de vreme ce nu toţi au fapta bună desăvîrşită, pe unii îi numeşte „mireasă”, fiind desăvîrşiţi întru fapta bună, iar pe alţii - „fecioare”, pentru că au păzit nestricată credinţa pe care au luat-o. Şi zice că şi acestea sînt următoare Împărătesei, intrînd în Biserica împărătească împreună cu dînsa. Această deosebire ne-a învăţat pe noi Domnul, zicînd în Sfinţitele Evanghelii: „Multe lăcaşuri sînt la Tatăl Meu.” Asemenea a zis şi Fericitul Pavel: „De vreme ce printr-un om este moartea, printr-un om este şi învierea morţilor. Căci, precum întru Adam toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi se vor face vii, fiecare însă întru a sa rînduială.”
16 În locul părinţilor tăi, s-au născut fiii tăi, pune-i-vei pe dînşii boieri peste tot pămîntul.
Să spună Iudeii: Ce fii au avut ei care au stăpînit peste toată lumea? Ci nu vor putea să arate, că nici nu au stăpînit, nici nu stăpînesc, ci sînt robiţi cu cea mai de pe urmă robie. Iar dumnezeieştii Apostoli, avînd părinţi pe Patriarhi, stăpînesc şi după moarte peste pămînt şi peste mare, ca nişte eparhi şi voievozi, aşezaţi fiind de Hristos, Împăratul a toate. Încă şi cei de mai tîrziu, pe care nu ar fi greşit cineva de i-ar fi numit fii ai Bisericii, purtătorii de biruinţă Mucenici, s-au aşezat să ocîrmuiască aceeaşi stăpînie, şi pe toţi îi au acum supuşi: pe unii, voind cu dorire să facă acest lucru, iar pe alţii - siliţi de frică.
17 Pomeni-voi numele Tău în tot neamul şi neamul.
18 Pentru aceasta, noroadele se vor mărturisi Ţie în veacul veacului.
După ce mai-nainte a vestit acestea, Psalmistul se făgăduieşte a lăuda numele cel dumnezeiesc în fiecare neam, prin bine-credincioşii cei după vreme. Că aşa au tălmăcit şi cei trei: „Lăuda-voi numele Tău întru fiecare neam. Pentru aceasta, noroadele Te vor lăuda pe Tine în veac totdeauna.” Că, folosind – zice - viersuirea de cîntare scrisă de mine şi cunoscînd prin aceasta mîntuirea mai-nainte proorocită lor de demult, toate noroadele de prin lume nu vor înceta lăudîndu-Te totdeauna pe Tine, Făcătorul de bine şi Dătătorul bunătăţilor.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]răşină scoasă din scoarţa unui copac din Orient

[COLOR=#800080][2][/COLOR]uleiul smirnei

[COLOR=#800080][3][/COLOR]scoarţă de copac bine mirositoare

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 45

Întru sfîrşit, fiilor lui Core, pentru cele de taină.

Mai-nainte vestind cele ce or să fie după multă înconjurare de vreme, Psalmistul a scris iarăşi deasupra „întru sfîrşit”, poruncind să aştepte sfîrşitul proorociei. Psalmul mai-nainte grăieşte de ridicările-asupră împotriva Bisericii, şi de ajutorul dat ei din cer şi de pacea întru care petrece acum. Însă ni se cuvine a şti că oarecari au socotit că Psalmul acesta s-a zis pentru Gog şi Magog[COLOR=#800080][1][/COLOR], oarecari - pentru Ahaz[COLOR=#800080][2][/COLOR] şi Pecah, iar alţii - pentru Iezechia şi Asirianul. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, tîlcuirea din parte va arăta că înţelegerea Psalmului nu se potriveşte nici unuia din cei zişi.
Dumnezeu este scăparea noastră şi puterea, ajutor întru necazurile ce ne-au aflat pe noi foarte.
După ce Psalmul dinainte a proorocit pentru Biserica adunată din neamurile păgîne şi făcută Împărăteasă, arătînd că fiii ei s-au hotărît boieri peste tot pămîntul, acum arată tulburările de la începutul propovăduirii, ridicîndu-se asupră-i împotrivă-grăitorii şi dîndu-le război celor credincioşi. Apoi, mai-nainte zugrăveşte cum ceata celor goniţi, fiind îngrădită cu nădejdea către Dumnezeu, va defăima valurile ce năpădiseră asupra ei. Şi zice: Avîndu-L cetate tare pe Dumnezeul tuturor, nu simţim necazurile cele de multe feluri.
2 Pentru aceasta, nu ne vom teme cînd se va tulbura pămîntul şi se vor muta munţii în inima mărilor.
Unele ca acestea mai-nainte a vestit şi dumnezeiescul Isaia: „Toată valea se va umple, şi tot muntele şi dealul se va smeri, şi vor fi cele strîmbe drepte, şi cea aspră - în căi netede.” Proorocul numeşte „vale” neamurile cele adîncate şi smerite, lipsite din înălţime, cărora mai-nainte le-a vestit că se vor umple de cuvîntul dăscălesc. Iar „munţi şi dealuri”, a numit capiştile dracilor şi mai-nainte a grăit că feluritele şi înşelătoarele lucrări ale acelora se vor smeri şi vor fi de tot nearătate. De aceea, proorocescul cuvînt arată aici că cei ce au crezut Mîntuitorului strigă: Nu vom primi în suflet nici o temere, văzînd pămîntul tulburîndu-se şi pe draci gonindu-se întru adînc. Totodată, cuvîntul proorocesc mai-nainte grăieşte că va fi deşartă şi se va trimite ca într-un adînc păgînătatea dracilor, care se asemăna de demult cu înălţimea munţilor şi avusese cea mai mare stăpînire a lumii.
Sunat-au şi s-au tulburat apele lor, tulburatu-s-au munţii întru tăria Lui.
Şi Istoria Faptelor ne învaţă cum s-au umplut de tulburare şi de gîlceavă cetăţile cînd Sfinţiţii Apostoli au început să înconjure lumea: în Efes, Dimitrie a pornit toată cetatea de acolo, în Listra şi în Dervi s-a făcut acelaşi lucru. Şi iarăşi: în Filipi, în Tesalonic, în Atena şi în Corint s-au ridicat valuri de către duhurile înşelăciunii. Şi, fiind stăpîniţi de acestea, oarecari strigau împotriva Sfinţiţilor Apostoli: „Cei ce au tulburat toată lumea au venit şi aici.” Şi Fericitul Avacum mai-nainte le-a vestit pe acestea, zicînd: „Ai adus la mare caii Tăi, tulburînd ei ape multe.” Şi i-a numit „cai” pe Sfinţiţii Apostoli, căci ei s-au făcut pe sine căruţă dumnezeiască, fiindcă, purtîndu-Se peste dînşii, Stăpînul a risipit ca pe nişte ape feluritele dogme ale păgînătăţii. Deci Psalmistul zice aici că apele au fost cuprinse de furtună şi munţii s-au clătinat cînd s-a adus propovăduirea Evangheliei în toată lumea. Iar „munţi”, a numit ceata dracilor, pentru umflarea trufiei şi pentru înălţimea îngîmfării, şi „ape” - socotelile oamenilor, ce se poartă aici şi acolo ca nişte ape şi se amăgesc de duhurile înşelăciunii.
3 Pornirile rîului veselesc cetatea lui Dumnezeu.
Iar „rîu” a numit aici propovăduirea cea evanghelicească, şi „cetate” - petrecerea celor bine-credincioşi, care se adapă cu curgerile rîului spre aducerea de roadă. Cei trei au tălmăcit stihul mai descoperit, zicînd: „Despărţirile rîului veselesc cetatea lui Dumnezeu.” Că, precum izvorul Raiului s-a despărţit în patru rîuri, aşa şi rîul acesta al lui Dumnezeu a avut curgeri mai presus de tot numărul, care au alergat la toate seminţiile oamenilor: că unul a alergat către Indieni, altul către Hispani; unul a apucat spre Egipt, altul spre Elada; unora li s-a încredinţat să adape Iudeea, altora Siria şi Cilicia. Iar altora li s-a dat lucrarea pămîntului altor neamuri. Mai-nainte a vestit aceasta şi Fericitul Avacum: „Pămîntul rîurilor - zice - se va despica“, în loc de: Pămîntul se va împărţi după curgerile lor, primind curgerile rîului cel mare, pentru că „rîuri” a numit despărţirile acestuia.
Sfinţit-a lăcaşul Său Cel Preaînalt.
„Cetatea” a numit-o aici „lăcaş”, căci zice Domnul Atotţiitorul: „Voi locui întru dînşii, şi voi umbla, şi voi fi Dumnezeul lor şi ei Îmi vor fi Mie norod.” Deci de aceştia a zis că se adapă şi se sfinţesc de Dumnezeul tuturor.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Despre Gog şi Magog vezi la Iezechil, 38-39.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Împăratul Ahaz (735-719), tatăl bine-credinciosului Împărat Iezechia. A purtat războaie cu Pecah, împăratul din Israil, cu Sirienii şi cu Filistenii, fiind prieten cu Asirienii. A săvîrşit nenumărate nelegiuiri, aşa cum vedem în Cartea a patra a Împăraţilor, capitolul 16, şi în Cartea a doua Paralipomena, capitolul 28.

[patinina34]

4 Dumnezeu - în mijlocul ei, şi nu se va clătina.
Aceasta a făgăduit-o şi Domnul întru Sfinţitele Evanghelii: „Iată, Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Şi, unde sînt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sînt în mijlocul lor.”
Ajuta-va ei Dumnezeu dis-de-dimineaţă.
Grabnic şi iute ajutor - zice - va dărui Domnul cetăţii Sale. Căci „dis-de-dimineaţă” înseamnă „grabnic şi iute”.
5 Tulburatu-s-au neamurile, plecatu-s-au împărăţiile, dat-a glasul Său Cel Preaînalt, clătinatu-s-a pămîntul.
Arătîndu-se - zice - dumnezeiescul ajutor, vrăjmaşii au dat dosul, şi împărăţiile ce de demult cugetau împotrivnice şi-au plecat grumazul şi au primit jugul mîntuitor. Folosind adevărul, şi mărturia lucrurilor şi feluritele faceri de minuni ca pe un glas al Său - Dumnezeu a arătat oamenilor a Sa înălţime şi a umplut de frică sufletele lor.
6 Domnul Puterilor - cu noi, sprijinitorul nostru - Dumnezeul lui Iacov.
Deci: Ne-am arătat mai înalţi decît neprietenii, avînd ajutător pe Domnul Puterilor cereşti, Care pe Iacov, ce era gonit, l-a arătat mai bun decît cei ce îi dădeau război şi l-a slobozit de pîndirea şi vrăjmăşia lui Isav şi a lui Laban. Proorocescul cuvînt nu a făcut aşa prost pomenirea lui Iacov, de vreme ce întîi acela mai-nainte a vestit chemarea neamurilor, zicînd: „Nu va lipsi domn din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, pînă ce va veni Acela căruia s-a gătit, şi El este aşteptarea neamurilor.” Şi, mai-nainte vestind schimbarea neamurilor şi aici, după cuviinţă a zis că Dumnezeul lui Iacov, a celui ce făcea proorocia, va isprăvi acestea.
7 Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, semnele pe care le-a pus pe pămînt, stricînd războaie pînă la marginile pămîntului.
8 Arcul va sfărîma, şi va frînge arma şi pavezele le va arde cu foc.
9 Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sînt Dumnezeu. Înălţa-Mă-voi întru neamuri, înălţa-Mă-voi pe pămînt.
Deci, vedeţi voi - o oameni! - această vîrtute a Mea, şi schimbarea de năprasnă a lucrurilor, şi alinarea din marea furtună şi încetarea războiului. Şi, privind darul păcii, învăţaţi-vă prin înseşi lucrurile că Eu sînt Dumnezeul şi Ziditorul tuturor, nu numai al Iudeilor, ci cu adevărat şi al neamurilor, arătînd înălţimea puterii Mele. Auzind cuvintele acestea, ceata Apostolilor saltă asupra împotrivă-luptătorilor şi strigă:
10 Domnul Puterilor - cu noi, sprijinitorul nostru - Dumnezeul lui Iacov.
Să spună acum cei ce au luat Psalmul acesta pentru Gog, ori cei ce au zis că se potriveşte lui Ahaz: Cum se potriveşte istoriilor lor acest „stricînd războaie pînă la marginile pămîntului”? Căci, cu adevărat, nu în vremea acelora a oprit Dumnezeu războaiele, ci în vremea lui Gog şi a lui Magog numai Palestina singură a dobîndit pace, iar în vremea lui Ahaz - nici toată Palestina, ci o seminţie numai a Iudei, că Pecah, fiul lui Romelie, a primit năpădirea Asirienilor. Ci proorocia a avut sfîrşit în vremea Stăpînului Hristos. Că mai întîi s-au surpat toparhiile şi împărăţiile de pe alocuri, pentru care oamenii nu aveau nici o prea-mică şi scurtă pace, ci toată cetatea era într-armată, temîndu-se de năpădirile ce se făceau de năprasnă. Iar apoi, în vremea Mîntuitorului nostru Hristos, împărăţia Romanilor, surpînd împărăţiile de pe alocuri, a gătit propovăduitorilor auzurile tuturor oamenilor. Că fără de frică, ca întru o singură împărăţie, aceia au alergat prin lume şi au adus oamenilor mîntuitoarea învăţătură. Şi aşa s-a întîmplat după istorie acest „stricînd războaiele pînă la marginile pămîntului, arcul va sfărîma, şi va frînge arma şi pavezele va arde cu foc.” Iar dacă cineva va voi să-l înţeleagă mai cu închipuire, va vedea încetarea războiului împotriva Bisericii şi pacea dăruită oamenilor de Dumnezeu şi va primi adevărul proorociei.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 46

Întru sfîrşit, pentru fiii lui Core.

Şi Psalmul acesta mai-nainte grăieşte mîntuirea tuturor neamurilor şi biruinţa împotriva războinicilor.
Toate neamurile, bateţi cu mîinile, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie!
2 Că Domnul este prea-înalt, înfricoşat, Împărat mare peste tot pămîntul.
Cuvîntul cel proorocesc mai-nainte arată ceata Apostolilor, care îndeamnă toate neamurile spre cîntare de laudă. Iar baterea din palme este osebită biruinţei şi strigarea este glasul celor ce biruiesc. Deci înţelegerea Psalmului acestuia urmează celui mai-nainte rînduit: acela, după furtună şi tulburări, mai-nainte a vestit biruinţa, iar acesta de asemenea porunceşte să se aducă laudă Dătătorului de biruinţă, Care - zice - S-a arătat nouă tuturor Împărat prea-înalt şi înfricoşat. Şi de demult numai Iudeilor le erau cunoscute acestea, iar în vremea de acum s-au arătat la toată firea oamenilor.
3 Supus-a noroadele nouă şi neamuri sub picioarele noastre.
4 Ales-a nouă moştenire Lui-Şi frumuseţea lui Iacov, pe care a iubit-o.
În loc de „noroade”, Simmah zice: „împăraţi”, iar în loc de „frumuseţea lui Iacov”, Achila a pus: „mîndria lui Iacov”. Deci ceata apostolească zice: Drept este ca cei ce bat în palme şi dănţuiesc să aducă lauda de biruinţă Dumnezeului tuturor, Celui ce ne-a supus nouă împăraţi şi ne-a dat stăpînirea tuturor neamurilor. Şi, lîngă acestea, ne-a dat „frumuseţea lui Iacov”: nu pe tot omul iudeesc ce se numeşte „Iacov”, ci pe frumuseţea alegerii lui Iacov, adică pe cei împodobiţi cu credinţa, care au primit propovăduirea fără de îndoială şi s-au vîrît sub jugul cel bun al Mîntuitorului. Că pe aceştia i-a ales, şi i-a iubit şi le-a încredinţat cîrmele apostoleşti. Şi iată adevărul proorociei: putem vedea credincioşi din toate neamurile căzînd lîngă sicriele apostoleşti şi cinstind pulberea cea puţină cu multă dorire, încît Sfinţii Apostoli ar putea să cînte cu toată îndreptăţirea: „Supus-a noroadele nouă şi neamuri sub picioarele noastre.”
5 Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul - în glas de trîmbiţă.
Zice: Stăpînul, Cel ce a făcut aceasta, S-a înomenit, şi a pierdut tirania vrăjmaşului, iar apoi S-a înălţat la ceruri, pe cînd cetele îngereşti de jos strigau: „Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi, tot aşa va veni, cum L-aţi văzut mergînd la cer”, iar Puterile cereşti de sus povăţuiau şi porunceau: „Ridicaţi, boieri, porţile voastre Domnului, şi ridicaţi-vă, porţi veşnice, şi va intra Împăratul slavei!” Glasurile acestea le-a numit „strigare” şi „glas de trîmbiţă”, ca pe unele ce au alergat în tot pămîntul.
6 Cîntaţi Dumnezeului nostru, cîntaţi! Cîntaţi Împăratului nostru, cîntaţi!
7 Că este Împărat a tot pămîntul Dumnezeu cîntaţi cu pricepere.
8 Împărăţit-a Dumnezeu peste neamuri, Dumnezeu şade pe scaunul cel sfînt al Său.
Deci: Cinstiţi pe prea-Împăratul tuturor cu cîntări de laudă şi cu hore duhovniceşti, căci a arătat a Sa putere tuturor oamenilor şi a încredinţat toate neamurile că El este Dumnezeu şi Domn, Care şade în împărăteştile Sale scaune. Acest „Dumnezeu şade pe scaunul cel sfînt al Său” împreună-glăsuieşte cu graiul apostolesc: „A şezut de-a dreapta slavei întru cele înalte, cu atît făcîndu-Se mai bun decît Îngerii, cu cît a moştenit nume mai înalt decît dînşii.” Şi bine a pus pe acest „cîntaţi cu pricepere”, învăţîndu-ne să grăim cîntarea de laudă nu numai cu limba, ci să deşteptăm şi mintea spre înţelegerea celor ce se zic.
9 Boierii noroadelor s-au adunat cu Dumnezeul lui Avraam, că cei puternici ai lui Dumnezeu pe pămînt s-au înălţat foarte.
Au luat sfîrşit - zice - făgăduinţele către Patriarhul Avraam, căruia Domnul tuturor i-a făgăduit că întru sămînţa lui se vor binecuvînta toate neamurile. Pentru aceea, şi acestea, şi stăpînitorii lor, părăsind dumnezeii cei părinteşti, se adună cu Dumnezeul lui Avraam, şi pe Acesta Îl numesc Dumnezeu al lor. Iar slujitori ai chemării acestora sînt dumnezeieştii Apostoli, care cu facerea de minuni au întărit înălţimea vorbirii de Dumnezeu, că pe aceşti şaptezeci i-a numit „puternici”, iar Achila „paveze”, iar Teodotion şi Simmah „sprijinitori”. Şi prin toate se arată nu numai nebiruita şi necovîrşita lor putere, ci şi străjuirea mai mult decît a altora, căci, făcîndu-se ca nişte paveze şi apărători ai celor ce au crezut, nu au lăsat să se rupă ceata întru năvălirea celor grele; ci, biruindu-i pe neprieteni, le poruncesc celor credincioşi a cînta de veselie, zicînd: „Toate neamurile, bateţi cu mîinile, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, că Domnul este prea-înalt, înfricoşat Împărat mare peste tot pămîntul.”

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 47

Psalmul cîntării fiilor lui Core, întru a doua zi a Sîmbetei.

Şi Psalmul acesta mai-nainte vesteşte aceeaşi biruinţă şi tăria cetăţii lui Dumnezeu.
Mare este Domnul şi lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfînt al Lui.
Am zis şi mai-nainte că dumnezeiasca Scriptură numeşte de multe ori „cetate” nu zidirea, ci chipul vieţuirii. Pentru aceea zice şi acum că Domnul tuturor S-a dovedit că este mare prin cele făcute de Dînsul pentru cetatea Sa, pe care înălţimea dogmelor a arătat-o veşnică, ca pe una ce este aşezată pe munte înalt şi prea-mare, că zice Stăpînul: „Nu poate să se ascundă cetatea, stînd deasupra muntelui”.
2 Bine înrădăcinată fiind, cu bucuria a tot pămîntul,
Zice: A zidit-o bine, frumos şi cu întemeiere pe aceasta, întru veselia a tot pămîntul. Că a zidit-o - zice dumnezeiescul Apostol - pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. Însuşi Domnul a zis către Fericitul Petru: „Pe piatra aceasta voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dînsa.” Deci acest „bine înrădăcinată fiind” e pus în loc de: „fiind bine întemeiată, ca să petreacă necutremurată şi neclătinată”.
cu munţii Sionului, coastele crivăţului, cetatea Împăratului celui mare.
Şi cu munţi a îngrădit-o, ca să scape de vătămarea crivăţului, că zice: „De la crivăţ se vor aprinde cele rele peste tot pămîntul”; şi iarăşi: „Şi crivăţul îl voi goni de la voi”. Iar numele acesta, „Sion”, dumnezeiescul Apostol l-a dat cetăţii duhovniceşti, zicînd: „V-aţi apropiat la muntele Sionului şi la cetatea Dumnezeului celui viu, la Ierusalimul cel ceresc”. Iar „munţi” care gonesc crivăţul şi păzesc cetatea nevătămată, ar fi putut cineva să-i numească după cuviinţă pe Apostoli, pe Prooroci şi feluritele învăţături ale acelora; şi, afară de acestea, pe Îngerii aşezaţi păzitori peste credincioşi, că zice: „Tăbărî-va Îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dînsul şi îi va izbăvi pe dînşii”.
3 Dumnezeu în palaturile ei Se cunoaşte, cînd o sprijineşte pe dînsa.
O Biserică este peste tot pămîntul şi marea. Pentru aceea, rugîndu-ne, zicem: „Pentru Sfînta, şi Una, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, cea de la margini, pînă la marginile lumii. Dar ea s-a despărţit prin cetăţi, oraşe şi ţarini, pe care cuvîntul cel proorocesc le-a numit „palaturi”, că - precum fiecare cetate are în lăutru multe case despărţite, dar o cetate se numeşte - aşa şi bisericile: sînt nenumărate şi mai presus de număr - şi prin ostroave, şi prin uscaturi - dar toate sînt unite întru una printr-o împreună-glăsuire de obşte a adevăratelor dogme. Întru acestea a zis că Se arată Dumnezeul tuturor, dăruindu-le al Său ajutor, căci: „Dumnezeu în palaturile ei Se cunoaşte, cînd o sprijineşte pe dînsa.” Apoi, mai-nainte zice sculările-asupră-i ce aveau să fie şi schimbarea războinicilor:
4 Că, iată, împăraţii pămîntului s-au adunat, strînsu-s-au împreună.
5 Şi ei, văzînd aşa, s-au minunat,
Că s-au adunat ca să-i dea război, dar - după ce au văzut nebiruita ei putere - s-au spăimîntat.
s-au tulburat, s-au clătinat.
6 Cutremur i-a cuprins pe dînşii.
7 Acolo sînt dureri ca ale celeia ce naşte; cu duh silnic vei sfărîma corăbiile Tarsisului.
Văzînd - zice - nerupte temeliile Bisericii şi învăţîndu-se neminţirea proorociei, au fost cuprinşi de frică şi groază, precum cei ce trec pe spatele mării, şi se bat de viscole şi îşi aşteaptă pieirea cea de tot. Pentru care, încetînd a-i da război şi a o bate, ei înşişi propovăduiesc puterea Bisericii şi strigă:
8 Precum am auzit, aşa am şi văzut în cetatea Domnului Puterilor, în cetatea Dumnezeului nostru.
Că, nevrînd - zice - să primim proorociile pentru dînsa, prin înseşi lucrurile am văzut adevărul acelora.
Dumnezeu a întemeiat-o pe dînsa în veac.
Că al Lui este glasul: „Pe piatra aceasta voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dînsa.”
9 Luat-am, Dumnezeule, mila Ta în mijlocul norodului Tău.
Zice: O Stăpîne, aşteptat-am acest ajutor al Tău, ştiind adevărul făgăduinţelor Tale. Că Tu ai zis: „Cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului.” Apoi, după ce a arătat schimbarea şi prefacerea vrăjmaşilor, proorocescul cuvînt mai-nainte zice cum Îl vor lăuda pe Făcătorul de bine cei ce au dobîndit mîntuirea:
10 După numele Tău, Dumnezeule, aşa şi lauda Ta peste marginile pămîntului.
Dumnezeii cu nume mincinoase nu au puterea asemănată cu numirea lor, nu sînt ceea ce se numesc, iar numelui Tău - o Stăpîne! - îi urmează lucrările ce propovăduiesc adevărul numirii. Pentru care, după dreptate Ţi se aduce Ţie lauda de la toată lumea - că, precum este Dumnezeu al tuturor, aşa Se laudă de către toţi.
De dreptate plină este dreapta Ta.
Că, luînd dreaptă hotărîre, i-ai risipit pe vrăjmaşii ce s-au sculat asupra noastră.
11 Veselească-se muntele Sionului şi să se bucure fetele Iudeii pentru judecăţile Tale, Doamne!
„Munte al Sionului” i-a numit pe cei cărora li s-a încredinţat înălţimea vorbirii de Dumnezeu, iar „fete ale Iudeii” - bisericile de prin lume, fiindcă s-au întemeiat de Apostoli, care se trăgeau cu neamul din Iudei. Şi porunceşte celor ce propovăduiesc şi celor ce aud să se veselească şi să sălteze pentru judecăţile lui Dumnezeu cele drepte, cu care au neguţătorit mîntuirea lumii.
12 Înconjuraţi Sionul, şi-l cuprindeţi pe dînsul, povestiţi în turnurile lui!
13 Puneţi inimile voastre întru puterea Lui şi împărţiţi casele Lui,
„Sion” numeşte iarăşi petrecerea cu bună cinste, adică Biserica de prin toată lumea; iar „turnuri ale lui” - pe cei împodobiţi cu fapta bună desăvîrşită, care urmează pe pămînt vieţuirea Îngerilor şi care înconjură şi păzesc Biserica asemenea unor turnuri. Iar „case” - după cum am zis mai-nainte - numeşte bisericile împărţite prin cetăţi, prin sate şi prin ţarini, fiindcă pe aceeaşi Biserică o zice şi una, şi multe. Deci proorocescul cuvînt, adică darul Preasfîntului Duh, porunceşte celor ce li s-a încredinţat mîntuitoarea propovăduire să înconjure, să alerge, şi să întărească „turnurile” prin învăţătură şi să întemeieze puterea Bisericii. Lîngă acestea, cum s-a zis şi în Psalmul 45, şi aici porunceşte să împartă grija bisericilor: „Împărţiţi casele Lui!” Drept aceea, peste fiecare biserică zice să fie pus un mai mare, care să poarte grija[COLOR=#800080][1][/COLOR]. Şi porunceşte a face purtare de grijă pentru fiecare neam care vine după altul. De aceea a şi adăugat:
ca să povestiţi întru alt neam
14 că Acesta este Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului. El ne va paşte pe noi în veci.
Că se cade ca fiecare neam să predanisească celui de după dînsul acelea pe care le-a luat de la neamul dinaintea lui, încît întru toate neamurile să se treacă, şi să se ducă mîntuitoarea propovăduire şi să cunoască toţi oamenii că Acesta este al nostru Dumnezeu, şi Domn şi Păstor bun şi veşnic. Că - de vreme ce a zis: „împărţiţi casele Lui”, şi le-a încredinţat păstoria lor - de nevoie ne-a învăţat că Unul este Păstorul cel bun, Care Şi-a pus sufletul Său pentru oi, şi în veac le paşte; şi paşte nu numai oile, ci şi pe cei ce se numesc păstori ai oilor[COLOR=#800080][2][/COLOR].

[COLOR=#800080][1][/COLOR]E vorba de episcopi.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Adică pe episcopi.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 48


Întru sfîrşit, fiilor lui Core.

După ce a poruncit neamurilor să aducă lui Dumnezeu cîntarea cuvenită, dumnezeiasca ceată a Apostolilor le sfătuieşte să adauge lîngă credinţă şi fapta bună a vieţii. Şi le învaţă deşertăciunea bogăţiei, necîştigarea şi nefolosirea înţelepciunii lumii acesteia. Încă mai-nainte grăieşte şi de Judecata ce va să fie şi de răsplătirea după vrednicie. Pentru aceasta se şi scrie Psalmul deasupra „întru sfîrşit”, fiindcă mai-nainte vesteşte sfîrşitul a toată viaţa.
Auziţi acestea, toate neamurile, ascultaţi toţi cei ce locuiţi în lume,
Este ştiut fiecăruia că Proorocii aduceau învăţătură numai Iudeilor, iar aici cuvîntul proorocesc adună spre auzire pe toată lumea. Şi acesta e lucru osebit al darului apostolesc, căci Apostolilor a încredinţat Stăpînul Hristos mîntuirea tuturor neamurilor, zicînd: „Mergînd, învăţaţi toate neamurile!” Deci este arătat că cuvintele se aduc ca despre dînşii, nu numai Iudeilor singuri, nici neamurilor acestora sau acelora, ci la toată firea omenească.
2 pămîntenii şi fiii oamenilor,
Oarecari i-au numit „pămînteni” pe Adam şi pe Eva, fiindcă aceia s-au zidit din pămînt, şi n-au răsărit din împreunare, dar cuvîntul este departe de adevăr, căci sfătuirea nu se aduce acelora ce s-au săvîrşit demult, ci celor vii. Deci aici însemnează feluritele vieţuiri: căci unii locuiesc în cetăţi, iar alţii în ţarini şi la sate, îndeletnicindu-se cu lucrarea pămîntului; şi unii din oameni sînt mai blînzi, iar alţii mai sălbatici; unii trăiesc mai după cuvîntare, iar alţii locuiesc mai ca fiarele în pustietăţi; unii sînt „amacsovi” (adică vieţuitori în care), iar alţii întrebuinţează corturi în loc de case. Deci mi se pare că pe aceştia îi numeşte „pămînteni”, fiindcă sînt mai depărtaţi de viaţa cea cuvîntătoare, în loc să zică: Toţi oamenii, auziţi cele ce zic, cetăţeni şi săteni, şi cei mai domestici, şi cei mai sălbatici, şi de obşte toţi, şi deosebit fiecare. Aşa a tălmăcit şi Simmah: că, în loc de „pămînteni şi fiii oamenilor”, a zis: „omenirea şi fiii fiecărui om”, adică: De obşte să audă firea cele ce se zic, şi fiecare deosebit să dobîndească folosul.
împreună bogatul şi săracul!
Zice să primească sfătuirea aceasta şi cei ce sînt îndestulaţi de bogăţie, şi cei ce trăiesc întru sărăcie - pentru că cuvîntul dăscălesc nu ştie deosebire între bogăţie şi sărăcie.
3 Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele - pricepere.
4 Pleca-voi către pildă urechea mea, deschide-voi în psaltire gîndul meu.
Graiurile mele - zice - sînt pline de înţelepciune şi le-am învăţat după ce mi-am supus auzul cuvintelor Domnului ascunse întru adîncime. Şi cele ce am primit prin auz, aduc prin limbă ca printr-un organ. Voieşte să zică: Nimic al meu nu grăiesc, ci sînt unealtă a dumnezeiescului dar. „Pilde” numeşte cuvintele cele umbrite şi acoperite, pentru că Domnul, vorbind noroadelor în pilde, în casă aducea tîlcuirile acestora Apostolilor. „Pentru aceea şi stihurile s-au glăsuit de către faţa lor, şi ceata apostolească - în gură purtînd înţelepciunea lui Dumnezeu, adică pe Hristos, că Hristos este Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu - zicea: «Gura mea va grăi înţelepciune.» Cu a lor gură Îl propovăduiau pe Hristos la tot neamul de oameni, dumnezeieşte vorbindu-L, iar mintea lor nu cugeta nimic altceva decît priceperea. Atîta se ascuţea mintea lor întru pricepere, încît toate pildele Mîntuitorului nostru puse întru Sfinţitele Evanghelii le înţelegeau mai-nainte de tîlcuirea Lui. Căci, îndată după alcătuirea pildelor, Mîntuitorul îi întreba, zicînd: «Înţeles-aţi acestea toate? Iar ei au zis Lui: Aşa.» Deci «inima lor cugeta pricepere». Apoi, zice: «Deschide-voi în psaltire întrebarea mea», adică: După ce mi-am ascuţit înţelegerea întru priceperea mîntuitoarelor pilde, eu am înţeles judecata lor, iar celor ce, pentru pruncie, nu pot face acest lucru le voi deschide cele ascunse şi voi descoperi întrebările şi pildele. Şi voi face acestea prin «psaltirea» mea, adică prin organul meu cel trupesc (glasul), care - fiind organ al sufletului ce locuieşte în trup - se dă în loc de psaltire, spre a cînta laude lui Dumnezeu şi spre a înălţa fiecare simţire, mădular şi parte a trupului, mişcîndu-le cu ştiinţă.”
După ce le-a povestit pe acestea ca întru o înainte-cuvîntare, începe de-aici sfătuirea:
5 Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea călcîiului meu mă va înconjura pe mine.
Mă tem - zice - şi mă cutremur de ziua întru care Dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui. „Şi, cunoscînd acest lucru voi înşivă, puneţi înaintea ochilor voştri temerea aceasta. Căci dacă eu - cel ce am putut să zic: «Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele priceperi, pleca-voi spre pildă urechea mea» - dacă eu sînt înfricat şi cutremurat, pentru ce nu şi voi? Iar dacă cineva ar întreba: «Pentru ce să mă tem?», să audă că este o zi rea, pentru care se glăsuiesc şi se strigă nenumărate cuvinte întru scripturile prooroceşti.” Iar pricinuitoarea fricii mele este viaţa mea fără de lege, pentru care m-am abătut din calea cea dreaptă. Că unii au numit „călcîi” calea vieţii, iar eu socotesc că însemnează înşelăciunea, din metafora alergătorilor - după cum mai-nainte am zis - care îi surpă cu călcîiul pe împotrivă-nevoitori şi întrecători, punîndu-le piedică. Aceasta ne-a învăţat şi Isav, tînguindu-se: „După dreptate s-a numit numele tău «Iacov», că mi-ai pus piedică şi m-ai înşelat a doua oară, mi-ai luat şi întîietatea naşterii, şi acum - binecuvîntarea mea.” Iar „zi rea” a numit-o pe cea a Judecăţii, după obiceiul nostru, că mulţi numesc „zi rea” pe aceea întru care se întîmplă a cădea în primejdii de scîrbă. „Deci după cuviinţă se numeşte aşa, căci este mustrătoare a răutăţii fiecăruia şi aduce pedepsele asupra celor necredincioşi, prin urgia ce rămîne peste ei. Pentru aceasta mă înfricoşez şi eu, cel ce grăiesc, căci «fărădelegea călcîiului meu mă va înconjura» întru ziua aceea rea. Iar «fărădelege a călcîiului» s-a zis că este abaterea căii pe care o străbatem în viaţa aceasta de acum, «abatere» însemnînd «înşelăciune».” Aşa numeşte ziua Judecăţii şi dumnezeiescul Apostol, zicînd: „După învîrtoşarea ta şi după nepocăinţa inimii îţi învistiereşti ţie urgie în ziua urgiei, şi a descoperirii şi a dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui.”