Interviu cu CristianR

[CristianR]

Îmi amintesc că, în vremea liceului, probabil nu mult timp după ce făcusem cunoștință cu teoria evoluționistă – ale cărei multe neajunsuri le constatasem încă de la început – am făcut un scurt eseu, stângaci – cum altfel –, în care îmi explicam mie însumi felul în care omul “primitiv” ar fi recurs la religie din frica față de catastrofele naturale și nevoia de protecție. Poate că-mi scăpau atunci efectul copleșitor al unor manifestări magnifice ale naturii, care provoacă în inima omului un cutremur sacru și chiar adorație față de Cel care poate fi ghicit în spatele lor. Încercam să înțeleg, dar teoriile așa-zis științifice nu mă puteau mulțumi, având mari neajunsuri, primul dintre ele – și cel mai flagrant – pe care l-am sesizat în clasa a 9-a, fiind apariția vieții de la sine, din hazard; cu alte cuvinte, a sensului din nonsens…

Dincolo de astfel de întrebări existențiale, își căutau răspuns în mine și cele sufletești, axiologice și sentimentale. De la un prieten am auzit de triada platonică bine-adevăr-frumos, însușită nu direct de la autorul care a consacrat-o, ci probabil de la Marin Preda, ale cărui cărți am început să le citesc pe nerăsuflate, începând cu ultimul lui roman, Cel mai iubit dintre pământeni, care se încheia cu fraza “Căci dacă dragoste nu e, nimic nu e…”, de mare impact între adolescenții care eram și despre care abia mai târziu aveam să aflu că este a Sf. Ap. Pavel. Având parte de prieteni cu gust pentru poezie și filozofie, în discuțiile noastre de prin Grădina Icoanei, acasă la vreunul dintre noi ori chiar la petreceri, îi descopeream împreună pe Blaga, Nichita Stănescu, Eliade, mai târziu Cioran… Explorările muzicale mergeau, la rândul lor, de la folk și rock până la Beethoven, Rahmaninov, Saint-Saens ș.a.

Nu știu dacă toate astea îmi aduceau fericire, dar bucuria unei împreună-căutări, a scufundărilor în profunzimile gândului și inimii – da, de asta aveam parte.

În ce mă privește, nu prea făceam proiecții asupra viitorului. Cred că asta mă caracterizează și nu e un lucru bun, pentru că am lăsat întâmplarea să joace un rol prea mare în viața mea.

A urmat armata, o experiență care avea să-mi lase coșmaruri pentru câțiva ani după, nu atât din cauza zilelor de pericol real în situație de luptă pe care le-am trăit vremea Revoluției, cât a mediului în general ostil și vulgar în care fusesem silit să trăiesc.

Au urmat, însă, anii ’90, ca o primăvară a spiritului, când, descătușați de comunism, ca niște ieșiți din morminte, mulți au putut să scrie/ să se exprime liber, cu sete. Au început să răsară, ca ghioceii din zăpadă, toate spiritele latente care nu putuseră până atunci să se manifeste, ori să o facă doar în cercuri mici. Odată cu editurile Humanitas și Anastasia (precedată de Harisma, a prietenilor Rodion Galeriu și Sorin Dumitrescu), puzderie de titluri care mai de care mai interesante au invadat librăriile, menite să adape o sete care, la rândul ei, fusese trezită (sau măcar întreținută) de apariții publice ale gânditorilor și teologilor mulți dintre ei necunoscuți până la acea dată.

După ce am sorbit câteva cărți de-ale lui Cioran, care deși nu dădeau răspunsurile de care aveam nevoie, puneau întrebări foarte bune, pregătind terenul pentru Țuțea și alți scriitori credincioși ori teologi care aveau să urmeze. Probabil că punctul de cotitură spre credință mi l-a pricinuit cartea publicată de Sorin Dumitrescu, 7 dimineți cu Părintele Stăniloae, prin care aveam să descopăr pentru prima dată Ortodoxia din interiorul ei, reușind să răspundă cu simplitate și convivialitate la chestiuni foarte profunde. Ulterior am început să deschid ochii, bineînțeles, către toate cărțile Părintelui Stăniloae și către altele publicate de Anastasia.

De acum înainte simțeam nevoia să mă definesc în calitate de creștin și, încă nedecis cu privire la calea pe care să o aleg, căci îmi dădeam seama că Ortodoxia nu este trăită la toate nivelurile așa cum se prezenta la vârf, dar căutând totodată să-mi fac o idee și despre monahism, am întreprins, de unul singur, un pelerinaj la mânăstirile din Bucovina, unde am aflat pentru prima dată de părintele Cleopa și chiar l-am văzut și ascultat de câteva ori. Mai întâi, a trecut pe lângă mine fără să știu cine este, însoțit de un ucenic. L-am simțit, cred, înainte să-l văd și, întorcându-mă, l-am văzut cumva într-o lumină. Era primul la care simțeam/vedeam asta. Discursul său însă, repetat în fiecare seară cam fără schimbări, îmi trezea mai mult frica decât dragostea (poate așa și trebuie, la început), iar viziunea pe care o găseam îngustă, cu privire la limitele Bisericii, m-a pus pe gânduri, întorcându-mă de acolo destul de descumpănit, căci nu puteam să-mi închipui că dragostea părinților și bunicilor mei, evlavia sinceră a celor din urmă, ar putea să nu fie primite de Hristos.

O alegere, însă, se impunea, căci eram nebotezat și voiam să pun început vieții de creștin. Figura luminoasă și deschiderea către toți pe care o practica Părintele Galeriu aveau să mă ajute și pe mine să-mi deschid cu totul inima către Biserică. Dar despre asta... în episodul următor.

[Mihailc]

Înainte de a te ruga să ne povesteşti despre descoperirea spiritualității ortodoxe şi etapele convertirii, vreau să-mi exprim aprecierea atât pentru conținut cât şi în privința calității exprimării, e o adevărată delectare lectura râspunsurilor tale!

[CristianR]

Aprecierile voastre mă bucură și un pic mă miră, având în vedere că, deși îmi face plăcere să scriu, nu sunt, totuși, un bun povestitor. A avut forumul ăsta parte de oameni mult mai talentați, iar unii – nu dau nume – sunt încă activi. Sper că le va veni și lor, cât de curând, rândul să fie chemați la acest soi de spovedanie publică. Iar în ceea ce te privește, Mihai, deja mă gândesc la un topic de genul "Întrebări pentru Mihailc", la care să contribuie toți cei pe care îi vei fi "descusut" până atunci, și nu numai.

[Mihailc]

În prealabil postat de CristianR

Aprecierile voastre mă bucură și un pic mă miră, având în vedere că, deși îmi face plăcere să scriu, nu sunt, totuși, un bun povestitor. A avut forumul ăsta parte de oameni mult mai talentați, iar unii – nu dau nume – sunt încă activi. Sper că le va veni și lor, cât de curând, rândul să fie chemați la acest soi de spovedanie publică. Iar în ceea ce te privește, Mihai, deja mă gândesc la un topic de genul "Întrebări pentru Mihailc", la care să contribuie toți cei pe care îi vei fi "descusut" până atunci, și nu numai.

Îmi cer scuze pe inactivitatea din ultimele zile, o să trec direct la întrebare:

Ce ai descrie un om bun? Cum devine cineva om bun (dacă n-a fost aşa mai-înainte)? Putem oare deveni omeni buni prin exercițiu ascetic (educarea voinței)?

[CristianR]

Cred că eu eram dator cu o continuare la cele de mai înainte, însă n-am reușit să găsesc vreme, aflându-mă într-o perioadă tare aglomerată cu munca. Sper să-mi organizez mai bine timpul de acum înainte și să continui povestirea.

Cât privește omul bun... Chiar dacă o să răspund din Carte, e un lucru de care sunt convins: "Bun este unul Dumnezeu". Și nouă ne-a fost dat să-i cunoaștem bunătatea desăvârșită în Hristos. Orice om poate deveni bun dacă dorește să I se asemene, lucru care devine posibil numai într-o relație de iubire. Sau de cunoaștere și unire prin iubirea de El. Cred că este singurul mod prin care putem deveni ceea ce nu suntem încă.

Cred că oricine poate deveni bun, adică un om căruia îi este drag să vadă oameni, să descopere în ei poate o fărâmă de dragoste, de disponibilitate pentru altul, de răspuns la această bucurie a întâlnirii tale cu el. Din bucurie, care-ți vine din descoperirea chipului lui Hristos pe care îl întrezărești în celălalt, poate veni și disponibilitatea de a oferi ajutor, de a mângâia, la limită chiar de a te jertfi pentru el.

De la conștiința că suntem toți alcătuiți după chipul lui Dumnezeu cred că trebuie să pornim, știind că ce este dumnezeiesc nu piere niciodată.
O mică lumină mai pâlpâie chiar și în cel mai alienat om. Tu poți să o întrezărești acolo cu cine știe ce prilej, chiar dacă te vei simți neputincios să o sporești. Iarăși iubirea – numai dacă ai puterea de a iubi un păcătos oricât de mare, putere care nu poate veni decât de la Hristos, asta ar putea fi pentru el o șansă reală de a-și regăsi calea spre lumină.

Deci aș spune că omul bun este omul cu inima curată, care i-a făcut în ea loc lui Hristos, pe care L-a auzit atunci când i-a bătut la ușă și i-a răspuns. Și i-a bătut fie printr-un om sărman, cu o suferință reală – care poate fi generată nu neapărat de constrângeri materiale, ci și sufletești ori spirituale -, fie prin auzirea unui cuvânt dumnezeiesc - al Evangheliei, mai ales -, fie prin întâlnirea cu un om prin care harul Său se manifestă în mod simțit. Poate și prin alte moduri. Adevărul este că El este cel care ne caută; noi suntem cei care trebuie să răspundă.

Asceza, da. Însă nu luată separat, ca lucru bun în sine, căci nu este de folos decât dacă vine din această iubire de Hristos și din dorința unei uniri tot mai adânci cu El. Adică nu asceza este cea care te face om bun - ea poate eșua dramatic, te poate chiar înrăi ori să te piardă într-o luptă amară, neliniștită, cu tot ce ar putea să-ți aducă o cât de mică plăcere, chiar nevinovată, și, mai mult, să ajungi să-i osândești și pe cei care nu consimt la această metodă de chinuire la fel ca tine.

Cred că adevărata asceză nu osândește nimic, ci doar învață să se bucure de lucrurile simple și să-L guste pe Dumnezeu din toate bunătățile pe care ni le-a dăruit, dar fără voluptate, adică a căuta nu plăcerea simțurilor, ci mai curând o bucurie duhovnicească ce poate transfigura plăcerea. Pentru că mâncând mai puțin, foamea te va învăța să te bucuri de lucrurile simple, precum o bucată de pâine caldă, iar gustarea unui fruct te poate duce cu gândul la pomii din Grădina Raiului. Cred, totodată, că, dacă iei cu mulțumire și cu rugăciune din toate câte le-a rânduit Biserica, orice masă îți poate înălța inima și gândul la Dumnezeu.

Asceza este, mai ales, o unire cu Hristos - și o cunoaștere a Lui - prin jertfă. Este a gusta puțin din Crucea Lui, răstignindu-ne și noi un pic, nu pentru mântuirea cuiva, ci doar ca să ne regăsim pe noi înșine cei adevărați. Este o modalitate concretă de a-L cunoaște și de a te uni cu El dincolo de cuvinte. Și cunoscându-L, luăm contact cu adâncul, cu sinea noastră profundă, cu Hristos-Chipul.

Important este să nu rămânem nicio clipă singuri, fără El, în tot ceea ce facem, fie că mâncăm, fie că bem ori... că facem copii. Toate astea sunt binecuvântate, numai păcatul trebuie evitat, ca singurul care ne desparte de iubirea Sa.

[Mihailc]

Intrarea în Biserica ortodoxă prin convertire la orice vârstă transformă cu adevărat persoanele implicate în oameni esențialmente buni? (aici exclud politețea și amabilitatea conjuncturală, care sunt mai degrabă forme de comportament care susțin o viață socială suportabilă)

[CristianR]

Cred că mai ales implicarea în viața duhovnicească a Bisericii, cu dorința sinceră de a-L cunoaște pe Hristos în propria-ți inimă și viață, mai mult decât convertirea ca atare. Pentru că sunt și ortodocși din naștere care pot ajunge la un moment de trezire, de conștientizare, de ieșire din rutină și apucare pe o cale de viețuire autentică.

Și mai cred că omul devine cu atât mai bun cu cât se dedică mai mult celorlalți, până la uitare de sine. Unii fac lucrul ăsta în familie, iubindu-și copiii și dăruindu-le lor timpul, munca, eforturile. Fără a uita să fie buni și cu ceilalți, care trebuie văzuți tot ca frați, copii ori părinți. Alții, care n-au avut parte de copii/ familie, pot găsi modalități de a se dărui, fie printr-o profesie care este prin natura ei generoasă (preot, medic, profesor, artist ș.a.), fie prin voluntariat (cam rar în Biserica noastră). Dacă a fi bun este totodată o modalitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu, cred că ea este accesibilă oricui, fără a ține cont de granițele religiei.

În ce mă privește, eu constat cu tristețe că n-am devenit mai bun în cei peste 30 de ani de când m-am convertit, însă nu pentru că Biserica n-ar fi oferit suficiente oportunități ori mijloace de a o face, ci doar pentru că n-am prea lucrat.

Dar deși nu cred că omul poate deveni mai bun doar în Ortodoxie, cred totuși că aceasta poate oferi resurse duhovnicești inepuizabile - căci sursa este chiar Duhul Sfânt - și foarte adânci, complete. Este mediul în care sufletul meu se regăsește cel mai bine; îmi regăsesc de fiecare dată matca, parcă mă întorc Acasă de fiecare dată când reaprofundez legătura cu Biserica.

[Mihailc]

Cum ai simțit experiența botezului la maturitate? Când și în ce condiții ai luat hotărârea? Cine te-a călăuzit? Ce obstacole ai întâmpinat?

[CristianR]

Deja de când am început pelerinajul la mânăstirile din Bucovina, chemarea spre botez, de a cărui necesitate devenisem treptat conștient, începuse să se interiorizeze, să treacă de la minte la inimă, devenind treptat o necesitate. Citisem deja Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt, cu minunata descriere a revărsării de har pe care avea să o resimtă imediat după botez, poate și catehismul Viu este Dumnezeu, scris de niște teologi francezi și tradus de părintele Galeriu, dar și alte cărți care mi-au mișcat sufletul în această direcție.

Spre capătul pelerinajului aflându-mă la Sihăstria și exprimându-mi dorința de a fi botezat, am fost sfătuit să mă adresez părintelui Ioanichie Bălan, care, la rândul lui, m-a trimis spre Mânăstirea Polovragi, la niște ucenici de-ai săi. Picioarele, însă, m-au purtat spre casă, însoțit, totuși, de îndoiala că nu fac bine, că îngerul care mă călăuzea ar fi dorit să-mi continui periplul duhovnicesc în acea zonă binecuvântată.

În București, aveam să ajung la Antim, introdus de un fost coleg de școală care devenise profesor de teologie între timp, cu strânse conexiuni în mediul bisericesc bucureștean. Atmosfera foarte mundană pe care am aflat-o în chilia de la Antim unde am fost prezentat unor persoane din mediul teologic și monahal care-l includeau pe diaconul profesor P.I. David, ce avea un discurs în care se regăseau glume/ aluzii imorale, ură față de "sectanți", în special față de un pastor pe care-l cunoșteam și respectam, condimentat cu o ipocrită preocupare pentru aspecte bisericești, avea să mă pună încă o dată pe gânduri, îngreunându-mi alegerea, pentru că nu aflasem nici aici ceea ce căutam.

Nu mai știu de la cine am auzit prima dată de părintele Galeriu. Poate cu ocazia celebrului Tatăl Nostru de la Revoluție, care avea să fie reluat de Vali Sterian în cântecul “Vino, Doamne!”; ori poate de la dezbaterile televizate de care fremăta la acea vreme văzduhul mediatic. Cert este că, după ce am mai făcut un popas pe la Biserica Icoanei unde slujea un preot deosebit, am ajuns, într-o seară, la Sf. Silvestru, unde am aflat trei preoți rostind, cu rândul, un acatist, iar unul dintre ei avea să-mi atragă atenția mai întâi prin glasul puternic, profund și pătrunzător, apoi prin înfățișare – păr sur până la umeri, barbă lungă, bogată – care, la fel ca și vocea, exprima o credință profundă venită dintr-un suflet a cărui flacără se simțea mistuitoare. Personalitatea lui excepțională emana putere și căldură în același timp. Aveam să descopăr curând un preot desăvârșit și un om atent nu doar la fiecare cuvânt pe care-l rostea, ci și la fiecare om care-I intersecta câmpul vizual, bucurându-se de fiecare persoană din biserică și întâmpinându-I pe toți cu dragoste nedisimulată, chiar dacă se numărau cu miile cei care căutau să primească măcar o binecuvântare de la el.

A fost, bineînțeles, suficient să-l văd o dată ca să mă decid să-I cer să mă boteze. Lucru pe care l-am făcut în timpul unei liturghii, căutându-l la altar. Nu era nevoie de vorbe multe, înțelegea totul într-o clipă. Îmi amintesc cum, lăsându-mă să aștept câteva minute, m-a pus să îngenunchez în fața icoanei Mântuitorului și să rostesc Rugăciunea Inimii – aceea care-l însoțea permanent și care, cu siguranță, este în bună măsură explicația pentru extraordinara putere duhovnicească ce-l însoțea.

[Mihailc]

A săvârșit Dumnezeu minuni în viața ta? (în sensul de intervenții divine cu caracter evident supranatural)
Ai fost martor la minuni împlinite altora?