- Ce cruce aşa de grea spui că ridici?

[tavrion]

Odată a venit aici un om foarte supărat. Nu se înţelegea bine cu femeia lui. Atât de mult se duşmăneau între ei, încât nici la masă nu stăteau împreună să mănânce. Ei aveau şi patru copilaşi, care adeseori căutau prin buzunarele lor să vadă dacă nu cumva mama lor le-a adus ceva dulciuri.

Adică se îndreptau spre divorţ. El mergea pe la duhovnici, care îi spuneau:
"Răbdare, căci ridici o cruce mare". Mie nu mi-a plăcut aceasta.

- Ia stai! îi spun. Când v-ati căsătorit, vă iubeaţi?

- Da, mult. O adoram mai mult chiar şi decât pe Dumnezeu, - îmi spune acela.

(Ia auzi! Mai mult decât pe Dumnezeu! Asta mi-a făcut o impresie urâtă).

- Eu, îmi spuse din nou, când era să mă însor, am cerut de la Dumnezeu să fie frumoasă, să fie bogată, să fie şi cultă. într-adevăr toate acestea mi le-a dat Dumnezeu.

Acestea mi le-a spus. Şi era acesta atât de robit de patima împreunării, încât se primejduia să-şi piardă şi sufletul! Da, se primejduia! De aceea şi Dumnezeu şi-a luat harul de la femeia lui, pentru a-1 ajuta să se mântuiască.

Atunci eu îi spun:

- Ce cruce aşa de grea spui că ridici? Tu eşti vinovatul. Slujeşti patimilor şi ceea ce se întâmplă acum este o încercare trimisă de Dumnezeu pentru a te ajuta să te slobozeşti de patimile tale.

Chiar şi în căsătorie este nevoie de înfrânare în patima plăcerii. Adică să se pună frâu iubirii de plăceri.

Părintele Paisie mi-a spus /
Atanasie Rakovalis - București: Ed. Evanghelismos, 2006

[nobilissim]

Din aceeași carte:

- Părinte, citeam mai demult, că dragostea este un lucru bun şi cu cât face
cineva mai des, cu atât este mai bine; căci cei care nu fac, dobândesc probleme
psihologice; căci atunci când cineva este tânăr trebuie să facă de două-trei ori pe zi,
pentru ca apoi la bătrâneţe să poată face o singură dată.

- Ce sunt acestea, bre fiule? Cine le spune? Măi, măi! A venit aici un medic
străin, care merge la conferinţe mondiale şi spunea că înfrânarea este cea mai bună
pentru organism. Sămânţa este foarte întăritoare. „Tinerii care au multe legături, şi
pe unii ca aceştia îi cunoaştem uşor, îmi spuse, dacă îşi rup vreun os nu se vindecă
uşor pentru că nu au măduvă, deoarece aceasta s-a făcut ca apa”. Când vin tineri
aici la mine, eu îi cunosc. Ochii lor devin ca... (şi mi-a arătat cum), memoria le
slăbeşte mult şi ajung mai rău decât bătrânii. Vezi că li se strică şi mintea? Este ca
şi brânza, să spunem, care se face ca iaurtul, apoi ca laptele acru, după aceea ca
laptele, şi dacă stăruiesc aşa, ajunge ca apa.

- Această dorinţă trupească, Părinte, este o dorinţă firească, care izvorăşte
din trup, precum foamea, setea sau este patimă? Excesul ei este vătămător
(precum de exemplu nu mâncarea ci lăcomia este rea)? Această dorinţă în sine este
rea? Au avut-o şi protopărinţii noştri în rai?

- Este PATIMA! Ce altceva să fie? PATIMA... Izvorăşte din cugetarea
trupească a omului. Dacă cineva este om duhovnicesc nu are astfel de dorinţe. Nu
din neputinţă, nu că nu ar putea pofti, ci prin starea lui duhovnicească biruieşte
pofta.

Toţi oamenii au cugetare trupească. Iar aceasta se moşteneşte de la părinţi.
Vezi, dacă vreun copilaş s-a născut din părinţi trupeşti, încă copil fiind, el are astfel
de dorinţe. Aceasta însă nu este nimic. Se vindecă. Pofta este fragedă ca şi urzica,
încă nu s-a "înăsprit ca să devină spin, şi se vindecă repede cu un duhovnic bun,
care să aibă însă discernământ şi să înţeleagă ce se întâmplă, pentru că la început
toate răsadurile au numai două frunzuliţe.

Toţi oamenii, unul mai mult, altul mai puţin, au cugetare trupească. Unul este
30%, să spunem, duhovnicesc, altul 40, altul 60, iar cel mai mult care l-am întâlnit
era 75%. Numai Ioachim şi Ana au fost cu desăvârşire oameni duhovniceşti şi
după rugăciune s-a născut cea mai nepătimaşă creatură, adică Maica Domnului.
Aceasta am trăit-o, când eram la Sinai.

- în vedenie, Părinte?

- ... (a tăcut).

- Adică Ioachim şi Ana au devenit cu totul desăvârşiţi prin nevoinţă sau aşa au
fost de la început?

- Gândul îmi spune că aşa au fost de la început...

[Moroco]

1. Era unul care s-a nemulțumit și a cerut de la Dumnezeu să-i dea o cruce mai mică, mai ușoară că nu mai putea duce atâtea.

Părintele l-a dus întro încăpere plină cu tot felul de cruci de sfinți, de părinți, de drepți, de creștini, de călugări, de mireni, de tot felul de oameni. Omul văzându-le caută el ce caută și găsește așa o jumate de cruce, mică cât un bob de orez și se luminează. Zice: iată părinte, vreau să mă și smeresc, roagă-L pe Dumnezeu să mi-o schimbe pe asta pe care o am acuma și să mi-o dea pe aia mică fiindcă nu mai pot să rabd și vreau să mă și smeresc.

Se aude un îngeraș: Domnul vă răspunde că nu poate asculta rugăciunea părintelui... pentru că jumătatea aia de cruciuliță mică cât un bob de orez e defapt crucea de azi a omului nostru. A avut o cruce mare și frumoasă ca orice creștin însă a ajuns așa de mică din cauza ”smereniei”.

2. Omul nu-și dă seama niciodată de realitate, se plânge că e singur și că a fost singur toată viața lui și suferă și se nemulțumește. Domnul îi zice: uită-te îndărăt. Da Doamne, văd că sunt două perechi de urme, dar de ce atunci când îmi era mai greu a rămas doar o singură pereche? De ce m-ai părăsit Doamne tocmai când îmi era cel mai greu, de ce m-ai lăsat singur tocmai când am avut cele mai mari probleme și încercări? Dragul Meu, nu vezi că urmele alea-s un pic mai adâncite? De ce Doamne? Păi, pentru că tu n-ai mai rezistat, te-ai pierdut și ai căzut de fiecare dată iar Eu ce era să fac? Te-am purtat în brațe până a trecut greul.

Deci nu contează cât de mare și grea îți este crucea ci cât de îndelungă și frumoasă îți este răbdarea.

(Nu-i astăzi ci în Cer e peste 13 zile sărbătoarea sfinților părinți Ioachim și Ana. Frumoasă a fost crucea și răbdarea lor căci au fost auziți de Dumnezeu și drept mulțumire au dăruit fetița, rodul iubiri lor, lui Dumnezeu. Dragostea și răbdarea lor nu este una egoistă. Cu sacii în căruță, cine s-ar mai fi ținut de Cuvânt?)