Deosebirile fundamentale între Ortodoxie şi Papalitate

[geusebie]

Deosebirile fundamentale între Ortodoxie şi Papism

de ÎPS Mitropolit de Nafpaktos şi Agios Vlasios, kir Ierotheos Vlachos

Mulţi creştini ortodocşi evlavioşi, mai ales dintre tineri, cer să fie informaţi despre diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Papism. Urmăresc cu mult interes ştirile, aprecierile, analizele şi, în general, articolele din „Orthódoxos Týpos” care se referă la desconsiderarea Sfintelor Canoane de către arhiereii şi teologii ortodocşi, dar şi de către însăşi Patriarhia Ecumenică, aceştia urmărind ca astfel să faciliteze demersul pseudo-unirii ortodocşilor cu papistaşii. Poporul ortodox urmăreşte însă cu nedumerire şi nepăsarea clerului şi a multora dintre mitropoliţi faţă de aceste chestiuni. „Orthódoxos Týpos”, răspunzând cererii creştinilor ortodocşi evlavioşi înfăţişează diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi papistaşi, aşa cum sunt acestea consemnate în cartea „Vechea şi Noua Romă – Tradiţie ortodoxă şi apuseană” a Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, kir Ierótheos.

Iată ce scrie Înaltpreasfinţitul Mitropolit despre aceste lucruri:

În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creştinismul apusean că a fost scos afară din Trupul [1] Bisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, şi anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanţii, care au fost eliminaţi [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă.

Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice şi teologice. În fapt, însă, creştinii apuseni au fost cei care s-au diferenţiat [de Biserică] în ceea ce priveşte dogma şi, mai ales, în ceea ce priveşte metodologia dogmei, care este Tradiţia isihastă – care constă în faptul că omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă şi în continuare această cunoaştere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează şi dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri.

1. Deosebiri dogmatice şi ecleziologice

După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spaţiul acestuia şi primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele şi altele. Despre aceasta am scris cele de cuviinţă în primul capitol al cărţii şi în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”.

Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici şi neesenţiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome şi cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei şi Patriarhii Constantinopolului au fost uniţi în lupta comună împotriva stăpânitorilor şi a episcopilor franci, dar şi împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque

La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credinţă dogma Filioque, adică învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cei care introduseseră în Simbolul de Credinţă Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credinţă, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost şters din dipticele Bisericii Ortodoxe.

Marea deosebire

Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism constă în învăţătura despre fiinţa necreată şi energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu are fiinţă necreată şi energie necreată şi că Dumnezeu vine în părtăşie cu zidirea şi cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistaşii cred că în Dumnezeu fiinţa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu zidirea şi cu omul prin energiile sale create, adică susţin că în Dumnezeu există şi energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfinţeşte omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinţi, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

Acest lucru, însă, are şi consecinţe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtăşie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieştii Euharistii săvărşită de ei nu este Taină şi nu există prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc.

Toate deosebirile

Din această învăţătură fundamentală (actus purus) decurg şi celelalte deosebiri – învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi din Fiul, Purgatoriul, primatul Papei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

– Filioque, adică, învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, urmarea fiind micşorarea monarhiei Tatălui, anularea egalităţii desăvârşite a Persoanelor Sfintei Treimi, micşorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeaşi putere şi împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

– folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

– sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luaşi mâncaţi… beţi din acesta toţi…”,

– concepţia că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înţelegere care Îl înfăţişează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepţie trece cu vederea Învierea,

– concepţia despre “meritele prisositoare” a lui Hristos şi a Sfinţilor şi care [merite] sunt la dispoziţia Papei,

– separarea şi ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii,

– învăţătura despre moştenirea vinovăției păcatului strămoşesc,

– inovaţiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoţie, Spovedanie, Cununie, Maslu),

– neîmpărtăşirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

– primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] şi izvorul autorităţii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Conducătorul Suprem al Bisericii, pe care o chiverniseşte în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaş al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Sfântul Apostol Pavel,

– inexistenţa împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

– infailibilatea Papei,

– dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,

– teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au încetăţenit în spaţiul apusean,

– învăţătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea faţetelor ascunse ale adevărului revelat,

– învăţătura despre vocaţia absolută,

– concepţia despre metodologia comună atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiință.

[geusebie]

În fine, marea ruptură se vădeşte în deosebirea dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin raţiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens şi arată această deosebire.

Abatere de la ecleziologia ortodoxă

Consecinţă a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiţii fiind cei care se întrunesc, aşadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înşelare] în situaţiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanţă instituţiei Papei, care Papă este mai presus chiar şi decât Sinoadele Ecumenice.

Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa Papei. În caz contrar, ea este desfiinţată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacţi romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “şi întru unul Papă” decât să spună “şi întru una … Biserică”.

De asemenea, “importanţa şi rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun şi episcopii înşişi, la fel ca şi simplii credincioşi”. În ecleziologia papistaşă se afirmă în esenţă că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii şi nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar şi Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt şi nici nu pot fi altceva decât congrese ale creştinismului, convocate sub autoritatea, puterea şi prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimţite şi validate de Papă, care le va şi impune, prin natura autorităţii sale, credincioşilor” .

Din această perspectivă, “Biserica” papistaşă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] şi prezintă lipsuri, aşadar prin iconomie ne primesc papistaşii în comuniune, şi, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistaşă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice.

Vaticanul este stat

Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizaţie antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, şi anume o secularizare instituţionalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, aşa cum acesta însuşi a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetăţeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocraţie – căci teocraţia se defineşte drept concentrarea puterii lumeşti şi bisericeşti într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ţinut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunţii cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o preţioasă zestre fără seamăn, şi anume plinătatea bunurilor duhovniceşti şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoţie, iar Stema pentru împărăţie şi m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”.

Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ţinut sub Fotie cel Mare şi de Sinodul ţinut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede şi în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, şi Părinţii Bisericii, şi Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înşelările Papismului.

Lucrul acesta nu se tămăduieşte şi nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greşeală istorică, câtă vreme concepţiile sale teologice rămân în afara Revelaţiei, iar Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creştine, drept succesor al Apostolului Petru şi vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Sursa: Orthódoxos Týpos, 9 noiembrie 2012, nr. 1949, pp. 1, 6.

[geusebie]

PREMIZELE BIBLICE ALE ERORILOR PAPALITĂŢII

de Pr. Prof. GRIGORIE T. MARCU

Nu există premize biblice ale erorilor papalităţii, aşa cum nu există acoperire revelaţională obiectiv valabilă pentru greşelile ereziarhilor tuturor vremurilor.

Afirmaţia aceasta este ortodoxă şi formularea ei, absolut corectă. Biserica noastră nu poate renunţa la nicio iotă şi nicio cirtă din ea, fără să se expună primejdiei de a aluneca pe povîrnişurile prăpăstioase ale căilor bătătorite de eterodocşi, fără a cădea în ireparabila greşeală de a consimţi să cadă la tranzacţii oneroase asupra depozitului de credinţă pe care l-a moştenit de la Mîntuitorul Hristos, şi pe care l-a formulat (definit), conservat şi apărat cu atîta înţelepciune şi dîrzenie vreme de aproape două milenii.

Şi totuşi, vorbim şi noi, creştinii ortodocşi răsăriteni, de premizele biblice ale erorilor papalităţii şi ale altor comunităţi creştine ieşite din făgaşul tradiţional al Bisericii celei una. De fiecare dată, însă, însoţim acest fel de a vorbi de precizarea expresă că ceea ce numim, în virtutea obişnuinţei, premize ale erorilor eterodocşilor, sînt „premize" numai întrucît au fost ridicate la acest rang şi calificate ca atare de cercuri teologice-bisericeşti care zac în afara Ortodoxiei. În realitate, aceste „premize" sînt simple pretexte de evadare doctrinară din limitele Revelaţiei divine împărtăşită oamenilor, menite să camufleze lipsa de concordanţă a unor formulări dogmatice inovatoare, de dată tîrzie şi de obîrşie dubioasă, cu învăţătura lui Hristos, atîta cît este ea consemnată în scripturile inspirate.

Inovaţiile doctrinare în numele cărora a fost sfîşiată unitatea Bisericii creştine nu pleacă de la Biblie, nu-şi au izvorul în ea, nu Biblia este aceea care ar fi dat impulsul formulării lor. Dacă era altfel, este neîndoios că s-ar fi sesizat de mult creştinătatea cea oarecînd una şi ar fi procedat în consecinţă, valorificînd aceste impulsuri de dogmatizare în deplinătatea ei. Roadele acestui supliment de dogmatizare ar fi intrat, normal, în patrimoniul doctrinar al întregii creştinătăţi şi Biserica lui Hristos ar fi fost cruţată de calamităţile cutremurelor care i-au zdruncinat cu atîta violenţă cele douăzeci de veacuri de existenţă instituţională.

Faptul că tocmai ramura apuseană a Bisericii creştine - şi mai ales ea - manifesta ciudată predilecţie de a făuri periodic dogme noi, trebuia să dea loc la nedumeriri, cum s-a şi întîmplat, trebuia să stîrnească luări de poziţie şi proteste pe cît de energice, pe atît de justificate, - cu atît mai vîrtos cu cît ceea ce se dogmatiza în Apus, ţintea nu la o cît mai deplină preamărire a lui Dumnezeu, ci la îngroşarea inadmisibilă a gloriei papilor Romei.

Fripţi de arşiţa duhului pustiitor al stăpînirii de multe, episcopii Romei au pierdut, cu vremea, orice fărîmă de cuviinţă creştinească, de umilinţă apostolească şi de măsură omenească, transformîndu-se în purtători exclusivi ai puterii celor două săbii, auto-învestindu-se cu prerogativa hulitoare de atotstăpînitori, pe pămînt şi în cer[1]. Revendicînd zgomotos pentru sine monopolul conservării şi dezvoltării doctrinei creştine, papalitatea procedează simultan la despuierea ocîrmuirii sinodale bisericeşti şi a stăpînirii lumeşti de atribuţiile cu care le-a înzestrat Dumnezeu, prin Fiul Său. Vremurile smolite ale Evului-Mediu stau mărturie despre reuşita vremelnică a ofensivei de aşezare a papalităţii pe scaunul cel mai de sus al ierarhiei valorilor umane. E epoca în care imperialismul papal invadează, triumfător, istoria continentului nostru. Regii şi împăraţii tremură înaintea papei şi păşind umiliţi, pe jos, îi duc calul de frîu: coroanele lor sînt în mîinile lui, el le distribuie şi tot el le doboară de pe creştetele celor care cutează să schiţeze cel mai mic gest de semeţie sau independenţă personală. Pe recalcitranţi, îi nimiceşte dezlegînd pe supuşii lor de jurămîntul de fidelitate ce-l datorau deţinătorilor puterii de stat.

O atît de nemăsurată putere, concentrată în mîinile unui singur om, trebuia pusă la adăpost de capriciile şi surprizele vremurilor schimbăcioase. Sinodul de la Vatican a purtat grijă de acest lucru. Condiţiile dubioase în care a fost dogmatizată la 1870 infailibilitatea papei, interesează mai puţin la acest loc [2]. Fapt este că prin definiţiile acelui sinod de pomină, episcopul Romei devine de drept ceea ce se înverşunase a se arăta prin toate manifestările sale de pînă atunci: „summus episcopus", vicarul lui Hristos pe pămînt. Cînd vorbeşte el ex cathedra, orice replică devine nulă şi neavenită. „Roma locuta, causa finita". Practic, orice viitor sinod ecumenic devine inutil.

De-acum înainte, tot ceea ce poate furniza un simulacru de justificare nemăsuratului orgoliu al papalităţii imperialiste, va fi pus la contribuţie în scopul sprijinirii şi întăririi voinţei sale de putere nelimitată. Biblia însăşi va fi solicitată - şi obligată - să motiveze, retrospectiv, pasiunea inovatoare a papalităţii.

Această procedură poate apărea ca neomenoasă şi scandaloasă în faţa conştiinţelor creştineşti de toate confesiunile - cea romano-catolică inclusiv -, dar nicidecum inadmisibilă şi infructuoasă mai ales, din clipa în care papalitatea deţine, prin definiţie sinodală, plenitudinea magisteriului învăţătoresc, iar Comisiunea biblică a Vaticanului veghează ca tot ceea ce este defavorabil Sfîntului Scaun să fie taxat şi înfierat ca fals. Elasticitatea textelor biblice - cum dovedeşte istoria bisericească - a încurajat pe toţi ereziarhii să-şi acopere cu autoritatea scripturilor inspirate, interpretate tendenţios, vătămările pricinuite de ei integrităţii şi curăţiei învăţăturii de credinţă a Bisericii lui Hristos.

[1] Papa Ioan VIII (872-882) afirma că împăraţii n-au să comande pontifilor romani, ci să asculte de ei (subesse, non praeesse). „Noi declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm că este o necesitate de mîntuire pentru fiecare făptură omenească, de a fi supusă pontifului roman" - spunea papa Bonifaciu VIII (1294-1303), în faimoasa bulă „Unam sanctam". Înainte de el, încă, începînd din veacul XI, s-a precizat teza papală care atribue „urmaşului" Sfîntului Petru puterea politică asupra întregii creştinătăţi. Papa Grigorie VII Hildebrand (1073-1085) a dezvoltat această teză, cu prilejul depunerii lui Henric IV. În aceeaşi vreme, un document de origine obscură, „Dictatus papae" - atribuit pe nedrept, se pare, lui Grigorie VII, reflectînd în orice caz concepţia lui cezariană - stabileşte doctrina „teocratică" astfel: Numai papa dispune de însemnele regalităţii; numai el are dreptul de a depune pe împăraţi, de a numi şi depune pe episcopi, fără a convoca sinodul; alegerea lui canonică îl aşează pe papă automat în rîndul sfinţilor; Biserica romană n-a greşit nicicînd şi nu va greşi niciodată; papa are dreptul de a dezlega pe supuşi de jurămîntul lor de credinţă faţă de principii răi, etc. Papa Inocenţiu III (1198-1216), al cărui pontificat a fost o adevărată „papocraţie", a aplicat această doctrină în toate statele creştine. În Biserică, Inocenţiu III nu s-a mai mulţumit cu titlul de „vicar al Sfîntului Petru" - socotit suficient chiar de ambiţiosul Grigorie VII -, ci a adoptat făţiş pe acela de „vicar al lui Dumnezeu" (vice Dei). „Papa posedă cele două săbii; el păstrează pentru sine pe cea spirituală şi o dă împăratului pe cea temporală". - scria Le Miroir de Souabe pe la 1275. Într-un discurs rostit înaintea sinistrului papă Alexandru VI Borgia (1492-1503), Leonillo Chieregato făcea această comparaţie între cele două săbii: „Prima e folosită de Biserică (de papa); a doua, de principi, pentru Biserică (pentru papa), însă după bunul plac al Suveranului Pontif". „Suveranul Pontif nu ştie nici el pînă unde se poate întinde puterea sa supremă"; el este „vice Dei, universalem jurisdictionem habet in toto orbe", - scria canonistul papal Agostino Trionfo, general al ordinului călugărilor augustinieni (într-o lucrare publicată la Roma, în 1582). Ritualul de încoronare a papilor cu celebra tiară - dublată de Bonifaciu VIII şi triplată de Benedict XII (1334-1342) - prevede, printre altele, următorul ceremonial: cardinalii şi episcopii trebuie să îngenuncheze înaintea noului papă şi să-i spună: Tu eşti părintele prinţilor şi al regilor, rectorul universului, vicarul Mîntuitorului nostru!

Cardinalul iezuit Robert Bellarmin (1542-1621) a fost acela care - în vremurile mai noi - a îndeplinit oficiul de teoretician al pretenţiilor papalităţii. Cu toate că teza sa a fost mult îndulcită faţă de ceea ce susţineau antecesorii săi - Bellarmin apărînd numai puterea indirectă a papilor - pretenţiile sale au fost socotite inacceptabile de către marele Bossuet (1627-1704) şi combătute viguros. „Socotesc - spunea el - că Biserica poate folosi toate mijloacele pe care Hristos i le-a dat, ca să-şi îndeplinească misiunea ei; însă aceea că ea ar putea utiliza toate mijloacele imaginabile, eu o neg... Numai lui Hristos însuşi trebue să-I cerem să ne facă cunoscute mijloacele pe care le-a pus la dispoziţia Bisericii... Ori, nici Mîntuitorul, nici Apostolii n-au menţionat pretinsul drept pe care-l reclamă noua şcoală teologică (scil.: iezuită), pe seama papei... Aşadar, Biserica nu poate revendica dreptul de a scutura jugul regilor şi de a tulbura (în original: exciter) pe oameni". Vezi lucrarea de colaborare (anonimă) Ce qu'on a fait de l'Eglise. Etude d'histoire religieuse, avec une humble supplique a Sa Sainteté le Pape Pie X. Ed. 9, Paris, Alcan, 1912, pp. 4-13.

[geusebie]

[2] Convocat la 29 iunie 1868 de papa Pius IX (1846-1878), sinodul s-a întrunit la Vatican, în 8 dec. 1869, numărînd iniţial 743 participanţi. În 13 iulie 1870, infailibilitatea a fost pusă la vot. Din 601 membri, 451 au votat pentru, 88 contra, iar 62 pentru, cu restricţii (placet juxta modum). În 18 iulie 1870, la şedinţa finală, nu au mai participat decît 535 membri, din care doi au votat contra. Exact în acea zi, Franţa a declarat război Prusiei. Papa s-a folosit de acest prilej, pentru a întrerupe şedinţele sinodului. Pentru desfăşurarea pe placul papei a lucrărilor acestui sinod, s-au făcut din vreme „pregătirile" trebuincioase. Vaticanul era informat că infailibilitatea va stîrni furtuni de proteste. Cardinalii Rauscher şi Scwarzenberg, în numele unui grup de episcopi adversari ai dogmatizării infailibilităţii, care reprezentau optzeci de milioane de romano-catolici, au prezentat papei Pius IX o întîmpinare în acest sens. Ea a fost respinsă cu dispreţ. Acelaşi papă a dat ordin ca în perioada de desfăşurare a sinodului, episcopii să nu permită tipărirea niciunei publicaţii. În schimb, iezuiţi grupaţi în jurul revistei „La Civilta Catolica", deţineau monopolul cuvîntului. În plin sinod, episcopul de Agram a fost redus la tăcere cu metode brutale. Poliţia papală a primit ordin să aresteze şi să arunce în închisoare pe secretarul unui episcop armean, care protesta prea făţiş împotriva infailibilităţii. Şefii opoziţiei erau canonicul bavarez Döllinger, episcopul Maret, episcopul Dupanloup (Orleans), Hefele (Rottenburg) şi Strossmayer, episcop croat, cel mai influent şi mai elocvent dintre toţi. În fruntea majorităţii se afla episcopul Manning (Westminster), supranumit „il diavolo del concilio". Nemulţumiţii, în frunte cu Döllinger, au format Biserica vechilor catolici, alegînd ca episcop al lor pe profesorul din Breslau, Joseph-Hubert Reinkens. Vezi Histoire de l'Eglise, par un professeur de Faculté catholique. Tome II, Paris-Tours 1926, p. 441 urm., şi Ce qu'on Ă* fait de l'Eglise..., p. 80 urm.

Sursa: impantokratoros.gr/35F9E9EA.ro.aspx