|
#11
|
||||
|
||||
Citat:
La modul cinstit, nu cred că se căsătorește nimeni doar pentru celălalt, să-l facă fericit, să-l aducă la mântuire, să-l bucure toată viața. Fiecare se gândește și la sine în momentul în care face pasul ăsta. În cel mai senin caz, dacă își vede în mod real fericirea alături de celălalt (am spus fericire, nu vreun surogat precum nevoia de stabilitate/sex/statut social sau mai știu eu ce minunății), dacă poate construi o familie durabilă & altele – nu văd, acum, motive neamintite pentru care doi oameni s-ar putea căsători; posibil să-mi scapi mie. Iar nevoile, clar, se schimbă. Și chiar și cele care rămân statornice își modifică intensitatea, direcția... mă rog, dinamici firești într-un cuplu.
__________________
"Mergeți și propovăduiți Evanghelia. Dacă va fi nevoie, folosiți și cuvintele." |
#12
|
||||
|
||||
Nu neapărat altă părere, dar e un exemplu concret la care mi-a fugit mintea și din care eu am avut de învățat despre ce înseamnă familia, puterea iertării și dorința de a merge mai departe.
Povestea mi-a spus-o bunica mea, i s-a întâmplat bunicului ei (deci stră-străbunicului meu matern): soția lui era slujnică în casa unui boier, care de multe ori pretindea de la ea și altceva decât să gătească/aibă grijă de copiii lui/să facă curat. Mai limpede de atât, seara o chema în patul lui, iar ea se ridica de lângă soț și mergea la el. Stră-străbunicul a îndurat o vreme, până când i-a dat ultimatumul: ori rămâne să lucreze acolo, ori se întoarce cu el în satul natal. Și s-au întors. Ea între timp rămăsese însărcinată (sau chiar născuse, nu mai rețin exact) o fată, pe care soțul a crescut-o ca și când ar fi fost copilul lui, deși știa că nu-i aparține. Mai târziu, femeia i-a născut și lui o fiică. Stră-străbunicul niciodată n-a făcut diferențe între ele. Ba mai mult, când prima (fata vitregă) a ajuns la vârsta maturității și l-a chemat drept martor într-un proces pentru pământ, s-a dus și a comis sperjur pentru ea. De atunci (fiindcă jurase pe Biblie), i s-au declanșat crizele de epilepsie. Toată viața, începând de la proces, a suferit de boala asta. Nu spun că era un sfânt, din descrierile bunicii am dedus că a fost un om bun. Ideea este că nu a renunțat la soția lui, deși aceasta se culca cu altul. Ba mai mult, i-a acceptat și copilul nelegitim.
__________________
"Mergeți și propovăduiți Evanghelia. Dacă va fi nevoie, folosiți și cuvintele." |
#13
|
||||
|
||||
Citat:
Trebuia sa se duca barbatu-su cu un par in mana in locul ei si rezolva rapid problema. Deja povestea asta mi se pare de domeniul rahatului ordinar in orice forma o pui. Nu are nici o treaba cu ingaduinta, mila, dragostea crestina. Din crestinism milostiv si ingaduior o dam in prostie maxima... Hai sa facem distinctie intre crestinism, prostie si sex. Last edited by gpalama; 24.09.2017 at 19:44:35. |
#14
|
|||
|
|||
Citat:
In plus, ti-a fost subliniat, omul a fost bun, in masura in care omul asa de capul lui poate fi bun. Care au fost motivele lui, sa faca asa si nu altfel, Dumnezeu stie, oricum viata pe atunci nu era ca acum, in prealabil gandeste-te la asta.
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
#15
|
||||
|
||||
Citat:
|
#16
|
||||
|
||||
Citat:
Cât despre motive, iar, nu le știu. Nici eu nu înțeleg de ce a răbdat un timp să-și împartă soția, în condițiile în care a avut la un moment dat posibilitatea să plece (de unde eu presupun că o avusese și înainte). Am prezentat totul așa cum mi-a fost povestit mie. Însuși faptul că a crescut-o pe fata aia ca și când ar fi fost a lui (fată ce a devenit la rându-i un personaj pentru care restul familiei a suferit, și nu o dată) m-a făcut să-l privesc ca pe un om demn (iertare, nu găsesc alt termen mai nimerit), ce poate trece peste.
__________________
"Mergeți și propovăduiți Evanghelia. Dacă va fi nevoie, folosiți și cuvintele." |
|