Crucea fiecăruia şi nădejdea în Dumnezeu

[forever...]

În prealabil postat de gpalama

Sf. Ignatie Briancianinov spune despre lucrarea lui Thomas Kempis (Urmarea lui Hristos) ca este scrisa "sub parere persoanala", avand marturie din mai multi oameni cu viata sfanta pentru aceasta carte si ca nu o recomanda....

Am mai citit că această lucrare este controversată, totuşi mie îmi place.
Sper să nu dăuneze în vreun fel.

Sunt multi duhovnici romani care au carti exceptionale de povatuire duhovniceasca....

A, da, părintele Cleopa de exemplu, sau părintele Arsenie Boca.
Te-ai gândit la vreo carte anume? Chiar sunt curioasă, poate îmi foloseşte şi mie.

[Mihailc]

În prealabil postat de gpalama

Sf. Ignatie Briancianinov spune despre lucrarea lui Thomas Kempis (Urmarea lui Hristos) ca este scrisa "sub parere persoanala", avand marturie din mai multi oameni cu viata sfanta pentru aceasta carte si ca nu o recomanda....

Sunt multi duhovnici romani care au carti exceptionale de povatuire duhovniceasca....

Într-adevăr, "Urmarea lui Hristos" de Toma de Kempis este o carte controversată asupra căreia s-a emis un embargo cu largă susţinere printre personalităţi influente în Biserică, deşi nu puţini au fost şi cei care au recomandat-o ca lectură obligatorie pentru credincioşi.

Părerile, deci, sunt împărţite, iar în tabăra pro-Kampis se găsesc inclusiv sfinţi (de exemplu sfântul Nicodim Aghioritul care a şi editat-o în greceşte, făcându-i o intrare fastuoasă în lumea ortodoxă, alături de prima versiune a Filocaliei).

A fost tipărită în limba română veche, pentru prima dată, în 1646 la Mănăstirea Dealu, tiparniţa oficială a Mitropoliei Târgoviştei, ediţia respectivă fiind dedicată solemn mitropolitului Varlaam al Moldovei.

Există dovezi că a fost receptată pozitiv în Sfântul Munte într-o anumită perioadă, întrucât este citată ca argument în "cearta colivarilor" de partea susţinătorilor împărtăşirii dese.

Nu cred că best seller-ul lui Toma de Kampis trebuie respins automat doar în baza contrarecomandărilor de autoritate emise de personalităţi influente în interiorul ortodoxiei (deşi au şi acelea un rost important), ci receptat cu suspiciune pentru că a fost secole de-a rândul principala portiţă prin care a întrat în Biserică virusul pietismului catolic semiluminat purtător de al unei evlavii deviate eclezial în direcţia individualismului religios, subiectivismului soteriologic (foarte asemănător celui adoptat ca doctrină oficială în protestantisme), misticismului egocentric etc.

Desigur, cei infectaţi deja de pietism nu vor recunoaşte aceste trăsături contradictorii cu propovăduirea esenţială a dreptei credinţe şi de aceea au nevoie de atenţionări autoritariste de tipul celei emise de Sfântul Ignatie Briancianinov.

Asta nu înseamnă că nu poate fi citită laolaltă cu alte producţii literare religioase heterodoxe sau opere ale culturii seculare, însă nicidecum în calitate de lectură duhovnicească.

[Mena59]

Cel ce a fost unul dintre cei mai iubiti duhovnici romani dar si unul dintre cei mai aspri, parintele Arsenie Boca ne face cunoscute pricinile si rosturile necazurilor vietii noasrte.


Chemarea care ustură: necazurile

„Mai tare şi mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii, însă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră.
Am mai putea adăuga că, greşind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpânire, unde i se fură şi-şi pierde multe însuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei – bunuri fără de care se simte în multe chinuri. Preţuieşti un lucru când nu-l mai ai.
Sunt două feluri de necazuri. Necazurile pentru păcate şi necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămâne altă cale, decât să-şi îndrepte purtările după voia lui Dumnezeu. Deci «când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi pe cel prin care ţi-a venit, ci întreabă-te: pentru ce a venit? Şi vei afla răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu.» (Sf. Maxim Mărturisitorul)
Pe pricina suferinţei iată un schimb de cuvinte intre Dumnezeu şi om: Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai întâi?
Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri şi nenorociri, strâmtorări şi năpaste, vrajbe între oameni, bătaie între părinţi şi copii, războaie şi vărsare de sânge, pagube, beteşuguri, seceta şi foametea, şi tot felul de pustiiri, ce nu s-au mai pomenit: toate, urmări şi plată îndesată pentru purtare şi pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să înţeleagă la ce îmblăteală de necazuri îi duce iubirea de păcate.”

[gpalama]

Draga forever,

Lecturile obligatorii pentru orice credincios sunt asa, poate in ordinea asta:

Patericele - sunt carti TEMELIE pentru o viata duhovniceasca. Te zidesc, te invata "ce este viata duhovniceasca", te trec prin nenumarate situatii de viata si iti vor zidi in consstiinta o adevarata LEGE DUHOVNICEASCA pe car\e o vei purta intreaga viata. Patericul = Scriptura pusa in lucrare. Este un fel de traire corecta a Scripturii, un fel de Scriptura in fapte. Vei gasi aici si intreaga dogmatica si teologie ortodoxa, ascunsa in multe intamplari de viata. Vei invata si logica duhovniceasca dar si dogmatica ortodoxa.

Vietile Sfintilor - cumpara cat mai multe carti cu vietile sfintilor pentru ca aici vei vedea "logica dumnezeiasca" in viata unor oameni.
Mie personal imi place Minunile Maicii Domnului pe care o consider carte de temelie pentru orice ortodox, fiind de fapt o dogmatica ortodoxa scrisa prin intamplari de viata.

Sf. Scriptura - Noul Testament pentru inceput (toti sfintii zic intai sa citim NT) si dupa ce cresti duhovniceste si nu te vei sminti si VT. (Vezi Sf. Paisie Aghioritul si alti sfinti care recomanda la fel, NT si apoi VT).

Carti de povatuire duhovniceasca scrise de mari parinti ai Bisericii, cum sunt Parintele Cleopa, Arsenie Papacioc.


Dar mai mult decat atat poti sa te abonezi si la http://www.cuvantul-ortodox.ro/ si sa citesti online articole, vezi ca au zilnic un ziar/newsletter cu articole foarte foarte frumoase. Ti-l recomand cu caldura.

Pe scurt: mergi intr-o librarie si cumpara carti cu vieti de sfinti si paterice. Te vor zidi mult de tot. Asta e parerea mea si cred ca si in mistica ortodoxa aceeasi povata o vei gasi.

[forever...]

Mulţumesc, gpalama, pentru recomandări!

Se pare că nu stau chiar rău, căci am mai citit şi Patericul (egiptean), vieţile unor sfinţi (din Sinaxar, sau viaţa Sfântului Spiridon scrisă de Sfântul Simeon Metafrastul), Noul Testament, desigur, deşi este mereu de folos să recitesc; seria "Ne vorbeşte Părintele Cleopa"...

Totuşi cred că fiecare avem înclinaţiile noastre, adică citim mai uşor unele cărţi (nu le lăsăm din mână), iar altele nu reuşim să le terminăm, căci nu rezonăm cu ele la momentul respectiv.

Dintre cărţile pe care le-am citit cu mare uşurinţă, bucurie şi interes, sunt Filocalia 11, Omul cel tainic al inimii (Zaharia Zaharou), Jurnalul fericirii (p. Nicolae Steinhardt), Confesiunile fericitului Augustin (chiar dacă numai fragmente, mă întorc cu drag la ele), Dăruind vei dobândi (tot p. Nicolae Steinhard), Taina vieţii creştine (arhim. Sofronie Saharov)- în ordinea aducerii aminte.

Până la urmă cred că fiecare avem un drum şi în lectura cărţilor, ca şi în viaţă.

A, şi scrierile p. Savatie Baştovoi mi-au plăcut. Şi altele, desigur.

Am observat că nu mă prea atrag cărţile în care se povestesc multele minuni, vindecări etc. săvârşite de Sfinţi. Eu cred în ele, dar le pot afla din acatistul Sfântului, de exemplu. Nu simt nevoia unor (re)confirmări...

[glykys]

quoted
Sunt absolut de acord cu cazurile pe care le descrii şi realizez că am muulte motive de mulţumire.
Doar că dacă mulţumesc doar că ... nu sunt aşa.... aş semăna cu fariseul.
Bucuria adevărată păleşte în cazul epuizării.


Cred ca Gpalama nu se referea la observarea suferintelor unor oameni mai incercati decat noi, ci la observarea modului lor de a-si purta o cruce mai grea decat a noastra.

E bien cand avem in preajma oameni care isi duc cu demnitate si vrednicie crucea, oameni bucurosi, veseli, care stiu sa raspandeasca bucuria. Iar daca nu ii avem in preajma, sa ii cautam!

[forever...]

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui...

28. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.
29. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
30. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.


Ce ne facem dacă Domnul ne scoate în cale şi altfel de oameni decât cei credincioşi, veseli, care emană bucurie? Pe aceştia îi ignorăm, îi ocolim? Nu sunt şi ei zidiţi după chipul lui Dumnezeu? Nu s-ar putea vedea şi în ei sămânţa de dumnezeire, ba poate vrerea Domnului de a ne învăţa să trăim cu ei şi să-i iubim ca pe noi înşine?

[sophia]

În prealabil postat de forever...

Dragi forumişti,

ce faceţi voi când vi se pare că aveţi de dus o cruce prea grea? Când vă prinde oboseala şi deznădejdea, ba chiar vin asupra voastră gânduri rele şi tulburătoare, de judecată... (la adresa celor pe care îi consideraţi vinovaţi de situaţia care vă supără)?

Ştiu că:

cine încearcă să-şi scurteze crucea şi-o îngreunează;
Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce;
a renunţa la voia ta poate fi de mult folos...

Şi totuşi mi se întâmplă să deznădăjduiesc şi să fiu supărată, chiar cu efecte nocive asupra sănătăţii, când împrejurările mă obligă să fac ceva prea mult, prea greu, uneori neplăcut...
Când sunt prea obosită şi pentru rugăciune, iar mulţumirea/ recunoştinţa către Dumnezeu pentru toate cele primite este mai mult formală, din minte decât din suflet... Când bucuria apune şi se instalează tristeţea...

Menţionez că nu sunt într-o situaţie disperată, slavă Domnului, am doar perioade repetitive de eforturi care îmi pricinuiesc astfel de gânduri şi simţăminte.

Cum putem vedea mai bine purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră?

Citeam o dată că partea proastă a unui lucru rău care se întâmplă este că nu îi vedem folosul imediat. Şi aceasta se verifică, dacă mă uit în urmă. Dar când suntem în mijlocul greutăţilor... Domnul să ne ajute să nu ne pierdem!

Multi se confrunta cu astfel de situatii sau chiar mai rau.
Nu sunt de acord ca suferintele sunt rezultatul (numai al) greselilor noastre.
Eu le consider ca fiind incercari de la Dumnezeu, sau in fine, trebuie sa fie.
Ma intreb de multe ori de ce trebuie sa existe.
Si ma intreb de ce unii nu au, sau au mai putine si altii au multe.
Numai Dumnezeu stie.
Unii spun (si in carti) ca Dumnezeu le da incercari mai mult la cei pe care ii iubeste, cu care are un scop, altii ca dimpotriva.

Citesc acum patericul athonit si sunt socata cata suferinta isi poate aduce omul insusi. Ce fac/faceau unii calugari acolo este mai mult decat extrem.
Isi faceau nevointe. N-am inteles insa scopul. Unde scrie in credinta ca nu trebuie sa mananci, sa bei apa, sa nu dormi toata viata, sa stai spanzurat nu stiu cum, sa nu te speli niciodata, sa nu te tratezi cand esti bolnav.

Sunt oaeni care isi fac singuri suferinte in diverse moduri. Altii nu si le fac ei. Mai ales copiii (mici).

Dar am gasit acolo si lucruri foarte frumoase si cu asta revin la subiect.

In situatii din cele descrise in mesajul intial al topicului lipseste ceva, in mod vadit: dragostea aproapelui.
In stari de depresie, astenie, necazuri, trebuie in primul rand sa nu fim singuri.
Trebuie sa ne vedem unii pe altii si sa ne ajutam. Sa nu fim egoisti, individualisti, sa impartim cu altii.

Singuratatea si lipsa de iubire sunt cele mai rele lucruri si ne fac cel mai rau.
Insasi asteniile de toate felurile provin de la faptul ca ne zbatem prea mult singuri, ca nu ne respectam unii pe altii, putintele si neputintele noastre.

Ce remedii ar fi:

1. Sa nu fim singuri (partener, prieteni, parinti etc.)
Nu trebuie sa facem totul noi, singuri.
2. Rugaciune
3. Liniste, odihna
4. Miscare in aer liber
5. Un animal de companie, mai ales caine (ofera iubire, liniste, te obliga sa iesi afara sate plimbi)
6. Sa ne cunoastem limitele si sa mai spunem si "Nu" cand ne sunt depasite si ni se cere prea mult
7. Muzica placuta, carti placute, dans placut

[forever...]

În prealabil postat de sophia

In situatii din cele descrise in mesajul intial al topicului lipseste ceva, in mod vadit: dragostea aproapelui.
In stari de depresie, astenie, necazuri, trebuie in primul rand sa nu fim singuri.
Trebuie sa ne vedem unii pe altii si sa ne ajutam. Sa nu fim egoisti, individualisti, sa impartim cu altii.

Singuratatea si lipsa de iubire sunt cele mai rele lucruri si ne fac cel mai rau.
Insasi asteniile de toate felurile provin de la faptul ca ne zbatem prea mult singuri, ca nu ne respectam unii pe altii, putintele si neputintele noastre.

Mulţumesc pentru mesaj şi pentru atenţionări, respectiv este al doilea răspuns în care mi se atrage atenţia asupra egoismului şi este util să conştientizez asta.

Pentru ca acest caz să fie mai clar, trebuie să menţionez că problema concretă constă în muncă (exagerat de) multă pentru aproximativ o lună (fără zile libere), cu recurenţă trimestrială, când nu mai avem timp de prieteni, activităţi plăcute sau relaxante şamd. Prioritatea în aceste perioade (după aceea a datoriei de îndeplinit) este odihna/ somnul. Nu pot spune "nu", ci Doamne ajută! Nu fac asta din lăcomie sau mândrie, ci aşa e contextul. Părintele duhovnic mă povăţuieşte spre răbdare şi acceptarea cu mulţumire a situaţiei.

Recunosc că nu pare aşa greu (acum când nu sunt într-o astfel de perioadă). Ştiu că fiecare are greutăţile sale. Dar voi cum reacţionaţi la oboseală, când nu vă permiteţi să vă opriţi şi să spuneţi nu?

[negruta]

În prealabil postat de sophia

Citesc acum patericul athonit si sunt socata cata suferinta isi poate aduce omul insusi. Ce fac/faceau unii calugari acolo este mai mult decat extrem.
Isi faceau nevointe. N-am inteles insa scopul. Unde scrie in credinta ca nu trebuie sa mananci, sa bei apa, sa nu dormi toata viata, sa stai spanzurat nu stiu cum, sa nu te speli niciodata, sa nu te tratezi cand esti bolnav.

Acestia au fost oameni de exceptie care s-au dispretuit pe ei insisi incat s-au supus la diferite privatiuni si cazne si care au urat pacatul intr-atat de mult incat, pentru a nu mai lua chip in ei, si-au chinuit trupul in tot felul. Numai din dragoste pentru Hristos! Niste nebuni pentru Hristos, mistuiti de dragostea Lui!
"Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii, si in munti, si in pesteri, si in crapaturile pamantului."