Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Asa dar Apostolul a spus că toate problemele căsniciei pot fi rezolvate, dacă bărbatul îşi iubeşte femeia şi femeia îşi respectă bărbatul. N-a explicat însă în ce fel se vor realiza acestea. Vă voi explica eu: nesocotind banii, năzuind la virtuţile sufletului şi având frică de Dumnezeu.

„Orice va făptui cineva, bun sau rău, va fi răsplătit pe măsură de Domnul” (Parafrază la Efeseni 6, 8). Aşadar nu de dragul ei, ci de dragul lui Hristos şi ascultând de El, s-o iubească soțul pe femeia lui. Dacă se gândeşte aşa, ispita sau cearta nu se vor cuibări între ei. Femeia să nu creadă pe nimeni când soţul ei este vorbit de rău. Dar nici nu trebuie să urmărească bănuitoare unde intră şi de unde iese tovarăşul său de viaţă. Bărbatul, de asemenea, nu trebuie să îngăduie calomnii despre femeia sa, însă nici să nu-i nască bănuieli prin purtarea lui. De ce, omule, rătăceşti de colo-colo toată ziua şi te aduni acasă abia seara, fără să-i dai explicaţii mulţumitoare soţiei tale? Dacă-ţi va reproşa asta, să nu-ţi pară rău. Reproşurile ei dovedesc iubire, nu îndrăzneală şi răceală. Şi iubirea ei pentru tine o face să-i fie teamă. Îi e teamă ca nu cumva vreo alta să i te răpească, ca nu cumva să-i ia tot ce are mai de preţ, ca nu cumva să-i rupă legătura căsniciei. Eşti dator, deci, să faci tot ce poţi pentru a n-o amărî pe femeia ta.

Dar nici femeia nu trebuie să-l nesocotească pe bărbatul ei pentru vreun motiv, mai ales dacă este sărac. Să nu cârtească şi să nu hulească, spunând, de pildă, „Laşule şi fricosule, leneşule, nesârguinciosule şi somnorosule! Cutare, chiar dacă se trage dintr-o familie săracă, prin multe osteneli şi primejdii a făcut avere mare. Şi iată, femeia lui poartă haine scumpe, umblă cu trăsura, are atâţia slujitori, iar eu te-am luat pe tine, care eşti măcinat de sărăcie şi trăieşti fără rost!”. Femeia nu trebuie să-i spună bărbatului ei asemenea vorbe. Însă cum va răbda sărăcia? De la cine va afla mângâiere? Să se gândească la femeile mai sărace ca ea. Să cugete câte fete provenite din familii bune nu numai că n-au primit nimic de la bărbaţii lor, ci şi-au cheltuit şi averea lor pentru ei. Să socotească primejdiile care însoţesc o astfel de bogăţie, şi va prefera atunci viaţa săracă, dar liniştită. În general, dacă-şi iubeşte soţul, nu va grăi nicicând cârteli sau vorbe de ocară la adresa lui. Va prefera să-l aibă lângă ea fără averi, decât să fie bogat, dar ea să trăiască în nesiguranţa şi neliniştea care însoţesc lucrările negustoreşti.

Nici bărbatul însă, auzind cârtelile şi ocările femeii sale, nu trebuie s-o înjure sau s-o lovească, sub pretext că are putere asupra ei. Mai bine s-o sfătuiască şi s-o povăţuiască liniştit, fără ca vreodată să ridice mâna asupra ei. S-o înveţe filosofia cerească, creştină, care este adevărata bogăţie. S-o înveţe nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte, că sărăcia nu este deloc rea. S-o înveţe să nesocotească slava şi să iubească smerenia; şi atunci ea nici cârteli n-ar mai rosti, nici bani nu şi-ar mai dori.

(Sfântul Ioan Gură de Aur )

[cristiboss56]

Încercați să vă comportați normal. Să vă spun un lucru: e nefiresc vara să mergi cu paltonul și cu căciulă rusească pe cap. Că suntem tineri și ne îmbrăcăm mai ușor. La bătrânețe e altfel. Deja eu simt că trebuie să-mi înfășor picioarele, că-mi îngheață. Mă doare un rinichi.
Complexitatea simplității e cea care ne roade pe toți. Noi vrem să fim cinstiți în complicații. Să vadă lumea. Uitați-vă cât de ușor sunt abordabil. Priviți-mă! Dar asta este idolatrie, narcisism.
Simplitatea omului se naște din firescul relației lui cu Dumnezeu. Hristos, Dumnezeul nostru, vine în primul rând ca Unul Care combate idolatria. De aia-l iubim pe Sfântul Gheorghe și îi iubim pe
mucenici , pentru că se fac frații lui Hristos în a combate idolatria.
Iar cel mai greu este cu idolatria complexității noastre sau a simplității noastre cu orice preț.
(Părintele Constantin Necula , Cum să ieșim din mediocritate, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 99-100)

[Copacel]

În prealabil postat de cristiboss56

Încercați să vă comportați normal. Să vă spun un lucru: e nefiresc vara să mergi cu paltonul și cu căciulă rusească pe cap. Că suntem tineri și ne îmbrăcăm mai ușor. La bătrânețe e altfel. Deja eu simt că trebuie să-mi înfășor picioarele, că-mi îngheață. Mă doare un rinichi.
Complexitatea simplității e cea care ne roade pe toți. Noi vrem să fim cinstiți în complicații. Să vadă lumea. Uitați-vă cât de ușor sunt abordabil. Priviți-mă! Dar asta este idolatrie, narcisism.
Simplitatea omului se naște din firescul relației lui cu Dumnezeu. Hristos, Dumnezeul nostru, vine în primul rând ca Unul Care combate idolatria. De aia-l iubim pe Sfântul Gheorghe și îi iubim pe
mucenici , pentru că se fac frații lui Hristos în a combate idolatria.
Iar cel mai greu este cu idolatria complexității noastre sau a simplității noastre cu orice preț.
(Părintele Constantin Necula , Cum să ieșim din mediocritate, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 99-100)

Pe cuvantul meu, unul din defectele ortodocsilor este ca vorbesc mult despre
ceea ce ar trebui sa faca si nu FAC MAI NIMIC din ceea ce vorbesc.
Si pt asta se da socoteala in fata lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

Prin Invierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrajmasi ai vietii si ai cinstei omenesti: moartea si pacatul. Acesti doi vrajmasi ai oamenilor s-au nascut atunci cand primul om s-a despartit de Dumnezeu, calcand peste poruncile despre ascultare, fata de Facatorul sau. In Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea nici pacatul, nici frica nici rusinea. Pentru ca, despartindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaste nimic despre moarte si traind in ascultare desavarsita fata de Dumnezeu, el nu putut cunoaste nimic despre pacat. Acolo unde nu se cunoaste moartea nu exista frica; si acolo unde nu se cunoaste pacatul, nu s-a nascut nici rusinea din pacat. De indata ce omul a pacatuit impotriva ascultarii mantuitoare fata de Dumnezeu, atat frica, cat si rusinea, au venit impreuna cu pacatul: omul s-a simtit la o departare nemarginita fata de Dumnezeu, si a simtit dinainte secerea mortii asupra lui. De aceea, atunci cand Dumnezeu l-a chemat pe Adam si a intrebat: “Adame, unde esti?”, el a spus: “Am auzit glasul Tau in rai si m-am temut caci sunt gol, si m-am ascuns” (Facerea 3:9-10). Pana atunci, glasul lui Dumnezeu il incurajase, il bucurase si il insufletise pe Adam, dar atunci, cand se savarsise pacatul, acelasi glas aducea slabiciune, groaza, moarte. Pana atunci Adam se stia invesmantat in acoperamantul fara de moarte al ingerilor, dar atunci el s-a stiut stricat de pacat, jefuit, pangarit si coborat pana la treapta animalelor si coborat pana la masura unui pitic. Asadar, fratii mei, vedeti cat de ingrozitor este cel mai mic pacat al neascultarii fata de Dumnezeu. Capatand frica fata de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului – ca o pisica de casa care, atunci cand se salbaticeste, o porneste pe dealuri si incepe sa se ascunda de stapanul ei si de mana care a hranit-o! Adam a inceput sa caute ocrotire in afara Ocrotitorului sau, de la animalele lipsite de judecata, pe care le stapanise pe deplin pana atunci. Un pacat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, pe al treilea, al sutalea, al miilea, pana cand omul s-a facut in cele din urma ca animalul intre animale si ca pamantul intre cele pamantesti, atat in trup cat si in suflet. Calea pacatoasa pe care a pornit-o Adam l-a dus catre pamant si in pamant. Si astfel Dumnezeu a spus: “Pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Facerea 3:19), aratand nu numai judecata lui Dumnezeu ci si o socotinta mai mare asupra celor pamantesti si a risipirii omului, care, odata inceput, a crescut
grabnic.
Urmasii lui Adam, neam dupa neam, s-au legat din ce in ce mai mult de pamant si s-au tot faramitat, si s-au imprastiat, pacatuind cu rusine si murind cu frica si groaza. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur si tarana; dar, cu cat se ascundeau mai mult, cu atat se lepadau mai mult de adevaratul Dumnezeu si cu atat L-au uitat mai mult. Natura, care se intindea odinioara la picioarele oamenilor, treptat a crescut pana deasupra capului lor, astfel ca in cele din urma, aceasta a ascuns cu totul fata lui Dumnezeu de la ei si a luat locul Lui.
Si omul a inceput sa-si faca un dumnezeu din natura: ascultand de ea, purtanduse potrivit cu ea, rugandu-se ei si aducandu-i jertfe. Dar inchinarea la natura nu a fost in stare sa o izbaveasca nici pe aceasta nici pe om de la moarte si stricaciune.
Calea cumplita pe care o urma omenirea era calea pacatului; si aceasta cale pierzatoare ducea neinduplecat catre cetatea cea una intunecata si numai una: cetatea mortii. Imparatii pamantului au carmuit oamenii; pacatul si moartea au carmuit atat oamenii cat si imparatii. Cu cat calea ducea mai departe, cu atat sporea greutatea pacatului, precum bulgarul de zapada care se rostogoleste la vale. Omenirea ajunsese in adancurile deznadejdii cand a aparut Biruitorul cel ceresc ca sa-i mantuiasca.
Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Vesnic fara de pacat si vesnic fara de moarte, El a trecut prin mormintele oamenilor, presarand florile nemuririi odata cu venirea Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea pacatului si mortii au inviat la cuvantul Lui.
Dar El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de pacate asupra Lui, in acelasi chip in care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a imbracat in vesmant de om, muritor. Dar pacatul omenesc era atat de greu si de cumplit ca, sub povara lui, Fiul lui Dumnezeu a pogorat in mormant. Insutit fie binecuvantat acel mormant din care a tasnit rau intreg de nemurire pentru intreaga omenire! Biruitorul a pogorat dincolo de morminte, pana in iad, unde a rasturnat tronul lui Satan si a stricat pamantul roditor al tuturor uneltirilor impotriva oamenilor. Din adancimea mormantului, Biruitorul S-a inaltat in cerurile cele mai inalte, deschizand o cale noua – catre cetatea vietii. El a stricat iadul intru toata taria Lui si, intru taria Lui, a slavit trupul Sau si S-a inaltat din mormant – intru puterea Lui, care este nedespartita de aceea a Tatalui si a Duhului Sfant. Bland ca un miel, bunul Domn Iisus a mers la suferinta si la moarte, si puternic fiind ca Dumnezeu, El a rabdat suferinta si a biruit moartea. Invierea Sa este adevarata si este in acelasi timp proorocirea si chipul invierii noastre – caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi (I Corinteni 15:52).

[cristiboss56]

nvierea Lui Hristos este unul dintre cele mai cutremurătoare evenimente din istoria umanității, fiindcă și moartea este văzută ca cea mai mare tragedie a existenței omenești. Însă, când vorbim despre moarte, trebuie să știm că moartea nu este doar biologică. Putem vorbi, de asemenea, despre moartea existențială, socială, națională, dar, mai ales, moartea duhovnicească. În istoria noastră personală există momente pe care, fără Hristos, le trăim ca moarte existențială.
Prin Învierea Sa, Hristos a învins moartea (Romani 6, 9). Hristos nu a biruit doar Moartea, ci a biruit moartea fiecăruia dintre noi, ori de câte ori viața Sa devine propria noastră viață, prin Înviere (II Cor. 4, 10-11). Pentru toate aceste situații în care, fiecare dintre noi moare puțin câte puțin, Hristos răspunde într-un mod unic și irepetabil, ,,înviind din mormânt” și ,,cu moartea pre moarte călcând”.
În lumina Învierii Lui Hristos nu există urmă de deznădejde, impas, prăbușire morală. Prin Înviere, toate se însuflețesc, totul devine ,,făptură nouă”. Chiar și moartea însăși, din proces de stricăciune și degradare a celor lumești, create, devine trecere către viață. După cum spunea fericitul gheronda Gheorghe (Kapsánis), ,,ce ar fi fost lumea fără Hristos Cel Înviat, și fără Învierea pe care o așteptăm să ne-o dăruiască? Un cimitir nesfârșit…Iar noi ce-am fi fost? Niște bieți muribunzi care ne așteptăm moartea pentru a dispărea o dată pentru totdeauna. Viața nu ar mai fi avut nici un rost, nici un scop. Foarte bine a spun Sfântul Iustin Popovici că nu ar fi crezut în Hristos dacă El nu ar fi biruit moartea”.
Relatările Sfinților Evangheliști, precum și imnografia Bisericii ne învață că Hristos a mers de bunăvoie către Patimă, însă ucenicii săi nu au înțeles acest lucru. Iar ca martori ai Patimilor Mântuitorului, nu au mai putut gândi limpede și nu mai trăgeau nici o nădejde despre ceea ce urma să se întâmple. Tristețea, suferința și frica îi cuprinsese pe toți, în mod justificat. Doar după Înviere, ucenicii au prins iarăși curaj: ,,Deci, s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (Ioan 20, 20).
Nu doar orele Patimilor Mântuitorului au fost clipe grele. Și clipele morții noastre de zi cu zi, ispitele, nereușitele sunt momente grele. Simțim că în acele momente nu mai suntem noi înșine, nu mai avem nici un gând optimist. Atunci, în acele momente, gândurile noastre, sentimentele sunt învăluite de tristețe și pesimism. Ele nu sunt pe placul Lui Dumnezeu și nu ne ajută să trăim bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, bucuria relației cu semenii, bucuria de a fi noi înșine.
În aceste momente grele, trebuie să ne gândim la cei care au trăit ceea ce trăim noi. Avem exemple de viață pe Sfinții noștri, care, ca fii ai Învierii, au gustat din roadele Ei și au devenit, astfel, martori de netăgăduit ai ei. Din viața sfinților noștri învățăm că mergerea , de bunăvoie, alături de Hristos către Patimă, este chezășia pentru Învierea alături de el. Dacă, din dragoste pentru Hristos, de bunăvoie, vom suporta moartea noastră zilnică, aceasta va fi prilejul, dar și calea care duce la învierea, în Hristos, a fiecăruia dintre noi: ,,Dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu el; de-L vom tăgădui, și El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioși, El rămâne credincios, căci nu poate să se tăgăduiască pe Sine însuși”. (II Timotei 2, 12-13). Atunci, bucuria și pacea Învierii, vor fi daruri inalienabile ale Lui Hristos, care ne vor însoți în această viață vremelnică a noastră, dar și în veșnicie. Acest lucru este dezvoltat foarte bine de Sfântul Grigorie Palama în epistola sa către monahia Xenia.
Au trecut, deja, câțiva ani, de când țara noastră, Grecia, a început să urce pe Golgota reprezentată de criza de care se vorbește în zilele noastre. Cei mai mulți frați ai noștri suferă de pe urma acestei crize care are mai multe aspecte. Mulți și-au pierdut zâmbetul, bucuria, pacea, optimismul, visele, așteptările. Viața este dominată de o atmosferă cenușie, tristețe, deznădejde, frustrare și furie. Însă, omul nu poate trăi astfel și caută soluții. Iar cei care caută cel mai mult soluții sunt tinerii.
Să ne ridicăm, și anul acesta, privirea, către Hristos Cel Înviat. Vom vedea, atunci, că El este rezolvarea tuturor problemelor noastre. Domnul Cel Înviat aduce în inimile noastre adevărata pace, și adevărata bucurie pe chipurile noastre. În acest sens, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul spunea: ,,Hristos este izvorul vieții, al bucuriei, al luminii și al adevărului. Hristos este totul”.
Într-adevăr, Hristos este totul. ,,Totul” este Hristos al Bisericii Ortodoxe, Hristos al Tradiției noastre Ortodoxe, Hristos al Sfinților noștri Părinți, al mărturisitorilor și al cuvioșilor, Hristos, care, acum este alungat din sărmana noastră țară. Da, Hristos este alungat odată cu introducerea în programa școlară a materiei denumită ,,religie” dar care promovează sincretismul religios. Da, Hristos este alungat odată cu legiferarea Duminicii ca zi de lucru, odată cu votarea unor legi ce contravin învățăturilor evanghelice, odată cu crearea secției de Studii Islamice în cadrul Facultății de Teologie din Tesalonic, lucruri care întristează foarte mult poporul nostru binecredincios.
Însă, poporul nu l-a părăsit pe Hristos și se opune din răsputeri celor care vor să îi schimbe identitatea și credința ortodoxă. Poporul rămâne credincios, fidel moștenirii primite de la sfinții și învățătorii neamului nostru. Crede, nădăjduiește și așteaptă, pentru că ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viața.
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Arhimandritul Hristofor
Noul Egumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte

[cristiboss56]

Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.

Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli. Pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum deci vă lepădaţi şi voi de toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit.

(Sfântul Apostol Pavel, Epistola către Filipeni, cap. 3, 1-10)

[cristiboss56]

Ajutati-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici. Nădăjduiesc însă că veţi cunoaşte că noi nu suntem netrebnici. Și ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu săvârşiţi voi nici un rău, nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele, iar noi să fim ca nişte netrebnici.

Căci împotriva adevărului n-avem nici o putere; avem pentru adevăr. Căci ne bucurăm când noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră.

Pentru aceea vă scriu acestea, nefiind de faţă, ca atunci, când voi fi de faţă, să nu cutez cu asprime, după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire, iar nu spre dărâmare.

Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Sfinţii toţi vă îmbrăţişează.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!

(Sfântul Apostol Pavel, Epistola a II-a către Corinteni, cap. 13, 5-13)

[cristiboss56]

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 185)

[cristiboss56]

Parintele Savatie Bastovoi despre om si multiplele lui manifestari (fete), de aici greutatea ce o intampinam in a ne cunoaste pe noi insine, dar si pe altii

"Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată? Iar acest cameleonism nesuferit și pentru mine și pentru cei din jur l-am moștenit de la tatăl meu. Acest amestec de rău și bine este fără îndoială o boală care, atunci cînd nu-L ai pe Dumnezeu, poate motiva cele mai nesăbuite fapte."

[cristiboss56]

Vederea duhovnicească a lui Dumnezeu nu aparţine sferei sentimentelor (simţirilor), nici planurilor optice, ci este unire ipostatică şi legătură a făpturii zidite cu „Existenţa” nezidită a lui Dumnezeu, nu cu firea sau fiinţa Sa, ci cu lucrările sau energiile dumnezeieşti, potrivit cu capacitatea celui ce „pătimeşte” vederea duhovnicească. Atunci când Moise a cerut să-L vadă pe Dumnezeu, aşa cum îşi închipuia el, a auzit de la El Însuşi că acest lucru este cu neputinţă şi a putut să privească numai „spatele”, care înseamnă lucrările sau însuşirile dumnezeieşti. Cel ce se află în vederea duhovnicească a lui Dumnezeu mărturiseşte că între zidit şi nezidit nu există nicio asemănare şi că „a-L exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, iar a-L gândi este mai cu neputinţă”. (Sfântul Grigorie Teologul)