Sufletele mortilor din cer ne ajuta, se roaga pentru noi?

[geo.nektarios]

Odată depus trupul creştinului în mormânt, încep slujbele de pomenire pentru sufletul său. Cele mai cunoscute ierurgii referitoare la pomenirea celor adormiţi se fac la 3, 9 şi 40 de zile, la 3, 6, 9 şi 12 luni şi apoi în fiecare an. Uneori, la acestea s-au adăugat diferite inovaţii, abuzuri sau exagerări, care „denotă o grijă exagerată a celor vii de a se asigura că cei plecaţi dintre ei au ajuns în rai, grijă care denaturează adesea într-o forţare a rânduielilor bisericeşti. Preoţii confruntaţi cu aceste doleanţe ale credincioşilor trebuie să explice cu mult tact care este rânduiala Bisericii Ortodoxe şi să nu introducă inovaţii liturgice, doar pentru a da satisfacţie unui grup de credincioşi", ne-a spus, în interviul care urmează, pr. lect. dr. Radu Petre Mureşan, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
După slujba de înmormântare a creştinilor, se fac pomeniri individuale ale acestora în ziua a treia, a noua şi a patruzecea. Ce semnificaţie au aceste ierurgii?
În primul, rând sunt legate de numerele simbolice care ne amintesc de Sfânta Treime, de cetele îngereşti sau de evenimente din viaţa Mântuitorului. La acest simbolism teologic se poate adăuga o altă interpretare care ţine de trupul celui răposat, de descompunerea trupului după înhumare. Se face pomenirea mortului din ziua a treia după moarte pentru că faţa începe să se desfigureze, în ziua a noua pentru că trupul începe să se strice, afară de inimă, la 40 de zile pentru că atunci se descompune şi inima. Astfel, procesul descompunerii fizice urmează procesul invers zămislirii şi formării trupului omenesc în pântecele mamei. Pomenirile care se fac în afara acestor soroace, respectiv la 3, 6, 9, 12 luni, reflectă tradiţia Bisericii, aşa cum s-a păstrat ea în scrierile Sfinţilor Părinţi. Aceste soroace de pomenire individuală au şi o interpretare care ţine de o tradiţie sau de o credinţă populară, respectiv trecerea sufletului prin vămile văzduhului.
Conform acestei credinţe, sufletul stă trei zile lângă trup, iar apoi se înalţă la cer. La 9 zile se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, după ce a vizitat raiul, iar la 40 de zile are loc judecata particulară, după ce a vizitat şi iadul. Biserica trebuie să accentueze faptul că feluritele stări ce trebuie să le străbată sufletul după despărţirea sa de trup nu corespund unui oarecare număr de zile pe pământ. A treia, a noua, a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt „împărţirea (împărăţia) timpului" nu există. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie vorbesc de un timp fără sfârşit în lumea viitoare. În unele părţi (de ex., zona Prahovei) se face parastas la fiecare trei sâmbete după moarte, timp de 6 luni, lucru acceptat de preoţi ca „obiceiul locului", dar costisitor şi împovărător pentru familie.
Această grijă a credincioşilor ca sufletele celor plecaţi să fie pomenite cât mai des, a făcut ca Biserica să înmulţească oficial numărul zilelor când se face pomenire de obşte pentru cei adormiţi. Un exemplu este pomenirea morţilor în toate sâmbetele din Postul Mare, aşa cum este indicat şi în calendar. Or, pomenirea morţilor trebuie să se facă doar în sâmbăta a doua, a treia şi a patra din Postul Mare, celelalte sâmbete din Post fiind închinate altor evenimente sau persoane sfinte: Sfântul Mucenic Teodor Tiron (Sâmbăta lui Toader), în sâmbăta a cincea este Denia Acatistului Bunei Vestiri (Sâmbăta Acatistului), sâmbăta a şasea - pomenirea Sfântului şi Dreptului Lazăr.
De unde apar aceste abuzuri şi axagerări?
De la credincioşi, dar uneori chiar şi de la slujitorii Biserici. În unele părţi, există obiceiul ca pomelnicele care sunt primite la altar să fie citite cu voce tare, fie pe loc, fie înaintea de ieşirea cu Cinstitele Daruri, fie chiar în timpul pomenirilor de la ieşirea cu Cinstitele Daruri, pentru „încredinţarea" celor care le-au dat. Conform rânduielilor de cult, pomenirile cu voce tare în timpul Sfintei Liturghii se fac numai la ectenia cererilor de după citirea Sfintei Evanghelii şi numai pentru ctitorii şi binefăcătorii răposaţi ai sfântului lăcaş. Conform rânduielilor liturgice, singurul loc de pomenire este la Proscomidie, în taină, atunci când se scot miridele pentru cei vii şi cei morţi, precum şi la rugăciunea dipticelor, de după sfinţirea Darurilor, pentru cei care au adus mai târziu pomelnicele la sfântul altar. Cât priveşte ectenia întreită pentru cei adormiţi, ea nu se rosteşte la fiecare Sfântă Liturghie, ci numai atunci când se fac pomeniri de morţi sau parastase. Citirea pomelnicelor, timp de 30-40 de minute, pentru ca fiecare să-şi audă numele nu este de folos nici celor care sunt în Biserică, nici sufletelor celor adormiţi. Este o pauză nejustificată în desfăşurarea Sfintei Liturghii, în timpul căreia credincioşii se plictisesc şi îşi găsesc preocupări neconforme cu momentul şi locul în care se află: se agită, vorbesc, ies din biserică etc. Reglementarea acestei probleme ţine, în primul rând, de disciplina liturgică şi, nu în ultimul rând, de respectul datorat Sfintei Liturghii. Preotul trebuie să explice credincioşilor că toate pomelnicele încredinţate sunt pomenite în taină în altar, în timpul Proscomidiei.
Şi aşa-numitele „sărindare" pentru cei adormiţi sunt greşit înţelese uneori...
Sărindar - înseamnă un grup de 40, şi se întemeiază pe credinţa că în a 40-a zi după moarte sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu. La evrei, exista obiceiul să se ţină doliu 40 de zile pentru cel mort. Tradiţia creştină vine de la Sfântul Simeon al Tesalonicului, care îndemnă să se facă pomenire la 40 de Sfinte Liturghii în şir după moartea cuiva. La sfârşitul celor 40 de Liturghii, se săvârşeşte o Sfântă Liturghie cu parastas şi se citesc toate pomelnicele, lucru care în popor se numeşte „dezlegarea sărindarelor". Astăzi, sărindarul este pus în legătură cu primele şase săptămâni din Postul Mare (sau Postul Naşterii Domnului), de joi din prima săptămână şi până în Joia Mare, când se dezleagă sau încetează rugăciunea de 40 de zile. Mulţi credincioşi nu cunosc semnificaţia cuvântului sărindar şi, luând în considerare partea a doua a cuvântului, consideră că este vorba de un dar, de obicei în bani, făcut Bisericii pentru cei morţi, dar şi pentru cei vii.
Alte practici populare, care tind să-şi facă loc în Biserică, în cultul celor adormiţi, se referă la pomenirea celor morţi nepregătiţi, fără Spovedanie şi Împărtăşanie. În unele zone, există practica de a aduce preotului un cocoş alb în Vinerea Mare sau în Noaptea Învierii. În unele cazuri, se introduc chiar în altarul bisericii, obicei care nu are nici o justificare teologică, liturgică sau practică. Alt obicei este aducerea prescurilor la Biserică, într-un anumit număr şi ritual, uitând că nu numărul de colaci sau de prescuri este important, ci prezenţa pâinii şi a colivei care închipuie trupul celui răposat. În sfârşit, în unele locuri se practică împărtăşirea unei persoane pentru alta, care a murit neîmpărtăşită. Această practică este o inovaţie liturgică pe care nu o întâlnim în nici o carte bisericească. Primirea Sfintei Împărtăşanii este un act personal şi, ca orice Sfântă Taină, ea se dă numai celui prezent.
Alţi creştini, obişnuiesc să vină la Sfânta Împărtăşanie cu mai multe lumânări în mână, pentru ca şi cei adormiţi „să aibă lumină". În Transilvania există practica „luminaţiilor", când se face o pomenire de obşte în cimitir şi toată noaptea ard lumânări în cimitire. În Ţara Românească există obiceiul ca, în noaptea de Înviere, creştinii să ducă „lumină" şi celor adormiţi, după care merg acasă şi se odihnesc. Bisericile aproape că se golesc la slujba de Înviere, pentru a se umple din nou, spre dimineaţă, când vin de la cimitir, lipsindu-se de Sfânta Liturghie din noaptea de Paşti. Preotul trebuie să explice rolul lumânărilor în cadrul cultului morţilor: ele simbolizează atât pe Mântuitorul Iisus Hristos, Lumina lumii, cât şi candela faptelor bune ale celui adormit. Una dintre rugăciunile slujbei Înmormântării spune: „Ci întru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea frumuseţii Tale, pe cel ce l-ai ales odihneşte-l, ca un iubitor de oameni".

[iustin10]

Deci sintetizand : sfintii ne ajuta ei pe noi,iar pe cei din iad,ii ajutam noi pe ei.

[Jane Says]

Intrebare:
Pe (unii) Sfinti avem voie sa ii punem pe pomelnicele pentru adormiti, la Sf. Liturghie? Stiu pe cineva care face lucrul asta dar eu mereu m-am gandit ca in fond omul acela e mantuit, e Sfant, probabil in cea mai apropiata relatie cu Dumnezeu, cine sunt eu sa-l trec pe pomelnic alaturi de mortii din neamul meu cel pacatos? Cine ma cred sa pomenesc eu un sfant cand acesta are poate un cult dedicat, biserici, il pomenesc preotii in permanenta etc.

Dar am citit pe urma undeva ca de fapt ei se bucura cand facem lucrul acesta.
Deci: se cuvine s-o facem, ma refer la acei sfinti la care avem evlavie mai mare, nu neaparat de rangul celor trei Ierarhi, ci ceva asa, mai "local".

[Rodica50]

Nu trebuie sa ne imaginam, chiar exista viata dupa moarte, asa ca faceti tot ce va sta in putinta pentru a-i ajuta pe cei raposati si va veni si ajutorul pentru noi.

[adelina.e]

Niciodata nu am putut sa inteleg aceste vorbe "acum este ingeras si vegheaza pentru mama sa/fratele sau". Pot sa inteleg durerea si sa inteleg cuvinte de alinare, dar oare exista vreo dovada in Biblie, in cartile Sfintilor Parinti, in canoanele bisericesti pentru aceasta schimbare de natura? Si cand cineva sufera, nu stiu cum poti sa il amagesti cu ceva ce nu face parte din credinta noastra si care o poate face sa se indeparteze de adevar. Si hai sa spunem ca ii spui asa, o zi, doua, trei, dupa ce si-a pierdut fiinta draga. Dar chiar nu putem sa facem fata durerii? Si atunci nu e de mirare ca unii oameni nu se roaga si nu fac fapte bune pentru cei plecati, daca ii considera deja ingeri...

În prealabil postat de sophia

Ma intreb adesea ce se intampla cu sufletele mortilor nostri? Ne rugam pentru ei, facem pomeniri.
Ele raman sus in ceruri? Se roaga si ei pentru noi si ne ajuta?
Ca sa-mi fie mangaiere eu spun mereu: e acolo sus in cer si ma ajuta (persoana draga care a murit).
Unii spun ca devin ingeri pazitori.
Voi cum va imaginati?

Este absolut necesar sa ne imbarbatam sufletele in situatii in care am pierdut pe cineva drag, insasi Scriptura vine si spune prin Pavel ca nu trebuie sa fim asemenea celor care nu au nadejde, din contra sa avem credinta ca va exista e zi a revederii, o zi a bucuriei. Sa fim linistiti ca atata timp cat destinul fiecaruia este in mana lui Dumnezeu totul va fi bine, indiferent de verdictul dat in final, judecatile Sale vor fi drepte.

Pilda bogatului si saracul Lazar ne spune in cuvinte destul de clare ca dupa moarte nu se mai poate face nimic. Bogatul, aflat in pedeapsa cere un deget inmuiat in apa insa nici macar atata lucru nu i se poate da, cu alte cuvinte nici macar un gest minim din partea noastra nu mai este de folos pentru cineva care a incheiat socotelile cu viata. Fiecare este constiinta pentru sine insusi, oricat ar iubi un parinte pe un copil, daca acesta alege un drum gresit, va suporta consecintele neascultarii. Bogatul insista din nou si cere ca printr-o minune, aceea de a fi Lazar inviat si trimis pe pamant, sa se aduca la cunostinta fratilor lui care traiesc si sa nu aiba si ei aceeasi soarta, insa i se refuza si aceasta spunandui-se ca ar fi complet inutil. Pilda ne invata ca putem influenta in bine pe cei de langa noi atata timp cat sunt in viata iar fiecare alege pentru sine prin deciziile pe care le ia.

[AlinB]

În prealabil postat de almaris

Pilda bogatului si saracul Lazar ne spune in cuvinte destul de clare ca dupa moarte nu se mai poate face nimic. Bogatul, aflat in pedeapsa cere un deget inmuiat in apa insa nici macar atata lucru nu i se poate da, cu alte cuvinte nici macar un gest minim din partea noastra nu mai este de folos pentru cineva care a incheiat socotelile cu viata.

Generalizezi grosolan.
Pilda spune cred, destul de clar, ca cel din Rai, nu poate usura chinul celui din Iad.
Nu spune daca cei ramasi pe Pamant, nu se pot ruga pentru cei din Iad, sau daca cei din Rai nu se pot ruga pentru cei de pe Pamant.

[quoe] Fiecare este constiinta pentru sine insusi, oricat ar iubi un parinte pe un copil, daca acesta alege un drum gresit, va suporta consecintele neascultarii. [/quote]

Aha, si atunci de ce ne mai spune Scriptura sa ne rugam unii pentru altii?
Ca doar na, fiecare cu constiinta lui..

Bogatul insista din nou si cere ca printr-o minune, aceea de a fi Lazar inviat si trimis pe pamant, sa se aduca la cunostinta fratilor lui care traiesc si sa nu aiba si ei aceeasi soarta, insa i se refuza si aceasta spunandui-se ca ar fi complet inutil.

Pentru unii ar fi fost inutil. Dar nu pentru toti.
Minunea invierii altu Lazar s-a petrecut cu adevarat. Ca n-o fi schimbat inima nimanui, este indoielnic.

Dar cu fratii respectivului, se pare ca fara doar si poate asta n-ar fi schimbat nimic.

Pilda ne invata ca putem influenta in bine pe cei de langa noi atata timp cat sunt in viata iar fiecare alege pentru sine prin deciziile pe care le ia.

Si cand alege sa se roage pentru altcineva? Este bine, sau pierdere de timp?

Ne putem ruga unii pentru altii, insa noi nu stim daca cel pentru care ne rugam tine "usa" deschisa pentru Dumnezeu, uneori e nevoie de ani intregi, am auzit de astfel de cazuri, personal nu ma simt in stare sa mijlocesc pentru un om atat de mult. Conteaza si starea noastra cand mijlocim pentru cineva: „Curăţaţi-vă, voi cei ce purtaţi vasele Domnului” Rugaciunea nu este niciodata pierdere de timp mai ales intr-o vreme ca aceasta in care parca nu mai gasesti timp pentru nimic.

Revenind la chestiunea principala care se discuta pe acest thread, consider atat in lumina pildei bogatului si saracul Lazar, cat si a altor pasaje ca moartea nu survine niciodata prea devreme sau prea tarziu. Sigur, pentru cei ramasi in viata suferinta este imensa, dar pentru cel in cauza, Dumnezeu accepta sa moara fie pentru ca este pregatit, fie ca indiferent cat de mult ar trai va merge pe un drum gresit pana la sfarsit. Spre deosebire de noi, Dumnezeu este interesat mai mult de calitatea vietii si nu de numarul anilor, pe Creator il intereseaza sa ne stie salvati, ca ne-am intors de pe drumul care ducea la moarte. Ideal ar fi sa traim mult, frumos si sanatosi, sa fim o binecuvantare pentru altii si nu un blestem. Imi aduc aminte ce scria cineva intr-o carte : "Daca unii oameni nu vor ajunge niciodata in Paradis, fie dragostea noastra sa fi fost singurul Paradis pe care ei l-au gustat"

[AlinB]

În prealabil postat de almaris

Ne putem ruga unii pentru altii, insa noi nu stim daca cel pentru care ne rugam tine "usa" deschisa pentru Dumnezeu, uneori e nevoie de ani intregi, am auzit de astfel de cazuri, personal nu ma simt in stare sa mijlocesc pentru un om atat de mult.

Dar asta nu descalifica rugaciunea pentru ceilalti si nici nu justifica ideea ca nu putem face nimic pentru ceilalti.

Revenind la chestiunea principala care se discuta pe acest thread, consider atat in lumina pildei bogatului si saracul Lazar, cat si a altor pasaje ca moartea nu survine niciodata prea devreme sau prea tarziu. Sigur, pentru cei ramasi in viata suferinta este imensa, dar pentru cel in cauza, Dumnezeu accepta sa moara fie pentru ca este pregatit, fie ca indiferent cat de mult ar trai va merge pe un drum gresit pana la sfarsit. Spre deosebire de noi, Dumnezeu este interesat mai mult de calitatea vietii si nu de numarul anilor, pe Creator il intereseaza sa ne stie salvati, ca ne-am intors de pe drumul care ducea la moarte. Ideal ar fi sa traim mult, frumos si sanatosi, sa fim o binecuvantare pentru altii si nu un blestem. Imi aduc aminte ce scria cineva intr-o carte : "Daca unii oameni nu vor ajunge niciodata in Paradis, fie dragostea noastra sa fi fost singurul Paradis pe care ei l-au gustat"

Frumos de data asta..