Schitul Pahomie din Muntii Buila

,,In Prag de sarbatoare pe Athosul romanesc

Drumul spre Schitul Pahomie urca si se bifurca inselator, fara nici un alt indemn sau placuta indicatoare. E un drum greu, alunecos si pieptis, ce pare ca nu se mai termina niciodata. In jur, totul e pustiu. Iarna, muntele Buila se inchide in singuratate si viscol. Devine o fortareata. La poale, plin de meandre si valtori inspaimantatoare, raul Cheia sta ca o vama ridicata intre doua lumi care nu au voie sa se intalneasca niciodata - lumea veseliei turistice de la Olanesti si cea a izolarii monahale din paduri si pesteri. Ca sa atingi inaltimea schitului Pahomie, trebuie sa vrei cu adevarat si sa ceri mereu ajutor in rugaciune. Buila e un loc cu totul special, plin de pesteri si grote necercetate vreodata. E Athosul nostru romanesc, e muntele cel sfant, cu schituri si chilii modeste, ce se ridica in trepte din ce in ce mai aspre pana sus, spre varf: Saracineni, Iezerul, Patrunsa. Impasibil si tacut, muntele iti cerceteaza cugetul sau ravna si, intr-un tarziu, decide: te lasa, purtandu-te usor de mana, sau te intoarce definitiv din drum.

Ziditi in rugaciune

Mai intai, trebuie sa vezi locul si sa te apropii de el cu sfiala. E cu neputinta sa nu te impresioneze. In modestia ei de salas ciobanesc, manastirea are ceva simfonic, monumental. Cladita ciudat, chiar pe verticala stancii, bisericuta Cuviosului pare un ultim reper teluric. De la ea in sus, nu mai urmeaza nimic, decat cerul si stelele, Dumnezeu si sfintii. Imaginea bisericii, cu tampla sprijinita cumva duios de umarul nemiscat al muntelui, iti taie rasuflarea. E un capat de lume.

Iarna, in pragul Craciunului, simti ca la Pahomie se opresc toate - si grijile, si drumul. Jos, la poarta, pe o stanca napadita de muschi, se pravale in siroiri nervoase cea mai spectaculoasa cascada pe care am vazut-o vreodata. I se spune "Izvorul frumos" si se insoteste minunat cu troita unui Crist rastignit si fara prihana. Deasupra, pe tesitura pieptului de munte ce ocroteste biserica, o iedera uriasa intruchipeaza barba si ochii milostivi ai lui Iisus. Fara voie, tresari. Cand ajungi la Pahomie, trebuie sa-ti dezgolesti crestetul si sa pastrezi tacerea. Intreaga manastire e o icoana, un altar de biserica.

Manastirea cu pustnici

Pe costisele de piatra ale Builei, in postul sfant al Craciunului, adierea vantului, brazii dantelati cu zapada si micile troiene de omat deseneaza un alt anotimp, o alta iarna. Biserica din grota e mereu deschisa - o simpla odaie taraneasca, primenita proaspat si cu peretii pictati. Cuviosul Pahomie este si el acolo, dar nu se stie unde. S-a amestecat, smerit si fara nume, printre chipurile de sfinti zugraviti de-a dreapta si de-a stanga altarului. In strana, un singur calugar. E batran si il cheama Ioanichie.

Sta cu mainile impreunate pe genunchi si pare ca se roaga. De fapt, te urmareste cu privirea. Parca se minuneaza ca ai ajuns pana la pestera Cuviosului, ca nu ai ratacit drumul, ajungand in alta parte. Se minuneaza ca pentru o clipa, macar, nu mai e singur, si ca Dumnezeu a ingaduit sa mai poata schimba o vorba cu cineva. Simplu si fara pic de ascunzis, te intreaba de unde esti si daca vrei sa stai la slujbele de noapte, nu inainte de a te pofti la masa, punandu-ti inainte tot ce are el mai bun in chilie: un colt de paine uscata si doua mere. Paseste usor si se poarta atent, emotionat, de parca i-ar fi intrat in casa chiar Cristos.

Asezat dupa cuviinta pe o margine de scaun, tace si asteapta, ca orice calugar care stie ca are in fata toata eternitatea. Cand e cazul, vorbeste incet si cat trebuie, mai mult uimindu-se. Parca nici el nu intelege de ce s-a calugarit atat de tarziu, abia dupa pensionare; de ce, venind in vizita la Pahomie, nu a mai putut sa revina in lume. Pe vremea aceea, staret si singur vietuitor era parintele Galaction Zelig - un om sfintit si sincer, care, dupa ce a fost legat si batut de niste talhari, i-a cautat la inchisoare si le-a dat toti banii manastirii, spunand: "V-ati ostenit degeaba. Nu mi-ati luat nimic, caci n-aveati ce lua - nu aveam nici un leu in chilie. Acum am facut rost de bani. Vi se cuvin".

Douazeci de ani a pazit manastirea si a ingrijit candelele din altar, fara sa vada fata omeneasca. A facut ce facuse un alt parinte pazitor, Ioasaf Ionescu. Si el a stat la Pahomie 30 de ani, tot singur. Pe muntele Buila, in manastirea Cuviosului, nu poti trai decat asemenea Sfantului - pustnic si zidit in rugaciune.

,,Uitam de Mantuire si, mai ales, uitam ca ea nu vine de la sine"

Merita sa-l asculti pe parintele Ioanichie. Nu e intelept, ci inteleptit. Un timp, a trait in lume si a facut de toate. A lucrat la padure, ca muncitor forestier, s-a dedulcit cu placerile vietii pana s-a trezit batran si sarac sufleteste. A trecut de nenumarate ori pe langa Dumnezeu, pe langa casa Lui tocmita in grota lui Pahomie, dar nu l-a cunoscut si nici binete nu i-a dat. Acum, ca monah in cea mai grea manastire din tot muntele Buila, se intreaba de ce L-a cautat atata amar de vreme pe Iisus. Mantuitorul era tot timpul langa el, nedezlipit si sangerand pentru pacatele lui.

La Pahomie, a inceput a doua viata - cea adevarata. Nu ar schimba-o pentru nimic in lume. La ce bun sa coboare in vale? Ce sa gaseasca acolo? Ce poate sa-i ofere in plus? De pe Buila, orasul se vede in toata uratenia si egoismul lui. "Oamenii traiesc groaznic, inconjurati de zgomot si felurite spaime, dar nu-si dau seama de asta", zice parintele. "Nu trebuie sa discuti cu ei, sa-ti povesteasca fiecare viata pe care o duce. E suficient numai sa-i privesti. Odata am fost si eu la Bucuresti cu ceva treburi. Inainte de a pleca, m-am pus in dreptul unui semafor si am inceput sa cercetez chipurile celor care treceau pe langa mine. Un sfert de ora am stat si nu am vazut nici macar un singur om care sa zambeasca. Toti erau incruntati, grabiti, cu gandurile vraiste. Oameni chinuiti, cu fete obosite si straine. Oameni ce pareau condamnati doar sa traiasca, si atunci mi-am spus ca decat asa, mai bine lipsa. La mine, in manastirea mea, pana si copacii sunt mai fericiti. La ce bun sa te zbati pentru cele trecatoare si sa te infoi in pene, spunand ca esti cel mai grozav si mai tare? Noi suntem ca furnica aruncata intr-un ocean. Nadejdea salvarii nu o putem gasi in noi... Tare mult gresim - uitam de Mantuire si, mai ales, uitam ca ea nu vine niciodata de la sine."

Sfios cat trebuie, parintele vorbeste mai mult printre gesturi si sferturi de cuvinte. Cand il intrebi de obstea fratilor si de viata manastirii, isi roteste privirea jur imprejur si te pofteste sa vezi cu ochii tai. Cand il descosi sa afli cum a ajuns la Pahomie, in cea mai adanca singuratate, cu un gest scurt arata spre cer, arata spre vrerea Domnului si a Maicii Preasfintite. Ai zice ca nici o intrebare nu-i este pe plac, dar ochii lui albastri si visatori il dau de gol. Ochi de poet si iubitor de pustnicie, care incep sa se aprinda cu luciri de emotie cand vine vorba de pestera bisericii, mica si umila ca ieslea cea sfanta din Bethleem; de Sfantul Antonie Vlahul de la Iezerul si ctitorul manastirii, Cuviosul Pahomie, cel despre care se banuieste ca ar fi chiar marele ban Barbu Craiovescu, venit in pustiul Builei, dimpreuna cu fiorosul haiduc Sava, pentru a se calugari si a-si plange cu amar pacatele, fiecare in felul sau."