Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Lupta creştinilor cu şarpele cel vechi, cu satana, a fost îngăduită de Dreptul, Sfântul, Preaînţeleptul, Atoateştiutorul Dumnezeu, ca să stârnească pornirile şi năzuinţele şi simţămintele ce zac în adâncul fiinţei omeneşti, ale recunoştinţei şi dragostei faţă de El, ale răbdării şi dăruirii, iar pe de altă parte ca să dea în vileag patimile inimii omeneşti. Aduceți-vă aminte cu câtă bucurie, săltare, cu ce desăvârşită încredinţare în voia Lui şi cu câtă recunoştinţă faţă de El au mers creştinii la toate felurile de chinuri nesfârșit de crunte și felurite, au mers toți sfinţii, şi ce cununi s-au învrednicit a primi de la Dumnezeu!
Cât de bogată în virtute e firea omenească – într-adevăr după asemănarea lui Dumnezeu! Dar și cât de vicleană și rea e uneori! Toate aceste simţăminte, năzuinţe, porniri şi puteri ar rămâne nedescoperite în adâncul fiinţei omeneşti, dacă n-ar fi îngăduite ispite, prigoane, necazuri şi nevoi. Să dăm mulţumită lui Dumnezeu, care în acest chip a purtat şi poartă de grijă neamului omenesc, pe care El îl ştie mai bine decât noi toţi, fiind Făcătorul lui.
Sfântul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

Există poruncă mare repetată de Iisus Hristos, încât insistă: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Vedeţi, cu orice chip trebuie să fim controlaţi, dacă avem acest sentiment de iubire pentru toţi. Practic e greu. Nu poţi chiar să iubeşti pe toţi. Bine, asta se înţelege. Dar cu niciun chip să nu urâţi! Dacă nu urăşti, nu mai eşti în apă, eşti pe scară, pe prima treaptă. Dar eşti pe uscat! Şi sigur că treptele merg până la ultima treaptă de sus, a dragostei. Eşti liber şi ai posibilitatea de a urca, dacă nu urăşti. Deci este un început doar. Ce se numeşte scară: „Două lemne hodo-lemne şi un braţ de ălea mărunţele!” Adică, dacă eşti pe prima treaptă eşti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creându-ne Dumnezeu singur numai pentru El şi poruncindu-ne să iubim, ne-a dat şi putinţa să iubim. Şi atunci ceva sfânt din noi ne spune: „De ce să stau chiar aşa pe ultima treaptă? Ia să păşesc mai sus!” Se întâmplă de capeţi o bucurie pe care nu o cunoşteai, dar care te odihneşte şi te sileşte la a treia treaptă. Şi tot aşa, şi tot aşa, până când ajungem la dragoste, care este legătura desăvârşirii (Col 3,14). Mântuitorul nu spune că sunt treizeci de trepte, cum arată Sfântul Ioan Scărarul. Spune: „Să vă iubiţi” (Ioan 13,34) – vorbeşte la superlativ şi termină. Dar acum noi, care ne întâlnim cu neputinţele noastre şi cu frecuşul, lipsa de educaţie la un adversar, dintre două rele, alegem răul cel mai mic. Decât să-l urăsc, mai bine mă aşez pe prima treaptă şi nu-l urăsc. Şi mă ţin cu mâinile de treapta de sus. Dacă te ţii cu mâinile de treapta de sus, înseamnă că e posibil să ajungi la ea, că e deja în mâna ta. Este poruncă. Nu mai avem voie să comentăm, decât cu orice chip, să stabilim relaţie măcar la „Bună ziua” sau să nu urăşti pe nimeni. Degeaba ne zbatem, în zadar împlinim alte porunci creştine, dacă n-avem relaţie cu cineva. Frăţiile voastre trebuie să ştiţi că inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos. Că un duşmănel, care stă cocoţat pe acolo pe undeva în zona asta grozavă a inimii, îl îndepărtează pe Hristos din inima ta. Adică nu vrea Hristos să stea cu duşmănelul ăla. Că nu există relaţie între rău şi bine. Mântuitorul zice: „Să-mi dai toată viaţa, toată fiinţa ta!” Dracul zice: „Mie să-mi dai numai un deget!” Că prin asta el te stăpâneşte cu totul. Deja e lângă tine. Nu mai este Hristos lângă tine, dacă tu i-ai dat dracului o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut. De aceea, nici nu se stă de vorbă cu dracul.
E o greşeală mare când mai spun unii: „L-am certat pe dracul!”, pentru că dracului îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simţi că într-un fel te munceşte fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Că vă este la îndemână o rugăciune ca asta. Dar nu cu agitaţie, ci cu calm şi cu stăpânire de sine. Pentru că, vă repet acum, sunt sigur că v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, sau al unei mâhniri ce duce la deznădejde, este numai şi numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti. Şi, din prudenţă, nici nu te stăpâneşte acest har, dar vine unde-i liniştire sufletească, unde fiinţa noastră transformă ca un mare aparat de reacţie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a mişca, de a te împlini, şi uite aşa ajungi la măsura omului desăvârşit, ca să nu spun că devii un dumnezeu după har, bineînţeles. Dar pe fondul unei stări de veselie, viaţa duhovnicească nu se vede, dar se simte. Simţi că ai mândrie. însă smerenia nu se prea simte!
Niciodată un om nu spune: „Eu sunt smerit!” Dar se simte totuşi o bucurie sufletească pentru că ai un fior de relaţie caldă cu lumea. Dacă raţionalizezi relaţia ta cu lumea pe motiv că sunt liber să nu primesc vizita fratelui – e un câştig. Dar e un câştig minor, fără rezultate mai avansate. Trebuie să-l iubeşti cu adevărat cu inima. Strategic vă dau un sfat: nu poţi să-i iubeşti pe vrăjmaşi de prima oară, dar aşează-te pe poziţia să nu-i urăşti. Şi dacă te găseşte moartea pe poziţia de a nu-i duşmăni, tu mori ca un iubitor de vrăjmaşi, cu harul lui Dumnezeu. Să ştiţi că e o foarte drăcească lucrare, ura asta a aproapelui. Prima dată asta vine: „Ah ce i-aş face!” Dragă, cele zece porunci nu trebuie învăţate ca la şcoală: „Dacii şi romanii,” şi începi să spui istoria dacilor şi a romanilor ca pe apă. Nu! Trebuie cu orice chip să împlinim aceste porunci. Poţi să te prezinţi la duhovnic că n-ai împlinit o poruncă, că o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se analizează de ce nu ai putut, capeţi circumstanţe atenuante, dar cu nici un chip să nu crezi că eşti scutit total, că o împrejurare s-a creat şi tu nu ai împlinit porunca. Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este să nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit să lucrezi. E nevoie să te spovedeşti că ai muncit. Nu-i nici o mustrare, fără canonisire. Nu s-a gătit mâncare pentru Duminică. Şi există o altă poruncă care spune: „Cine posteşte Duminica este certat de Biserică” (Canonul 64 Apostolic; Canonul 18, Sinodul local din Gangra). Şi atunci ce faci ca să nu posteşti Duminica? N-ai mâncare făcută – faci mâncare. Deci ai muncit Duminica. Dar, dintre două rele, alegi răul cel mai mic. Dar ai salvat porunca care spunea să nu posteşti Duminica.

Extras din Ne vorbeşte părintele Arsenie, vol. 3 Editura Man. Sihastria Neamt, 2010

[cristiboss56]

Un adevărat următor al lui Hristos cere de la Dumnezeu să ierte greșelile semenilor săi, să-şi întoarcă de la ei urgia Sa cea dreaptă şi să fie pedepsit el în locul acelora, deşi nu este vinovat cu nimic. Unul ca acesta se înrudeşte mult cu Dumnezeu, Care este înduioşat de această mare şi nobilă dragoste a copilului Său. În afară de darul pe care i-l face, iertând greşelile celorlalţi, îngăduie ca acesta să aibă şi sfârşit mucenicesc, după cererea lui stăruitoare. Însă în acelaşi timp îi pregăteşte în Rai cel mai frumos şi mai minunat palat, precum şi o slavă încă şi mai mare, deoarece mulţi oameni l-au nedreptăţit prin judecata lor superficială, crezând că Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele lui.
Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: „Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”.
Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită Scara, zice aşa: „Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecata şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fiii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?. Şi mânia răspunde: Tatăl meu este îngâmfarea – adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria (Sfântul Marcu Ascetul, în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune: „Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei”); deci totdeauna între mândrie şi mânie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Scărarul: zice – şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării”.
Trebuie să ne fie ruşine când suntem porniţi spre mânie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mânios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mânie şi de răutate.
Arhimandritul Teofil Părăian

[cristiboss56]

Când nu ai mult timp pentru a te ruga, mulţumeşte-te cu cât ai, iar Dumnezeu va primi buna îndreptare a voii tale; adu-ţi aminte că simţământul vameşului este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi în rugăciune, şi teme-te să preţuieşti rugăciunea ta: Dumnezeu trebuie să facă asta, nu noi. În vise nu trebuie să credem şi nu trebuie să ne tulburăm de ele: vrăjmaşul face o mulţime de meşteşugiri, numai ca să ne tulbure. Dacă se întâmplă ceva cu noi, asta nu va fi din pricina viselor, ci pentru că, potrivit judecăţilor dumnezeieşti, pe care nu le ştim noi, aşa trebuie să fie.
Întrebi despre spovedanie dacă trebuie să mai spui un păcat pe care l-ai mărturisit mai înainte, dacă te întreabă duhovnicul. Dacă după spovedania aceea n-ai mai făcut păcatul, nu trebuie să-l repeţi, ci trebuie să spui: „După spovedanie n-am mai făcut” – şi dacă este acelaşi duhovnic, el ştie deja spovedania ta. În rugăciunea de obşte nu trebuie să te deosebeşti de ceilalţi prin numărul metaniilor sau rugându-te în genunchi – iar când Tipicul prevede metanii, trebuie să le faci la vremea cuvenită. Simţămintele lăuntrice nu trebuie arătate faţă de toţi, ci dacă va veni simţământul umilinţei, trebuie să-l ai într-ascuns: Dumnezeu caută la inimă. Când ne rugăm aparte, putem şi să dăm în vileag simţămintele acestea, însă cu smerenie. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18).
Sfântul Macarie de la Optina

[cristiboss56]

Vom analiza metodele terapeutice generale, care se aplică tuturor patimilor.
În primul rând, nu trebuie să ne tulbure lupta duhovnicească împotriva patimilor: „Căci de se tulbură cineva de o patimă care-l supără, este un semn al neştiinţei şi al mândriei, al necunoaşterii stării sale şi al fugii de osteneală”. Să avem răbdare, să luptăm, şi să-L chemăm pe Dumnezeu într-ajutor(Avva Dorotei).
În al doilea rând, trebuie să avem deplină încredere în Dumnezeu, nu în noi înşine: „Fiind pătimaşi, nu trebuie să avem deloc încredere în propria noastră inimă; căci un conducător viclean şi amăgitor va strica şi lucrurile neprihănite”.
O altă modalitate psihoterapeutică eficientă este aceea de a ne lupta cu patimile cât timp sunt încă mici şi slabe, după cum ne învaţă Sfântul Isaac Sirul: „Smulge greşeala cât încă e mică şi slabă, înainte de a se lăţi şi de a se întări. Nu fi fără grijă când greşeala ţi se pare mică, pentru că mai târziu îţi va fi ca o stăpână nemiloasă şi vei umbla în faţa ei ca o slugă în lanţuri. Iar cel ce luptă de la început împotriva patimii, curând o va birui”.
Aceeaşi idee o dezvoltă şi avva Dorotei: „Căci putem să tăiem patimile noastre cât sunt tinere şi nu ne îngrijim de aceasta, ci le lăsăm să se învârtoşeze împotriva noastră, ca să facem răul din urmă mai mare. Căci altceva este, precum v-am spus de multe ori, a dezrădăcina o plantă când se poate smulge îndată, şi altceva este a dezrădăcina un copac mare”.
La început, este mai uşor a ne lepăda de patimi: „Cât timp sunt mici, de voim, putem să le scoatem cu uşurinţă. Iar dacă le dispreţuim ca mici, se învârtoşează; şi cu cât se învârtoşează, cer mai multă osteneală. Iar dacă se întăresc şi mai mult împotriva noastră, nu le mai putem scoate nici cu osteneala, prin noi înşine, de nu vom avea şi ajutorul vreunor sfinţi, care să ne sprijinească, după Dumnezeu”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

[cristiboss56]

„După ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu” (Gal. 4, 9) „Cunoașterea lui Dumnezeu se realizează când Însuși Dumnezeu Se face cunoscut omului” (G. Mantzaridis, Viața duhovnicească ortodoxă, p. 30, Tesalonic, 1986)
Omul dintotdeauna, de la începutul istoriei sale caută să găsească comoara duhovnicească și încearcă să umple golul pe care l-a creat în sufletul lui pierderea Raiului. Îi lipsește suflarea de viață a lui Dumnezeu, harul Preasfântului Duh pe care l-a primit de la Dumnezeu la creația lui și pe care l-a pierdut odată cu căderea celor întâi zidiți. Această căutare a comuniunii pierdute cu Dumnezeu este ceea ce l-a condus pe om la creația diferitelor religii. Unele dintre aceste religii nu reușesc să depășească lumea materială, făpturile și slujesc făpturii în locul Făcătorului, sunt adică idololatre. Altele reușesc să-L conceapă pe Dumnezeu ca existență duhovnicească, transcendentală și neapropiată, rămânând însă departe de adevărata cunoaștere a Lui și fără ca vreodată să poată găsi în realitate un contact personal cu El. Și altele se mișcă în diferite zone intermediare cu variate forme de expresie.
Dar omul este plăsmuit ca chip al lui Dumnezeu, este persoană și numai într-o relație – comuniune personală cu Plăsmuitorul lui poate să fie satisfăcut. Acest lucru nu era cu putință să fie dobândit numai prin strădania omenească. De aceea Iubitorul de oameni Dumnezeu S-a smerit pe Sine și a venit El însuși la făptura Sa și S-a făcut om desăvârșit. Dumnezeu desăvârșit a devenit Dumnezeu-Om. Și rămâne Dumnezeu neapropiat, nevăzut și necuprins și în același timp apropiat, dându-ne posibilitatea să Îl cunoaștem și să venim în comuniune personală cu El. Aceasta este o taină care depășește mintea noastră și, în același timp, este o realitate pe care o simțim în toată existența noastră. Și simțim că ne odihnește cu adevărat și ne împlinește așteptările omenești și căutările de veacuri. Aceasta este Taina Bisericii, Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, locul adevăratei, realei, autenticei vrednicii a omului.
Biserica nu este o religie alături de altele, fie și una mai bună decât altele, ba încă nu este o strădanie omenească, nu este rezultatul unei inițiative omenești, este ceva cu totul diferit, unic în istoria omenească. Este descoperirea lui Dumnezeu, arătarea luiDumnezeu Însuși. Este spațiul unde se înfăptuiește unirea din nou a oamenilor cu Dumnezeu, unde se dă răspunsul pozitiv invitației lui Dumnezeu pentru mântuire. Astfel, în timp ce toate celelalte religii au ca trăsătură caracteristică comună faptul că sunt încercări omenești de a-L ajunge pe Dumnezeu, Biserica este pogorârea și înomenirea lui Dumnezeu, ca să-l facă pe om dumnezeu prin harul Lui. De aceea Biserica ortodoxă nu înfruntă religiile și ereziile cu intoleranță și fanatism, ci cu arma adevărului, cu durere și cu dragoste pentru mântuirea omului.
Puterea Bisericii ortodoxe nu este putere și tărie lumească, ci puterea Adevărului. Astfel în Constantinopol astăzi de pildă, sunt veacuri după cucerirea de către o altă cultură și o altă religie, dar cele mai importante monumente rămân Sfânta Biserică a Sfintei Sofia și Sfânta Mănăstire din Chora cu minunatele ei mozaicuri. Fiindcă acestea nu sunt simple creații artistice, ci creații ale Bisericii care cuprind întregul adevăr al Bisericii și viața ei mântuitoare. Ele se oferă neîncetat spre odihnă fiecărui adevărat căutător și arată fără cuvinte și îndeajuns pe adevăratul biruitor.
În societatea noastră de astăzi multinațională, cu cultura apuseană individualistă, egoistă și tehnocrată și printre feluritele religii și erezii, Biserica Ortodoxă, omenește slabă și neputincioasă, rămâne Calea, Adevărul și Viața pentru fiecare om care vrea să fie onest cu el însuși și care însetează după Adevăr.
„Căci am judecat să nu știu între voi altceva decât pe Iisus Hristos și pe Acesta Răstignit... iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii. Pentru ca credința noastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 2-5).
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

[cristiboss56]

Cînd intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetînd neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gîndul că Dumnezeu Se afla alături de tine. Şi să nu-ţi îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cît timp te afli înlăuntrul bisericii.
Cu cît trăieşti mai atent şi mai aspru, cu atît mai sălbatic te ataca vrăjmaşul. Încearcă să te tragă în păcat mai ales în sărbători. Să le aştepţi pe toate. Să fii pregătit pentru toate… Domnul este îndurător. Sărbătorile pricinuiesc daruri. Şi voi veţi lua ceva şi vă veţi încredinţa de asta după mulţi ani, poate chiar după 40 de ani… Atunci veţi înţelege ce dar v-a trimis Domnul în sărbătoarea cutare.
Gîndurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă, trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezistă, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gîndurile (nu uitaţi că gîndurile aceste nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară), diavolul vă va aduce atîtea gînduri, încît vă vor încovoia şi aşa vă vor “întuneca”.
Să nu daţi importanta faptului că după Sfînta Împărtăşanie vă vin multe gînduri urîte şi dorinţe rele. Satana va lupta mai tare în această zi, ca să vă pierdeţi folosul ce l-aţi primit. (…) Şi să nu spuneţi niciodată: “Mîine mă voi împărtăşi“, ci: “Dacă Domnul se va milostivi şi mă va învrednici, mă voi împărtăşi“.
Cînd te tulbura gînduri de frică pentru mîhnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu ele, ci să spui simplu: Facă-se voia Domnului! Şi asta te va umple de linişte. Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate, chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe
Mîndria este urmată la fiecare pas de desfrînare. Aşadar este bine să ne osîndim pe noi înşine şi să ne smerim. Mulţi urca spre cer, ducînd cu ei multe osteneli şi izbînzi, dar nu vor să se smerească.
Mintea se luminează atunci cînd se îndeletniceşte cu cercetarea Scripturilor şi cu rugăciunea. În timp ce, afundîndu-se în cele pămînteşti se face grea şi neputincioasă să înţeleagă cele duhovniceşti. De asemenea este absolut necesar să cercetăm cărţile duhovniceşti ca să ne ajute să ne luptăm şi să biruim patimile. Iar patimile le biruim uşor atunci cînd sunt numai în gînd. Cînd trec în cuvinte şi în fapte, se înrădăcinează. Atunci dezrădăcinarea lor este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. Toată viaţa monahului este o luptă cu gîndurile sale şi de aceea este nevoie de Rugăciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodată, spune Sfîntul Simeon Noul Teolog. Cuvinte înfricoşătoare!
Să păziţi TĂCEREA cît puteţi de mult. Dar cînd sunteţi întrebaţi, chiar şi în biserică, să răspundeţi fără să vă întărîtaţi sau să vă posomorîţi. Celui care flecăreşte nu-i este cu putinţă să trăiască în trezvie. Acesta va avea în permanenţă împrăştierea minţii. Din tăcere se naşte liniştea, iar din linişte rugăciunea. Este cu putinţă să se roage omul care are mintea împrăştiată? Ia aminte! Viaţa cu trezvie şi atenţie înlesneşte rugăciunea şi ne duce aproape de Dumnezeu. Ia aminte la tine însuţi! Tăcerea este o nevoinţă! Cel ce se dă pe sine acestei nevoinţe să se pregătească de mîhniri, pentru că tăcerea nu se dobîndeşte nici repede, nici uşor.
În fiecare seară să vă cercetaţi pe voi înşivă şi să vă pocăiţi de păcatele voastre. Cercetarea vieţii noastre ne povăţuieşte la cunoaşterea neputinţei noastre şi la pocăinţă. Iar pocăinţa ne povăţuieşte la neîncetată pomenire a lui Dumnezeu şi a morţii. De noi depinde începerea unei vieţi de atenţie şi trezvie.
Frică de lume şi de viaţa lumească este o frică mîntuitoare. Fugiţi de acest monstru înfricoşător, adică de lume! Dumnezeu să vă ajute să fugiţi de ea cu totul. Să vă temeţi numai de păcat. Domnul ne-a făgăduit că ne va ierta păcatele dacă ne pocăim, iar nu că vom trăi şi mîine. De aceea, este absolut necesar ca în oricare din situaţii, bune sau rele, să păzim poruncile şi datoriile noastre, fără să uităm vreodată cuvintele: “Iată, ACUM este vremea potrivită, iată, ACUM este vremea mîntuirii”.
Stareţul Varsanufie

[cristiboss56]

Savanţii biologi au căzut pe gânduri în anii '60 ai secolului trecut: „De ce natura a ales pentru om un mod de reproducere atât de incomod şi neproductiv? De ce există două sexe diferite?”. Ei n-au găsit răspunsul, însă acesta e unul singur: „Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia pentru dragoste” - ca oamenii să se completeze şi să se iubească unul pe celălalt. Fără dragoste, omul nu poate fi fericit.
Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani - dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale, nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar - însă, şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-l vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.
Dragostea este singura valoare adevărată - toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. ÎI credem pe Dumnezeu fiindcă ÎI iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.
Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă, la un moment dat, se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.
Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă, care stătea în mica sa bucătărie, înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!”. Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!
Pr. Pavel Gumerov

[cristiboss56]

Vrei să agoniseşti smerenie? Împlineşte poruncile evanghelice: odată cu ele, se va sălăşlui în inima ta şi va fi însuşită de către ea sfânta smerenie, adică însuşirile Domnului nostru Iisus Hristos.
Începutul smereniei este sărăcia duhului, mijlocul sporirii în ea este pacea lui Hristos, care covârşeşte orice minte şi înţelegere, iar sfârşitul şi desăvârşirea ei sunt dragostea lui Hristos.
Smerenia nu se mânie niciodată, nu caută să fie pe placul oamenilor, nu se lasă pradă întristării, de nimic nu se teme.
Oare se poate lăsa pradă întristării cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de orice necaz?
Oare se poate înfricoşa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveşte ca pe un mijloc de mântuire a sa?
Bineplăcuţii lui Dumnezeu au îndrăgit cuvintele tâlharului celui cu bună înţelegere, care a fost răstignit alături de Domnul. În necazurile lor, ei obişnuiau să spună: „cele vrednice de faptele noastre primim: pomeneşte-ne, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 41-42). Ei întâmpină orice necaz recunoscând că sunt vrednici de el (Cuviosul Avva Dorotei, învăţătura a doua).
Sfânta pace le intră în inimi pentru cuvintele lor smerite! Ea aduce paharul mângâierii duhovniceşti şi la patul celui bolnav, şi la cel ce zace în închisoare, şi la cel prigonit de oameni, şi la cel prigonit de draci.
Paharul mângâierii este adus de mâna smereniei şi la cel răstignit pe cruce; lumea îi poate aduce numai „oţet amestecat cu fiere” (Matei 27, 34). (Sfântul Ignatie Briancianinov)