cuvinte de folos

[cristiboss56]

Cei mai mulți sfinți sunt ai “oamenilor mari”, care le înțeleg mǎreţiile.
Sfântul Nicolae este si al “oamenilor mici” si, prin aceasta, al tuturor. La el se gândesc toți cei care-l așteaptă ca aducător de daruri. Îndreptător credinței si chip blândeţilor, de când a propovăduit in Mira Lichiei – unde a fost episcop – s-a impus in conștiința credincioșilor contemporani cu el si a rămas contemporan cu toate generațiile de credincioși. A câştigat cu smerenia cele înalte si cu sărăcia cele bogate. A fost sărac pentru ca n-a vrut sa fie bogat, a fost sărac pentru ca i-a ajutat pe cei săraci. I-a ajutat din prisosul lui pe semeni, pentru ca a știut ca prin milostenia sa se apropie de Cel Ce a spus: “Fericiți cei milostivi, ca aceia se vor milui.” A fost doritor de înmulțirea binelui si a bucuriei si a intervenit pentru ajutorarea celor ce erau sa piară in păcat. E firesc sa ne întrebam: Oare, daca Sfântul Nicolae – care, după numele sau înseamnă “Biruitor de popoare” – ar fi in vremea noastră si ar birui rǎutǎţile din sufletul nostru si gândurile cele rele din mintea noastră cu mijlocirile sale sfinte, daca ar fi, deci, contemporanul nostru, oare ce ne-ar indemna el mai mult sa facem?
Fǎrǎ îndoiala ca, fiind el milostiv, ne-ar indemna sa fim milostivi, fiind datator de daruri, ne-ar indemna s-avem si noi ceva de dat. De dat Mântuitorului prin frații săi cei mici. Sa avem si noi ceva de oferit
Domnului Nostru Iisus Hristos, din ceea ce am agonisit noi prin munca noastră cinstita. Ne-ar indemna sa avem ceva, dar nu pentru noi, ci sa avem pentru alții, pentru frații noștri care au trebuința de ajutorul nostru. Sa facem in așa fel incit ceea ce la noi este de prisos sa fie de ajutor celor care au lipsa. Sfântul Nicolae Cel Milostiv ne-ar indemna sa fim ca el. Sfântul Nicolae Cel Datator de Daruri ne-ar indemna sa fim si noi oferitori de daruri. Si sa facem aceasta cu inima curata, cu dorința de a împlini lipsurile celor lipsiți. Sa o facem cu inima de părinte, de frate, de fiu, de prieten, cu inima care aduce mulțumire, aduce seninătate. Pentru ca, zice Isaac Sirul, atunci când
oferi ceva, cuiva, veselia fetei tale sa fie mai mare decât darul pe care-l oferi. Daca am putea face si noi așa, sigur s-ar bucura si Nicolae, a cărui sfânta pomenire o facem astăzi. Caci el ne e apropiat de suflet si-l putem cinsti numai daca suntem si noi milostivi si buni si iertători si induratori cum a fost el, sau cum putem fi noi, la masurile noastre, îndrumați de el. Sa spunem, deci, împreuna: “Cu mila ta, Sfinte, sfinților te-ai arătat, ca Evanghelia lui Hristos, primind-o, cuvioase, ti-ai pus sufletul pentru poporul tău, mântuit-ai pe cei nevinovați din moarte, pentru aceștia te-ai sfințit ca un mare tăinuitor al darului lui Dumnezeu”.

Sfinte Nicolae, roagă-te Domnului pentru noi. Amin!

[tabitha]

În timp ce un om își schimba roata la mașina nouă, băiețelul lui de 4 ani a luat o piatră ascuțită și a început să zgârie aripa mașinii. Mânios, bărbatul a luat mâna copilului și l-a lovit peste ea de multe ori fără să-și dea seama că avea în mână o cheie.
La spital, copilul și-a pierdut toate degetele din cauza numeroaselor fracturi. Când și-a văzut tatăl, copilul a întrebat cu ochii plini de durere: "Tati, îmi vor crește degetele la loc?".
Bărbatul a rămas împietrit de durere; s-a intors la mașină și a lovit-o de mai multe ori. Devastat de propriile lui fapte, stând lângă mașină, s-a uitat la zgârieturi... băiețelul lui scrisese : "TATI, TE IUBESC".
Mânia și Dragostea nu au limite - alege-o pe cea din urmă pentru a nu avea regrete. Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiți. Dar problema lumii de astăzi este că oamenii sunt folosiți și lucrurile sunt iubite... Deci, în Anul care vine, și întotdeauna, să ne aducem aminte :
Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiți. Așa să ne ajute Dumnezeu !

[cristiboss56]

"Orice fiinţă conştientă se odihneşte numai în iubirea sigură şi totală a altei fiinţei conştiente. De aceea şi Dumnezeu află cea mai plăcută odihnă în inima omului care-L iubeşte în mod sigur şi total. Omul poate iubi sigur şi total pe Dumnezeu prin inimă. Inima este organul şi locul iubirii. Iar inima poate iubi la nesfârşit, pentru că se poate umple de iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, întorcându-i-o ca iubire a sa. «Ale Tale dintru ale Tale.» În relaţia de iubire a sufletului cu Dumnezeu se împlineşte aspiraţia omului de a iubi la nesfârşit şi de a fi iubit la nesfârşit.”

[tabitha]

O vorbă din popor de care ar fi bine să ne mai aducem aminte din când in când, mai ales atunci când stă să ne ia gura pe dinainte (dinaintea rațiunii, firește) : "Dacă tăceai, filozof rămâneai".

[cristiboss56]

Si dragostea ajută mult, draga tatii. "Dragostea si cu frătia/Mult întrece bogătia". Să aveti dragoste una fată de
alta. Că din dragoste izvorăste mila. "Dragostea îndelung rabdă, nu se mândreste, nu se trufeste, nu se mânie, nu
gândeste rău, nu se bucură de nedreptate. Dragostea îndelung rabdă, se milostiveste, nu caută ale sale, dragostea
niciodată nu cade". Aceasta dac-am avea-o noi, dragostea cea adevărată, dragostea duhovnicească! Fiindcă dacă
avem dragoste, pe toate le avem. Dragostea te face să rabzi boala si chiar să-ti fie dragă, pentru că te curătă de
toate murdăriile. Si dacă ai dragoste pentru Hristos, rabzi totul: si ocări, si batjocură... Din dragoste vine si
răbdarea. Si atunci nu te mai scârbesti nici de cel bolnav; ti se pare că miroase a parfum. Că cea mai mare faptă
de dragoste este să îngrijesti un bolnav. Si dacă-l îngrijesti cu dragoste si răbdare, el se mântuieste prin tine si tu
te mântuiesti printr-însul.
Nu-i lucru curat când te mânii. Mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu si nici nu rodeste roadele dragostei.
Când te mânii, nu-i duhul lui Dumnezeu acolo, si nu-i duhul dragostei - acolo e duhul mândriei, duh de slavă
desartă.

[cristiboss56]

"Anul iti va merge bine, nu cand tu vei zace beat in ziua cea dintai a lui, ci cand atat in ziua cea dintai, cat si in cea de pe urma, si in fiecare zi tu vei face fapte placute lui Dumnezeu. Nu betia insenineaza, ci rugaciunea, nu vinul, ci cuvantul infranarii."

[glykys]

Ieri, in noaptea de Revelion, am auzit la Trinitas (deh, unii se roaga la miezul noptii, iar altii ii privesc, mancand sarmale) un cuvant foarte frumos al episcopului Justinian al Satmarului, care spunea ca mantuirea fiecaruia sta in mantuirea celuilalt si ca orice om este dator sa contribuie la mantuirea aproapelui.

Un cuvant cu acelasi miez, dar dintr-o perspectiva laica, aveti aici, intr-un articol al lui Plesu din Dilema Veche. Mie mi-a placut si de aceea vi-l impartasesc si voua:


Drumul spre sine

În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numeroşi decît profesorii de filozofie, iubitorul de înţelepciune era definit ca un truditor al modelării de sine. Nu ţi se cerea să cauţi o formă de cunoaştere generică, un adevăr „obiectiv“, străin de fiinţa ta, un adevăr fără efecte palpabile asupra modului tău de a fi. Nu pura instrucţie (înţeleasă ca strictă inventariere de informaţii sau ca acrobaţie de concepte) era sensul căutării filozofice, ci desăvîrşirea interioară, identificarea unei soluţii de viaţă care să-ţi garanteze libertatea, echilibrul lăuntric, împlinirea existenţială, virtutea. Exerciţiul cunoaşterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoaşterea trebuia nu doar să te înveţe ceva, ci să te „salveze“ omeneşte, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale. În limbaj creştin, s-ar fi spus că nu era de preţuit decît cunoaşterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, aşadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecţionării de sine. S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet şi Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin: „Dacă încă nu-ţi percepi frumuseţea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă: mai ciopleşte ici, mai netezeşte dincolo, mai curăţă unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlătură şi tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezeşte părţile umbroase şi nu conteni să-ţi sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuţii...“
Dar istoria filozofiei a părăsit, de mai multe secole, această specie a filozofării. Astăzi, filozoful vrea să se distingă mai curînd prin uitare de sine: umblă la fineţuri chintesenţiale, afectează „rigoarea“ ştiinţei, construieşte ample pagode terminologice, sisteme atotcuprinzătoare, cu atît mai valabile cu cît el e mai absent, ca persoană vie, din „tehnicitatea“ lor. Înţeleptul antic se concentra, hipnotic, asupra ordinii lui interioare, asupra „stabilizării“ umorilor curente, asupra unor procedee ale construcţiei de sine, în perspectiva unei valorificări integrale a potenţialului individual, a nimbului lui de universalitate. „Specialistul“ de azi slujeşte, infailibil, zeul aspru şi glacial al competenţei. E un „ştiutor“, un „expert“ al discursului despre discursuri. Are tot atîta nevoie de biografie proprie şi de interlocutor, pe cît de puţină nevoie are căutătorul de înţelepciune de jargonul lui. E exponentul acru al unei minorităţi fascinate de micile ei dexterităţi analitice.
Cine parcurge însă marile texte ale Antichităţii privind grija de sine simte, la un moment dat, că ceva lipseşte. Chiar dacă predică eliberarea eului de registrul determinărilor contingente, „sculptarea“ sinelui în vederea unei desăvîrşiri dătătoare de „măreţie sufletească“ şi de nobleţe iradiantă, înţelepciunea lumii greco-romane suferă, de la o vreme, de un soi de inflaţie a eului. Preocuparea de sine riscă să instaureze, de jur împrejurul persoanei, un tot mai apăsător spaţiu al singurătăţii. Sinele evacuează lumea. O pune între paranteze. Nu mai există decît sculptorul, modelul său ideal şi materia primă a viitoarei statui. Avem de-a face cu o titanomahie care se consumă într-un pustiu. Instanţa cu desăvîrşire absentă e Celălalt! Ne putem reprezenta cu oarecare uşurinţă un „nevoitor“ stoic străduindu-se de unul singur, cu ochii aţintiţi spre o perfecţiune care se poate dispensa de patosul comunitar, de zumzetul vital al „aproapelui“, de freamătul indescifrabil al lumii pămînteşti. A fost nevoie de „revoluţia“ neotestamentară pentru ca imperativul „cunoaşterii de sine“ şi al „sculptării de sine“ să fie întregit cu acela al „iubirii aproapelui“. Dintr-odată, lumea se repopulează. Efortul solitar se sprijină pe o solidaritate sufletească şi spirituală, fără de care un astfel de efort rămîne o simplă performanţă atletică. Naşterea lui Iisus e o şansă nesperată, exemplară, restauratoare, dată Celuilalt. Ea spune da „îngrijirii de sine“, dar adaugă că nu poţi lucra de unul singur asupra lutului propriu. Că ai răspunderi şi dincolo de desăvîrşirea ta. Că desăvîrşirea ta e de neobţinut fără grija de celălalt. Că, mai mult, măsura desăvîrşirii tale e modul cum înţelegi să te porţi cu semenii tăi. Că e musai ca, în timp ce te ocupi de perfecţionarea de sine, să te laşi sculptat şi de ceilalţi, să îngădui celorlalţi să-şi lase în tine urma lor. În sfîrşit, că dalta cu care îţi netezeşti portretul ar fi mult mai stîngace, dacă – vorba lui Salvador Dalí – alături de mîna ta n-ar intra în joc şi mîna unui înger...

E adevărat că şi monahul creştin pare, uneori, să fie echivalentul duhovnicesc al stoicului aplecat asupra sinelui propriu. Că şi el pare, uneori, un „împătimit“ de mîntuire, un aspirant singuratic la rai. Dar asta deschide o dezbatere pentru care, în spaţiul acestei rubrici, nu mai e, deocamdată, loc. Sărbători fericite în continuare!
http://dilemaveche.ro/sectiune/situa...ol/drumul-sine

[glykys]

- De unde credeti ca porneste criza familiei?
- Draga, din criza elementelor care formeaza familia. Suntem fiecare cu starea noastra, cu masurile noastre si nu ne putem angaja cu alte masuri la lucruri care cer o masura mai mare. Sunt atatea familii care se destrama, sunt atatea incercari de refacere a familiei sau de a-ti reface situatia de familist intr-o alta conjunctura si toate acestea, in general, nu duc unde trebuie, pentru ca cine nu este bun intr-un loc nu este bun nici intr-altul. Si cineva care nu este capabil sa sustina o casnicie binecuvantata de Dumnezeu si stricata apoi de om inseamna ca in realitate nu este capabil de mai mult sau ca degeaba cere celuilalt ceea ce nu poate sa faca. Neputinta omeneasca este o realitate si aceasta trebuie avuta in vedere de la inceput. Daca se incepe rau, nu se poate ajunge la bine, pentru ca majoritatea oamenilor care se casatoresc au in vedere in principal sexualitatea si multi sunt uzati gata cand se casatoresc si, dupa aceea, pentru ca se tot insista pe latura aceasta si nu pe latura spirituala, se ajunge repede la desfacerea casatoriei.

- Care credeti ca ar trebui sa fie centrul de spiritualitate al familiei?
- Nu exista un centru de spiritualitate al familiei ca organizatie, insa fiecare familie trebuie sa isi gaseasca fagasul de urmat. Pentru aceasta trebuie si o pregatire, o pregatire spirituala, o pregatire intelectuala, o situatie care sa te mentina si la greu, nu numai la usor. Oamenii de astazi sunt foarte comozi. Sunt comozi in ceea ce priveste starea lor, in sensul ca vor totul de-a gata. Copiii sunt putini la parinti. Parintii le satisfac dorintele: "lasa-l, sa nu sufere!" daca isi doreste ceva:"da-i, sa aiba!"si as amai departe. Si copilul doar atat mai are de facut, sa invete, si altceva nu mai are de facut. Or mai de mult, cand oamenii cei multi erau la tara si erau chinuiti cu munca, cu greutatile pe care le impune munca campului, erau mai seriosi si mai capabili sa duca greul.



In cuvintele Avvei Dorotei este vorba si despre aceea ca fiecare din noi ne asemanam cu un vas. Cu uin vas care se poate sparge si care uneori se si sparge. Si daca aruncam cu piatra intr-un vas, din vas va curge ceea ce este in vas. Deci cu un cuvant jignitor aruncam in fiinta unui om si cu aceasta ocazie se descopera ce poarta el in sufletul lui. Daca are o viata curata, daca are o viata luminata, daca in vas este ceva bine mirositor, piatra, cuvantul jignitor, nu face altceva decat sa descopere ce este inauntru. Si daca in vasul acela este ceva foarte rau, urat mirositor, atunci nu este d evina cel care sparge vasul, ci vina o poarta cel care a adunat lucruri rele in vasul sufletului sau. Noi, de fapt,nu avem nicio trebuinta sa stim ce poarta altul in suflet. Trebuie totusi sa fim cu grija sa nu scoatem la iveala niste lucruri pe care nu le binecuvinteaza Dumnezeu si de care nu se pot bucura oamenii. Grija noastra trebuie sa fie sa inmultim binele, sa inmultim bucuria, sa inlaturam tot ce este impotrivitor bucuriei.

[Marimira]

Am lasat lumea, sa lasam si poftele ei; pentru ca acestea, precum am zis, prin nebagare de seama, iarasi ne împreuna si ne leaga de lume. De voim sa scapam desavârsit, sa ne învatam a ne taia voia si asa, putin câte putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim si ajungem la nepatimire, ca nimic alta nu foloseste pe om atât de mult ca taierea voii. În adevar, mai mult sporeste cineva prin aceasta decât prin toate faptele cele bune. Ca în ce chip cineva mergând pe cale se odihneste la un loc de popas si întarindu-se merge multa cale, asa si cel ce umbla pe calea taierii voii îsi câstiga prin aceasta nepatimire si poate în putina vreme a taia si zece vointe. În ce chip, asculta: mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune: uita-te acolo! El îi raspunde: nu vreau, îsi taie voia si nu se uita. Sau gaseste oameni vorbind si cugetul îi zice: spune si tu cutare cuvânt: si el îsi taie voia si nu zice. Îi zice gândul sa mearga la bucatar sa vada ce bucate gateste, el însa îsi taie voia si nu merge; vede ceva si cugetul îl îndeamna a întreba cine l-a adus, totusi îsi taie voia si nu întreaba. Astfel, putin câte putin, deprinzându-se, se obisnuieste desavârsit a-si taia voia. Din cele mici se învata a taia si cele mari fara osteneala si putin câte putin se deprinde a nu avea nici o voie. Si asa, orice face se odihneste: caci nevrând vreodata sa-si faca voia, totdeauna se afla în liniste. Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste, pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla întru nepatimire: ca toata turburarea si ispita, prigonirea si bântuiala nu ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra.
Un batrân a zis ca mai mult decât orice avem trebuinta de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! Caci smerenia strica toate mestesugurile vrajmasului. Sa cercam si noi si sa vedem ce putere are cuvântul batrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sa avem smerenie si nu înfrânare, mai ales ca si apostolul zice: cel ce se sârguieste spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sa nu avem frica de Dumnezeu, caci zice Scriptura: Începutul întelepciunii este frica Domnului; si în alta parte: Cu frica de Dumnezeu ne îndepartam de la rautate. Pentru ce n-a zis sa avem în primul rând milostenia sau credinta, caci zice: cu milostenia si cu credinta se curatesc toate pacatele. Iar apostolul zice: fara credinta nu poate cineva sa placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinta, frica lui Dumnezeu si înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lasându-le pe acelea a zis sa avem smerenie înainte de orice? Batrânul vrea sa ne arate ca nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinta, nici postul, nici alta fapta buna nu se pot savârsi fara smerenie. De aceea zice sa avem înainte de orice smerenie, adica gând si cuget smerit, sa fim gata la tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! fiindca prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrajmasului.
Vedeti, fratilor, câta putere are smerenia? Diavolul însa este si se numeste împotrivitor. Este vrajmas pentru ca nu iubeste pe om si binele; este împotrivnic pentru ca se împotriveste la toata fapta buna. Vrea cineva sa se roage? El mestesugeste în tot chipul sa-l opreasca cu poftele cele rele, cu robirea mintii si cu trândavia. Vrea sa faca milostenie cineva? El îl opreste prin îndaratnicire si scumpete. Asa se împotriveste la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeste nu numai vrajmas, ci si împotrivitor. Prin smerenie, însa, se strica toate împotrivirile lui, ca mare lucru este smerenia! Toti Sfintii Parinti prin smerenie s-au îndreptat si cu osteneala ei au savârsit calea mântuirii. Precum zice: „Vezi smerenia si osteneala mea si lasa toate pacatele mele". Numai smerenia poate singura sa povatuiasca spre împaratia cerurilor; si precum zicea avva loan: „numai smerenia nu are zaticnire si poticnire". Cu adevarat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieste. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndata se defaima si se osândeste ca vrednic este de aceasta întristare: nu-i place niciodata sa defaime pe altul; nu arunca niciodata vina asupra altuia. Astfel petrecând fara tulburare si fara întristare cu toata odihna, niciodata nu se mânie, nici face pe altul sa se mânie. Drept aceea bine a zis sfântul ca mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Însa sunt doua feluri de smerenie, precum sunt si doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteste pe fratele sau si-i zice cuvinte urâte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndata si de nu se va nevoi sa se îndrepte, putin câte putin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind ca tot lucrul bun ce a savârsit singur el l-a lucrat, cu mintea si cu întelepciunea lui si nu cu ajutorul lui Dumnezeu. […] Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tau mai cu minte si la toate mai bun decât tine si, fara a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toti. Aceasta este cea dintâi smerenie, adica începatoare, caci te smeresti, socotindu-te mai mic decât altul, fara ca totusi sa te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua si desavârsita smerenie este când nu numai pe tine te socotesti de nimic, ci si toate faptele tale le crezi ca sunt din mila lui Dumnezeu, iar nu din harnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevarata a sfintilor, care se naste în suflet din lucrarea poruncilor.

[cristiboss56]

Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?A iubi este o fericire, a urî este un chin.
Toată Legea şi prooroci, stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele.
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu. Căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).
Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul şi sângele; porunca este nouă, iar inima noastră -veche.
Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă -Hristos o porunceşte - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.
Însuşirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însuşire veche nu i se potriveşte.
Căderea a supus inima stăpânirii sângelui şi, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeşte inima din această robie, din această silnicie, şi o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh.
Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele în chip sfânt.
Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii fireşti, trupeşti, stricate de căderea în păcat. (Scara, Cuvântul 15, cap. 3).
"Cel ce spune că poate avea pe amândouă aceste iubiri se amăgeşte pe sine însuşi", a spus Sfântul Ioan Scararul (Cuvântul 3, cap. 16).

Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu, "Ca toţi să fie una", a strigat Mântuitorul lumii către Părintele Sau, "după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan 17, 21)
Fă pentru cei pe care îi iubesti ceea ce poţi să faci folositor şi ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredinţezi lui Dumnezeu - şi iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înţelegătoare, sfântă.
Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotriveşte legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune.
Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebuneşti, păcătoase.
Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inimă în măsura curaţirii acesteia.Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu -cinstire care să fie în sufletul tău, nevăzută pentru ceilalţi, descoperită doar conştiinţei tale. Faptele pe care le săvârseşti să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufleteşti.
Dă cinstire aproapelui, fără sa iei seama la vârstă, fără să faci deosebire între bărbat şi femeie, fără să te uiti la rangul pe care îl are în lume -şi iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul şi sângele, nu înrâurirea simţurilor, ci Dumnezeu.
Cei lipsiţi de slava numelui de creştin nu sunt lipsiţi de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiţi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, şi acolo sunt dator să îl cinstesc.
Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecătii lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea faţă de chipul lui Dumnezeu, şi prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad.
Dă cinstire orbului, şi leprosului şi celui bolnav la minte, şi pruncului de ţâţă, şi răufăcatorului, şi păgânului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputinţele şi neajunsurile lor! Ia seama la tine însuţi, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta.
În creştin să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povăţuirea noastră, şi încă va mai spune atunci când se va hotărî soarta noastră în veşnicie: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti frati ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut". (Mt. 25, 40).
Atunci când ai de-a face cu aproapele să ai în minte acest cuvânt evanghelic şi te vei face tăinuitor al iubirii de aproapele. Tăinuitorul iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu.

Dar dacă socoţi că îl iubeşti pe Dumnezeu, iar în inima ta trăieşte un simţământ de neplăcere fie şi faţă de un singur om, să ştii că te afli într-o veşnică amăgire de sine.
"Dacă zice cineva:", grăieşte Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, " - iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este... Această poruncă avem de la El, că cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său". (1 In. 4, 20, 21).
A arăta iubire duhovnicească faţă de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. "Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă", grăieşte iarăşi Cuvântatorul de Dumnezeu, "pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte". (1 In. 3, 14).

Desăvârşirea creştină stă în desăvârşita iubire de aproapele. Desavârşita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaşte desavârşire, întru care nu este sfârşit sporirii. Creşterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârşită, pentru că iubirea este Nesfârşitul Dumnezeu. (1 Ioan 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Caută să sporeşti în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porţile învierii, pe porţile Împărăţiei Cerurilor. Amin.