Oare toti cei din Rai pot sa-l vada nemijlocit pe Dumnezeu?

În prealabil postat de sophia

Fani, ma inebunesti si tu acum:
Cine/unde spune domle ca Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru? Ce metafora este asta? Creeaza deruta.

Iata-l pe Preot Paroh, Viorel Visovan, Biserica "Sfântul Ioan Botezatorul" , Los Angeles explicandu-ne f frumos si pe inteles, in ce mod incepe Imparatia cerurilor la noi in inima. Redau ultima parte, dar se merita citit tot articolul:

... Daca încolteste Cuvântul, nu prinde radacini. Îl ascultam cu entuziasm dar în mod superficial, epidermic, cel mult la nivel emotional si el nu patrunde în profunzimea inimii noastre împietrite de egoisme si orgolii si nu o poate transforma, nu o poate vindeca de temerile adunate în ea si de lipsa noastra de curaj si astfel la prima încercare – adica la prima ocazie de a dovedi credinta noastra – ne lepadam de el, îl tradam, îl renegam.

Putini sunt cei ce înving puternica ispita de a face reduceri generoase la pretul ce trebuie platit pentru marturisirea credintei, pentru trairea ei si a Evangheliei, a învataturii Domnului Iisus Hristos. Pe aceia îi numim sfinti si martiri. ( Ceea ce ai numit tu, sophia, 100%)

Daca prinde radacini Cuvântul, nu creste caci e înabusit de spini: gândurile, grijile, preocuparile numai pentru cele lumesti, numai pentru interesele proprii, pentru bunastarea personala, dorinta de faima, putere, slava omeneasca sau doar dorinta egoista de a prevala asupra celorlalti, de a fi mereu numarul unu, de a avea întotdeauna ultimul cuvânt (si probabil e cel mai ultim, cel mai de pe urma în singura ierarhie care conteaza) – toate acestea înabusa Cuvântul lui Dumnezeu si-l împiedica sa rodeasca.

Dumnezeu nu are loc de noi însine, de gândurile si lucrurile noastre. Nu suntem îngeri (suntem, de fapt, mai presus de îngeri caci ei sunt în slujba noastra) si avem nevoie (pentru ca asa vrem noi si micii domni ai lumii pentru noi) de multe, prea multe lucruri pentru a trai, dar daca le punem mai presus de Dumnezeu si de destinul nostru vesnic atunci facem din cele materiale, pieritoare lucruri un idol care ne separa de Dumnezeu si ne face robii sai; si rasplata lui Mamona pentru cei ce-l aleg stapân si-l slujesc este în aceasta viata teama de moarte, iar dupa aceea vesnicia ei. Pentru ca neadevarul si neiubirea nu pot genera altceva decât robie, teama, urât si moarte.


Dar Semanatorul din Pilda este un optimist incurabil – crede ca poate transforma si pietrele în pamânt roditor si spinii în spice grele de grâu sau trandafiri împovarati de petale si pustiul în livada înrourata de visini înfloriti. În ciuda multiplelor obstacole si îndârjitelor noastre rezistente, sperând acolo unde pare sa nu mai fie nici o speranta, Semanatorul continua sa semene Cuvântul "caci — ne spune — pentru aceasta am venit". Iar noi, în vinovata noastra orbire, nevazând Semanatorul stelelor semanându-se pe sine în ochii nostri…

Continua sa semene pentru ca ne iubeste si ne vrea fericiti, pentru ca stie ca dincolo de orice rezistenta inima omului e curata, buna, facuta pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a-l asculta, pastra si a-l face sa rodeasca însutit; continua sa semene pentru ca stie ca întru el am fost facuti, prin el si pentru el; continua sa semene pentru ca nu oboseste asteptând întoarcerea noastra din drumul pierzarii si pentru ca are încredere în noi ca îl vom primi în inima noastra si-i vom îngadui sa rodeasca însutit, adica sa ne transforme întru desavârsire realizându-ne ca oameni dupa chipul Prototipului Omului – Domnul si Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos – si astfel fiind ziditori ai Împaratiei Cerurilor pe Pamânt – acea lume a iubirii, a dreptatii, a întelegerii, a pacii, a armoniei dupa care fiecare om atât de mult tânjeste, dar atât de putin face pentru a o realiza.

Împaratia Cerurilor se zideste pe Pamânt, dar ea nu consta în pietre si ziduri. Zidurile îsi au rostul lor atunci când ne aduna laolalta si ne unesc cu Dumnezeu si între noi si nu atunci când ne separa. Împaratia Cerurilor începe în inima noastra, se raspândeste în jurul nostru si se nesfârseste în infinitatea lui Dumnezeu.

Ea nu se situeaza în afara istoriei si a vietii noastre zilnice si nici nu se experimenteaza în vreun laborator sofisticat accesibil doar initiatilor, ci se realizeaza în truda si suferintele de zi cu zi, în durerile si bucuriile prezente, în tristetile si sperantele cotidiene. Împaratia Cerurilor se realizeaza în dialogul cu Dumnezeu si în cel, mult mai dificil, cu semenii: cu cât vom face mai mult loc în sufletul nostru si în viata noastra lui Dumnezeu, cu atât mai mult vom rodi roade bune si vom zidi Cetatea Omului în Cetatea, mult mai mare, a lui Dumnezeu. Atunci Lumea va fi transfigurata de Spiritul lui Dumnezeu, de puterea sa, de Harul sau, va fi buna, frumoasa, dreapta, sfânta, fericita. Pentru ca fiecare dintre noi va fi astfel – dar totul începe din inima noastra.

Daca fiecare dintre noi ar crede si ar spune: "Împaratia Cerurilor începe din inima mea", atunci cu adevarat Raiul ar începe de acum, din aceasta viata. Dar pentru ca nu o facem nici unul dintre noi – începând si sfârsind cu mine însumi – întelegem, poate, de ce este atât de putin Cer pe Pamânt: în sufletele noastre, în casele noastre, în viata noastra, în lume. Amin.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Danut7

Sub ce forma se afla Iisus in Rai?Ca jertfa(Mijlocitor) si ca Dumnezeu(primitor)?As vrea sa se vorbeasca mai dezvoltat despre aspectele astea.

Cristos, ca Preot Absolut, este mijlocitor absolut. Tot El este şi Dumnezeu şi Lui "datu-i-s-a toată puterea, în Cer şi pe Pământ". El este Pantocrator şi El ne va judeca. Cum e posibil ca Isus să mijlocească spre el ? Răspunsul îl aflăm în misterul şi rostul Încarnării. Lui îi era sete şi s-a dus la o fântână, de unde putea să bea apă foarte bine. Dar a rugat o femeie să-i dea apă. Pe Sfânta Cruce, chinuit, a spus "Mi-e sete". Apa cea bună, Apa vieţii, este El Însuşi. Lui Cristos îi este sete de setea noastră. Îi e sete ca noi să fim însetaţi şi tot El ne potoleşte setea. Numai El satură şi cine bea apa cea vie care este El nu va înseta în veci. Iar cine nu va avea sete de El în timp ce e în trup, va înseta precum bogatul care nu a vrut să ştie de săracul Lazăr. Când preotul ne împărtăşeşte, el este chip al lui Cristos prezent în mod sacramental în slujitorul Său, care ca să arate aceasta îmbracă straiele împărăteşti. El ne împărtăşeşte cu Sfintele Specii în care Cristos este prezent substanţial. Deci, Cristos ne hrăneşte şi tot El este cel care se dă drept hrană. Este, în acelaşi timp, Dumnezeu şi Mielul lui Dumnezeu şi, în această dublă ipostază şi slujire, îl vom vedea (să sperăm!), chiar cu ochii noştri şi nu ai altuia, în paradis. Acolo, El ne va spune: "veniţi, intraţi, binecuvântaţii Tatălui Meu !" şi ne va aşeza la masa împărăţiei Sale. El împarte moştenirea cu toţi cei care L-au iubit şi "viţelul este mult" ca nimeni să nu flămânzească. Această "ridicare la cota Lui", această veşnică împărtăşire cu El şi de El este fericirea veşnică pe care acum nici nu o putem înţelege pe deplin.