Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte buşteni, ci a pus în noi o minte care este mai mult sau mai puţin luminată...
Nu este de ajuns să crezi în Mântuitorul ca să te şi mântuieşti, cum spun protestanţii.
Noi ştim că dacă unim fapta cu credinţa noastră, suntem mântuiţi. Şi mai ştim ceva: că Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte buşteni, ci a pus în noi o minte care este mai mult sau mai puţin luminată... însă orice om cu minte şi chiar şi cei care au probleme mintale ştiu că nu este voie să ucizi, şi nu ucid, decât dacă sunt demonizaţi, ştiu că nu este voie să furi, şi nu fură, decât dacă sunt bolnavi, cleptomani, ştiu că este păcat să deposedezi pe cineva de plata muncii sale, şi nu fac aceasta.
Însă este adevărat că harul lui Dumnezeu este cu noi atâta timp cât rămânem în poruncile Lui.
Dumnezeu ne-a dat libertate deplină. Niciodată Dumnezeu nu ne sileşte.
În rugăciunile pe care le facem, spunem: „Căci Tu nu ai venit să ne înspăimânţi pe noi cu tot felul de arătări, ci dimpotrivă, ca să ne chemi pe noi prin Duhul Tău cel ceresc”.
Dumnezeu ne-a respectat voinţa, libertatea şi în nici un fel nu ne sileşte, ci numai prin dragoste şi prin înţelegerea dumnezeirii Lui vrea să ne întoarcem către Dânsul.
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 60)

[cristiboss56]

Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar.



Astăzi ne-am obişnuit cu toate ereziile. Aşa ne-am obişnuit cu ele, încât nu se mai tulbură nimeni de nici o erezie nouă care apare. Nu se mai tulbură nici de homosexuali, nu se mai tulbură nici de „Codul lui da Vinci”. Ne-am obişnuit cu răul. Aceasta este partea cea mai grea pentru societatea noastră. Ne-am obişnuit cu răul în aşa măsură, încât nu-l mai sesizăm. Aceasta a ajuns situaţia noastră morală, în momentul de faţă, în lume. Orice erezie care apare, în primul rând îşi câştigă prezenţa în cetate prin legea murdară a societăţii. Toate societăţile contemporane au legi murdare. Toate sunt antihristice, toate sunt pentru distrugerea morală, pentru izolarea individului, pentru dezbinarea lui, pentru a face din el un sclav, o rotiţă a Guvernului. Indiferent unde este, în cea mai mare democraţie! Toate acestea, încet-încet ne-au obişnuit cu răul. Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar. Creştinii sunt socotiţi înapoiaţi mintal fiindcă cred în Iisus Hristos. Nu avem altă credinţă, spun cei de azi, decât credinţa care este palpabilă: avem dreptul la bucuria vieţii acesteia, fără frâu!
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 96)

[cristiboss56]

"Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."


Când s-a sfârşit săptămâna i-a citit, i s-a întors capul la locul său, şi Părintele i-a făcut observaţie: "Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."
Un turc din satul Telelides a spurcat aghiazma de la Sfântul Ioan Gură-de-Aur, iar Sfântul (Arsenie Capadocianul), ca să-l înveţe puţin minte, l-a pedepsit şi i s-a întors capul înspre spate. L-au adus şi pe el la Hagi efendi, ca să-i citească şi să se facă bine. Părintele însă l-a ţinut o săptămână, fără să-i citească. Cântăreţul său, văzând că ţine pe turc o săptămână, s-a mirat şi a spus Părintelui Arsenie:
- Să am binccuvântarca ta, dar de ce-l ţii pe turcul acesta o săptămână, în vreme ce altora, bolnavi mai grav decât el, numai ce le citeai şi se făceau bine îndată.
- Îl ţin să facă canon, deoarece acesta are cap greu şi netrebnic. Dacă-l voi face bine, va merge iarăşi să-şi bage capul său cel chel în aghiazmă.
Când s-a sfârşit săptămâna i-a citit, i s-a întors capul la locul său, şi Părintele i-a făcut observaţie: "Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul, Chilia "Bunei-vestiri" Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, p. 80-81)

[cristiboss56]

Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?

Să nu amânăm pocăinţa noastră, ca să nu păţim ca tânărul acela care, pentru că nu ducea o viaţă creştină, duhovnicul său l-a rugat să se pocăiască, dar el zicea: „Acum sunt tânăr şi trebuie să mă distrez, să mă bucur de plăcerile trupeşti. Când voi îmbătrâni o să mă pocăiesc". Duhovnicul i-a spus: „Ştii tu că vei îmbătrâni? Ai făcut vreo învoială cu Dumnezeu? Moartea, fiule, nu-i ia doar pe cei bătrâni, ci şi pe cei tineri. Aşadar, pocăieşte-te acum, cât mai e timp". Însă tânărul nu l-a ascultat şi şi-a continuat viaţa păcătoasă. „Ştiu eu - zicea -nu sunt aşa prost. Când voi îmbătrâni o să mă spovedesc, o să fac milostenii şi astfel îmi voi şterge păcatele, însă nu acum".
Când tânărul nostru s-a îmbolnăvit, bunul duhovnic a alergat iarăşi la patul lui şi l-a rugat cu dragoste să se spovedească; căci spovedania şi împărtăşania cu Preacuratele Taine de multe ori îi vindecă şi-i întăreşte pe cei bolnavi. „Aşadar, acum că am venit - i-a spus - nu mă lăsa să plec aşa; fă-mi plăcerea..." Însă tânărul l-a rugat să nu-l deranjeze. Duhovnicul a plecat, dar nici Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi-l lasă pe om liber. „Cine vrea, să-mi urmeze...", zice Domnul.
Boala lui s-a înrăutăţit şi duhovnicul s-a dus din nou lângă el, şi i-a zis cu discernământ că dacă vrea, starea lui nu este o piedică pentru a se spovedi, dar n-a vrut. În cele din urmă, a murit fără spovedanie, în ceasul morţii sale, a spus de trei ori: „Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?", şi a închis ochii fără să se pocăiască.
Aşa păţesc mulţi oameni, care socotesc că se vor pocăi la bătrâneţe. Aşadar astăzi, în ceasul acesta, în clipa aceasta, să ne pocăim, căci ceasul când vom pleca din lumea aceasta zadarnică este neştiut. Să ne pocăim aşadar toţi cu sinceritate, ca să ne învrednicim a ne mântui cu harul şi milostenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu mijlocirile Maicii Sale, ale Sfântului Nectarie făcătorul de minuni şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.


(Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 219-220)

[cristiboss56]

sursa: http://orthodoxologie.blogspot.ro/



Acesta este lucrul cel mai important, să cunoască scopul și însemnătatea vieții.

- Care e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l cunoască un creștin?
- Să cunoască scopul și însemnătatea vieții. Acesta este lucrul cel mai important. Dacă știm asta, ne putem folosi toate puterile și toate darurile pentru ceea ce este bun și demn - pentru familie, pentru țară, pentru lumea întreagă. Și să cunoscă aceste cuvinte: „Nu fă altuia ce ție nu-ți place”.
- Ați spus că capacitatea de a se ruga este lucrul cel mai important pentru un creștin.
Da, de fapt, rugăciunea este convorbirea noastră cu Dumnezeu, cu Tatăl nostru ceresc. În Evanghelie se spune că Hristos, Fiul lui Dumnezeu Însuși se retrăgea pentru a Se ruga. Era vorba, de fapt, despre convorbirea Fiului cu Tatăl. La fel și pentru noi, rugăciunea este dialogul nostru cu Tatăl ceresc. Dumnezeu ne vorbește prin Sfânta Scriptură, iar noi avem datoria de a-I răspunde prin intermediul rugăciunii.
Să ne rugăm să ajungem să ne rugăm nu numai prin cuvinte, ci și prin faptele noastre și prin toată ființa noastră. Hristos a spus: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Ortodoxia este o credință care se poate recunoaște prin felul de a trăi, prin felul de a acționa, prin felul în care ne comportăm. Ortodoxia este un mod de viață.

[cristiboss56]

Piscul rugăciunii pentru alții îl constituie cererea răbdătoare pentru curățirea lor duhovnicească și sfințirea lor. Pentru că acesta este lucrul cel mai important, fără de care omul nu se poate uni cu Dumnezeu. Celelalte urmează de la sine.

Rugăciunea nu trebuie să se limiteze doar la persoana noastră și la nenumăratele ei trebuințe. De vreme ce suntem legați de ceilalți prin nenumărate legături, nu-i putem trece cu vederea în cele mai importante clipe ale noastre, în vremea legăturii noastre cu Dumnezeu. De aceea, trebuie ca rugăciunea noastră să-i cuprindă și pe toți cei de o fire cu noi.
Rugăciunea pentru ceilalți reprezintă probabil expresia iubirii celei mai autentice față de ei, pentru că se face fără ca ei să știe aceasta și să o afle. Ei nu vad ce patimește pentru ei sufletul care, în mod dezinteresat, se roagă pentru binele lor, fără să aștepte nici o laudă, vreo recunoaștere sau rasplată. Piscul rugăciunii pentru alții îl constituie cererea răbdătoare pentru curățirea lor duhovnicească și sfințirea lor. Pentru că acesta este lucrul cel mai important, fără de care omul nu se poate uni cu Dumnezeu. Celelalte urmează de la sine.
Rugăciunea săvârșită în acest duh pentru ceilalți constituie imitarea modului îngeresc de rugăciune, pentru că și îngerii se roagă pentru noi. Rugăciunea pentru alții îl transformă pe rugător într-un înger pamântesc în legatura sa cu frații săi. De aceea, e cu dreptate să te rogi nu numai pentru curăția ta, ci și pentru a oricărui semen, ca să imiți chipul îngeresc, zice Sfântul.
(Arhimandrit Evsevios Vitti, Sfântul Nil Ascetul, despre rugăciune, Editura Sfântul Nectarie, p. 139)

[cristiboss56]

Toate ni se întâmplă prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, spre smerirea mândriei deşarte a sufletelor noastre.
Toate câte ni se întâmplă spre necinstirea noastră, fie de la oameni, fie de la draci ni se întâmplă prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, cu bun rost (prin iconomie), spre smerirea mândriei deşarte a sufletelor noastre.
Căci scopul cârmuirii lui Dumnezeu, în ce priveşte viaţa noastră, e să fim pururea smeriţi şi să nu cugetăm despre noi ceea ce nu trebuie să cugetăm, ci să cugetăm spre a ne înţelepţi prin cumpătare; nici să nu ne închipuim lucruri mari despre noi, ci să căutăm spre El şi să-I urmăm, după putinţă, fericita smerenie.
Căci a fost blând şi smerit cu inima. Aşa doreşte să ne facem şi noi Cel ce a răbdat pentru noi moartea nedreaptă şi de ocară.
Căci nimic nu iubeşte El aşa de mult şi nu este atât de folositor pentru orice virtute, şi în stare să ne înalţe din gunoiul patimilor, ca blândeţea, smerenia şi dragostea către aproapele.
Dacă nu le avem pe acestea când săvârşim virtutea, deşartă e toată lucrarea noastră şi toată osteneala nevoinţei e nefolositoare şi neprimită.
(Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, suta întâi, cap. 55, în Filocalia, vol. VI, p. 224-225)

[cristiboss56]

sursa: http://vie-orthodoxe.blogspot.ro

Atunci când ispita ne dă năvală, atunci vine și harul lui Dumnezeu.

În momentul în care suntem ispitiți, trebuie să dăm dovadă de răbdare și să ne rugăm. Ispita este un meșter iscusit. Ea este în stare să facă în așa fel încât lucrurile mărunte să pară grandioase. Ispita aduce neliniște, întristare și creează conflicte exterioare. Cunoaște multe trucuri și, mai ales, aduce omului îndoială. Pentru aceasta ea ne face să naufragiem de multe ori. Atunci când ispita ne dă năvală, atunci vine și harul lui Dumnezeu.
Când o persoană este ispitită, atunci ea își recunoaște slăbiciunea, se smerește și astfel atrage harul lui Dumnezeu. Nu lăsa furtuna ispitelor să te afecteze. Ea nu poate să îți facă rău. Bătăliile duhovnicești trebuie să poarte pecetea onestității și smereniei. Doar cel care poartă această pecete nu este afectat de greutățile acestei vieți, nici de josniciile diavolului și nici de dușmănia pe care i-o poartă cei care îi fac voia lui.
Bătrânul Amfilohie

[cristiboss56]

Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar o succesiune logică. Adesea acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este începutul rugăciunii - conversaţie.
Rugăciunea autentică, cea care ne uneşte cu Cel de Sus, nu este altceva decât lumina şi puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esenţa ei ea transcende planul nostru uman. În lumea aceasta nu există pentru ea izvor de energie. Dacă eu mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, atunci carnea mea se răzvrăteşte, si cerinţele ei se măresc, ea nu vrea să se roage. Dacă eu îmi smeresc trupul cu post peste măsură, atunci, după un oarecare timp, printr-o dureroasă abţinere, se creează un teren prielnic pentru rugăciune, dar trupul slăbeşte şi refuză să urmeze duhului. Dacă eu mă aflu într-o societate de oameni de bună condiţie, încerc câteodată sentimente de mulţumire sufletească, altădată împărtăşesc o nouă experienţă psihică sau intelectuală, dar foarte rar se întâmplă să primesc un impuls pentru rugăciune adâncă. Dacă sunt dăruit mintal pentru o muncă intelectuală serioasă sau pentru creaţia artistică, atunci succesele mele pot fi prilej de slavă deşartă şi este cu neputinţă să aflu adâncul inimii, locul rugăciunii duhovniceşti. Dacă eu sunt bine situat materialiceşte şi preocupat de folosirea puterii prin bogăţie, sau să traduc în realitate ceva din ideile mele să-mi satisfac gusturile duhovniceşti sau estetice, în felul acesta sufletul meu nu se trage către Dumnezeu, aşa cum L-am cunoscut noi prin Hristos. Dacă plec în pustie, lepădându-mă de toate averile mele, chiar şi atunci rezistenţa tuturor energiilor cosmice îmi va paraliza rugăciunea, şi aşa mai departe.
Adevărata rugăciune este legătura cu Duhul Dumnezeiesc. Care Se roagă întru noi; El înalţă duhul nostru la starea de contemplare a veşniciei. Asemenea harului care se pogoară de Sus, rugăciunea depăşeşte firea noastră pământească. Rugăciunii i se împotriveşte trupul stricăcios, neputincios să se înalţe în sfera duhului; i se împotriveşte intelectul, care este neputincios să încapă neîncăputul, este zguduit de incertitudini şi respinge tot ceea ce depăşeşte priceperea lui. Rugăciunii îi stă împotrivă mediul social în care vieţuim şi care o rânduieşte viaţa prin alte mijloace, diametral opuse rugăciunii. Rugăciunea nu o pot suferi duhurile vrăjmaşe. Dar numai singură rugăciunea poate sa regenereze făptura din starea ei de cădere, să biruiască inerţia şi stagnarea, printr-o mare încordare a duhului nostru întru urmarea poruncilor lui Hristos. Rugăciunea este un lucru deosebit de greu. Stările duhului nostru sunt într-o necontenită schimbare; câteodată rugăciunea curge în noi ca un râu prea puternic, altădată însă inima pare a fi uscată. A te ruga - adesea - înseamnă a-I grăi lui Dumnezeu despre starea noastră dezastruoasă: neputinţă, mâhnire, îndoiala, frică, neputinţă, tristeţe, deznădejde - într-un cuvânt, despre tot ceea ce ţine de condiţiile existenţei noastre. Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar o succesiune logică. Adesea acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este începutul rugăciunii - conversaţie.
(Arhim. Sofronie Saharov, Despre rugăciune, Mănăstirea Piatra-Scrisă, p. 7-8)

[cristiboss56]

Hrana care întreţine viaţa duhovnicească sunt faptele săvârsite în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie, nu pentru a fi văzuţi. Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuieşte şi faptele, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu.
Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameşului și a Fariseului, care ne învaţă smerenia. Vameşul nu avea fapte bune, dar se căia sincer înaintea lui Dumnezeu pentru multele sale păcate şi a plinit lipsa de fapte bune cu smerenia. Astfel, el s-a mântuit (Lc. 18, 10-14). Şi Fariseul ar fi putut să se mântuiască prin faptele sale bune, dacă le-ar fi înveşmântat în smerenie. Dar el s-a trufit şi tocmai din această pricină faptele sale bune nu i-au slujit spre mântuire.
Din cele spuse desprindem două învăţăminte:
1. Faptele bune săvârsite cu mândrie nu sânt aducătoare de mântuire.
2. Pocăinţa smerită pentru prilejurile pierdute de a săvârşi fapte bune duce la mântuire.
Dar există şi o a treia situaţie: săvârşirea de fapte rele. Care este soarta celui ce săvârșește răul în locul binelui și nici nu se gândeşte să se pocăiască pentru aceasta?
Cel ce săvârşeşte fapte rele în locul faptelor bune este asemenea unui om care bagă otravă în organismul său duhovnicesc. Nimic altceva nu slăbește mai mult viața duhovnicească decât urmarea căii răului şi împlinirea poftelor firii cu care am fost dăruiţi. Calea aceasta duce spre greaua îmbolnăvire duhovnicească. Ea slăbeşte voinţa, împătimeşte mintea şi perverteşte inima. Omul acesta, continuând să trăiască trupeşte, moare pentru viaţa duhovnicească şi pe bună dreptate poate fi numit un „mort viu”. Fireşte, Dumnezeu poate să învieze şi pe el, prin taina pocăinţei. Dumnezeu dă chip de pocăinţă fiecărui om şi mai cu seamă fiecărui creştin ortodox, care a primit harul înnoitor (dătător de viaţă nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului şi Mirungerii.
Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârşitul vieţii lui, astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul ceresc primit în dar spre a se pocăi şi a fi viu. (Iez. 18,23; 33,11) Dacă omul alege, însă, să meargă pe calea coborâtoare a păcatului, Domnul îi dă libertatea să facă ce voieste. Şi, cu toate acestea, în dragostea Sa părintească îi trimite, la felurite prilejuri din viaţă, îndeosebi prin boli, necazuri şi nenorociri, pricină de amintire şi îl cheamă la pocăinţă. Chiar şi celui mai îndârjit păcătos, potrivnic Lui, Ziditorul nu îi ia harul Său.
Doar la Înfricoşata Judecată îi va lipsi cu totul de harul Său pe păcătoşii ce nu s-au pocăit, poruncind slujitorilor Săi, îngerii, să îi taie înaintea Lui. (Lc. 19, 27) Într-un înţeles duhovnicesc, această tăiere, după tâlcuirea Sfântului Vasilie cel Mare, este despărţirea pentru totdeauna şi luarea harului de la cei ce nu l-au folosit spre mântuirea lor. De aceea, pentru ca omul să nu ajungă la o astfel de moarte duhovnicească, trebuie a se păzi să nu săvârşească ceva oprit de conştiinţă şi să nu lase ceva pe care îl încredinţează ca datorie legea lui Dumnezeu.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a crestinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 37)