Yoghinii sustin ca Hristos lauda desfranarea

[Rodica50]

În prealabil postat de Elesya

Nu se facea vorbire despre ce , unde si cum , sau daca da sau daca ba....era vorba ca se facuse o afirmatie fara suport legata de yoga...Sa nu fim tendentiosi...si sa nu incercam sa ne abatem de la subiect...NU era vb de comparatii intre ortodoxie si yoga...ci despre ce ar pretinde yoga si era neadevarat....aplicabile afirmatiile facute erau la ceva ce a degenerat din yoga, segment generat de omul cu nume de animal...Pace tie!

Pentru lamuriri, iti recomand sa citesti cartile lui Danion Vasile- - Jurnalul convertirii- de exemplu- si vei afla mai multe despre yoga.

[Elesya]

În prealabil postat de Rodica50

Pentru lamuriri, iti recomand sa citesti cartile lui Danion Vasile- - Jurnalul convertirii- de exemplu- si vei afla mai multe despre yoga.

Danion Vasile este un personaj controversat..Insa despre yoga , hatha yoga chiar am citit mult si REPET ...era vb despre ce afirma acel frate dp site despre yoga...alta scoala decat cea REALA...ATAT !

În prealabil postat de costel

De curand am citit ca yoghinii sustin adesea ca Hristos lauda desfranarea. Tmeiul acestei afirmatii ar fi versetul: "Iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit" (Luca 7, 47). Aici e vorba de Maria Magdalena. Potrivit interpretarii date de ei, expresia "caci mult a iubit" s-ar referi la faptul ca a iubit multi barbati.

Insa, daca Hristos o lauda ca "a iubit multi barbati", dupa cum sustin yohinii, atunci de ce Maria Magdalena renunta la desfranare? De ce plange pentru faptele din trecut? Despre acest lucru nu au mai grait nimic.

Iata ce ar spune un sfant despre colaborarea cu vrajmasii lui Dumnezeu:
Pentru orice creştin ortodox: Despre RÎVNA SFÎNTĂ

[Eugen7]

În prealabil postat de costel

De curand am citit ca yoghinii sustin adesea ca Hristos lauda desfranarea. Tmeiul acestei afirmatii ar fi versetul: "Iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit" (Luca 7, 47). Aici e vorba de Maria Magdalena. Potrivit interpretarii date de ei, expresia "caci mult a iubit" s-ar referi la faptul ca a iubit multi barbati.

Insa, daca Hristos o lauda ca "a iubit multi barbati", dupa cum sustin yohinii, atunci de ce Maria Magdalena renunta la desfranare? De ce plange pentru faptele din trecut? Despre acest lucru nu au mai grait nimic.

diavolul e foarte viclean.
inca de la inceput el a rastalmacit cuvantul lui Dumnezeu si a indus in eroare pe Adam si pe Eva. Diavolul intai testeaza omul sa vada daca acesta cunoaste Sfanta Scriptura (care este cuvantul lui Dumnezeu) si apoi daca vede ca omul cunoaste Biblia incearca sa ii schimbe sensul adevarat care este doar unul ("un Domn o credinta un Botez - Efeseni 4,5" )

"Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?"
2. Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm;
3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!"
4. Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri!
5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". " Facerea cap 3,1-5

Maria Magdalena a fost o femeie desfranata care s-a pocait dupa ce Iisus a vindecat-o alugand cei 7 demoni care o posedau (indemnand-o la pacatul desfranarii si nu numai) (Luca 8,2).

Iisus Hristos nu condamna omul ci il indeamna la pocainta. Hristos condamna insa desfranarea, condamna pacatul si interzice savarsirea pacatului.
" Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, ...
Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti. " Ioan 8,3,11


Asadar sa nu le lasam amagiti... sa nu cautam justificari pentru a pacatui si pentru a starui in pacat... ci atunci cand gresim sa ne pocaim.

"Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".

[codana]

În prealabil postat de costel

De curand am citit ca yoghinii sustin adesea ca Hristos lauda desfranarea. Tmeiul acestei afirmatii ar fi versetul: "Iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit" (Luca 7, 47). Aici e vorba de Maria Magdalena. Potrivit interpretarii date de ei, expresia "caci mult a iubit" s-ar referi la faptul ca a iubit multi barbati.

Insa, daca Hristos o lauda ca "a iubit multi barbati", dupa cum sustin yohinii, atunci de ce Maria Magdalena renunta la desfranare? De ce plange pentru faptele din trecut? Despre acest lucru nu au mai grait nimic.

costel,luca 7,47 se refera la iubirea ptr. hristos iar acest verset este cheia iertarii pacatelor femeii.
desfranarea si iubirea nu sunt decat antagonice,parerea me,daca nu gresesc.
cei ce practica yoga, pot crede ce doresc,adevarul ramane vesnic

[Ovidiu Vasile Pop]

În prealabil postat de costel

De curand am citit ca yoghinii sustin adesea ca Hristos lauda desfranarea. Tmeiul acestei afirmatii ar fi versetul: "Iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit" (Luca 7, 47). Aici e vorba de Maria Magdalena. Potrivit interpretarii date de ei, expresia "caci mult a iubit" s-ar referi la faptul ca a iubit multi barbati.

Insa, daca Hristos o lauda ca "a iubit multi barbati", dupa cum sustin yohinii, atunci de ce Maria Magdalena renunta la desfranare? De ce plange pentru faptele din trecut? Despre acest lucru nu au mai grait nimic.

...eu ma bucur ca nu-s yoghin!...,de aceea mi se pare f f deplasata "interpretarea" asta!

[anamaria simleu]

În prealabil postat de costel

De curand am citit ca yoghinii sustin adesea ca Hristos lauda desfranarea. Tmeiul acestei afirmatii ar fi versetul: "Iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit" (Luca 7, 47). Aici e vorba de Maria Magdalena. Potrivit interpretarii date de ei, expresia "caci mult a iubit" s-ar referi la faptul ca a iubit multi barbati.

Insa, daca Hristos o lauda ca "a iubit multi barbati", dupa cum sustin yohinii, atunci de ce Maria Magdalena renunta la desfranare? De ce plange pentru faptele din trecut? Despre acest lucru nu au mai grait nimic.

Nu avem de unde sa stim ca intelesul expresiei ``mult a iubit``face referire la mai multi barbati....fiecare om...indiferent de cate pacate ar avea...tot are ceva, sau pe cineva de pretuit cel mai mult (dupa Dumnezeu)...in cazul Magdalenei, Isus stia ce a a iubit, fiind singurul care i-a cercetat sufletul, iar parerea de rau pentru cele savarsite, a desavarsit-o, fiindu-i iertate pacatele....yoghinii isi dau cu presupusul, fiind doar o modalitate de complacere in desfrau, deoarece ``cultul`` lor se bazeaza mult pe placerea carnala...

[calator prin ploaie]

Ar fi bine ca intai de toate sa se faca distinctia intre yoghinii autentici si "cazaturile" care au alterat esenta acestei discipline....Pt nu e nici religie , nici mod de viata ci o "gimnastica" a mintii trupului, la origini....Apoi ar fi indicat ca toti cei ce se erijaza in judecatori sa fie sinceri cu ei insisi , recunoscand ca habar nu au de fapt de ce inseamna in adevar yoga veritabila, dar au citit de ici , colo opinii pro sau cotra....NU pledez pt yoga , n-am practicat vreodata yoga dar cu tristete constat ca mai mereu, cam in toate subiectele exista unii/altii care dau cu pietre si in fapt sunt necititi...Sa-i lasam pe yoghini cu ale lor si sa ne vedem de ale noastre , ca avem chiar prea din destul....Doamne ajuta!

Pastorala la Invierea Domnului 2010 - IPS Bartolomeu Anania - blog ...

Scrisoare pastorală

la Învierea Domnului 2010

† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului,
Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
către iubitul meu cler şi popor, har şi milă de la Dumnezeu,
iar de la mine arhierească binecuvântare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat! [Adevărat, a înviat!] Se îngâna ziua cu noaptea când Maria Magdalena, probabil cu puţin înaintea celorlalte sfinte femei, a :găsit piatra răsturnată de pe mormântul Domnului. Înspăimântată, mironosiţa aleargă în cetate şi le spune ucenicilor ce a văzut. Petru şi Ioan se reped într’un suflet către grădină, urmaţi îndeaproape de aceeaşi Marie. Mai sprinten, Ioan ajunge întâiul, dar, tânăr fiind, nu îndrăzneşte să intre în mormântul din peretele de piatră decât însoţit de Petru care, mai vârstnic, îl ajunge gâfâind. Cutremurătorul adevăr le stă în faţă: Domnul nu este acolo! În cugetul lor foarte omenesc, aceasta înseamnă că trupul Învăţătorului a fost sustras de necunoscuţi, pentru pricini de neînţeles. Cu această tulburare se întorc în cetate.
Maria rămâne şi plânge. Plânge chiar şi în faţa îngerilor: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus!”[1] Plânge şi în faţa Celui care, în semiobscuritatea dimineţii, i se pare a fi grădinarul: „Dacă tu l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua de acolo”.[2] În clipa următoare Grădinarul o cheamă pe nume. Ea îşi recunoaşte Învăţătorul, viu şi întreg, îi rosteşte numele, îi ascultă cuvintele, îi primeşte porunca şi făgăduinţa. Ea e primul martor al învierii.
De ce tocmai ea? De ce nu i S’a arătat Domnul mai întâi lui Petru, cel atât de înflăcărat în credinţele şi necredinţele lui? De ce nu l-a preferat pe Ioan, cel mai iubit dintre ucenici, singurul care-L însoţise pe drumul Crucii? Iar dacă preferinţele trebuiau să se îndrepte către o femeie, de ce nu i-a acordat acest privilegiu propriei Sale Maici, indiferent unde s’ar fi găsit ea în acel moment? De ce, neapărat, în socotinţa dumnezeiască a trebuit să fie Maria Magdalena?
Doctorul nu vine pentru cei sănătoşi, spusese El, ci pentru cei bolnavi. Păstorul îşi părăseşte turma în căutarea oii celei pierdute. Părintele tânjeşte după fiul rătăcitor şi-i celebrează, cu braţele deschise, întoarcerea. Maria Magdalena e prototipul omului pentru care Domnul a venit în lume. Întâi şi mai întâi pentru ea S’a întrupat, pentru ea a propovăduit, pentru ea a săvârşit minuni, pentru ea a suferit, pentru ea şi-a vărsat sângele pe Cruce, pentru ea şi pentru toată suflarea păcătoşilor lumii, asemenea ei căzuţi şi asemenea ei chemaţi. Nu, nu e vorba de un primat al credinţei. Asemenea ucenicilor, şi Maria se îndoise de perspectiva învierii, şi ea o primise ca pe o simplă metaforă, şi ea gândise că trupul Domnului fusese strămutat în altă parte.
Dar dacă Petru şi Ioan s’au întors îngânduraţi în cetate, Maria continua să-şi caute Învăţătorul. Ceva mai târziu, Iisus avea să i Se arate lui Saul, pe drumul Damascului, tocmai pentru că acesta Îl căuta, alerga după El. „Bateţi şi vi se va deschide, căutaţi, şi veţi afla”.[3] Întru nădejdea deznădăjduitului, Maria vedea acum, poate mai mult decât oricând, superba dominantă a sufletului ei: iubirea. Din iubire pot izvorî cunoaşterea şi credinţa.
Dacă pe Maria Magdalena trebuie s’o vedem în păcătoasa care i-a uns Domnului picioarele în casa fariseului Simon şi asupra căreia El a rostit parabola celor doi datornici, atunci iubirea ei e mai puternică şi mai grăitoare chiar decât aceea a fiului rătăcitor. În logica parabolei, femeia iubeşte mult pentru că i s’a iertat mult; în deznodământul întâmplării, Domnul îi iartă mult pentru că mult L-a iubit. Să mai citim o dată textul din Luca 7, 36–50 şi ne vom convinge că iubirea e lucrătoare. Şi dacă pe aceeaşi Marie trebuie s’o recunoaştem în Betania săvârşind, simbolic şi anticipativ, ritualul de înmormântare a Domnului, prin aceeaşi emoţionantă ungere cu mir, iubirea ei capătă dimensiuni cosmice. De moartea lui Iisus se întunecă soarele, de învierea Lui se bucură îngerii. Maria Magdalena e cea dintâi care-I găteşte Domnului îngroparea, ea va fi şi cea dintâi care să se pătrundă de bucuria Învierii. E suprema Bucurie, aceea care încununează Iubirea.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Totuşi, nu Maria Magdalena este primul martor al învierii. Părintele Stăniloae spune – superb – că Învierea a început în iad.[4] De pe Cruce El se pogoară întru cele mai de jos ale adâncului şi li se arată protopărinţilor Adam şi Eva, pe care-i ridică împreună cu cei asemenea încătuşaţi. Şi pentru ei murise pe Cruce, şi faţă de ei avea de împlinit o făgăduinţă. Singura imagine potrivită este aceea a pogorârii Lui la neamuri, izvorâtă din geniul iconografiei bizantine şi atât de frumos rafinată în vechile noastre fresce şi miniaturi. Nimeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi sunt cei ce L-au văzut înviat.
Deasupra, în rai, mai aştepta un martor: tâlharul răstignit de-a dreapta lui Iisus. Nu mai avusese timp pentru îndreptare, dar în ultima clipă se răscumpărase prin simpla recunoaştere a vinovăţiilor sale şi a Nevinovatului de alături. Bucuria învierii i se oferă şi celui ce s’a trezit în ultima clipă din somnul – sau somnolenţa – cugetului.
Că învierea „a început” în iad, e un fel de a spune, la măsura rostirii şi priceperii noastre. Nu e vorba de momente succesive, ci de simultaneitatea prezenţei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Iisus era ,,în mormânt, cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, după cum spune o rugăciune de taină a Sfintei Liturghii, care rezumă simultaneitatea evenimentului învierii ca întreg. Învierea nu e o mişcare în sine, ci un act operativ, un început perpetuu.
E adevărat că evenimentul pogorârii la iad nu se bucură de popularitate biblică, singurul său temei scripturistic fiind acela din întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru[5], dar acest temei, departe de a fi o dobândă a timpului, e contemporan cu Evangheliile. El face parte integrantă din doctrina noastră asupra învierii, exprimând prima mişcare pe care a făcut-o Domnul îndată după moartea Sa pe cruce. Motivul pogorârii e foarte frecvent în imnografie. „Porţile iadului le-ai sfărâmat, Doamne”, exclamă o stihiră din vecernia glasului al patrulea, iar una din cântările Sfintelor Paşti o spune mai pe larg: „Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase”.[6]

Iubiţi credincioşi,

Într’o frescă a bisericii mânăstirii Clocociov Hristos este înfăţişat pogorât undeva în sub*teran - sub nivelul colinelor din preajmă -, dar nu liniştit ca în scena Botezului, ci viguros, dinamic, biruitor, cu tălpile pe porţile de aramă ale iadului, sfărâmate. Din două morminte îi ridică de mână pe Adam şi pe Eva, eliberaţi acum din lunga lor aşteptare, în timp ce Ioan Botezătorul Îl arată - ca şi odinioară „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”[7] -, iar drepţii Vechiului Testament, de-o parte şi de alta, mântuiţi şi ei, îl contemplă. Dedesubt, diavolul zace legat în lanţuri, sub stăpânirea unui înger care - în cazul nostru - îl ţine de coarne, ca un semn că Belzebut nu mai are nici o putere şi că neputinţa lui e veselia celor eliberaţi. Scena e reprezentarea cea mai autentică a învierii Domnului şi o găsim nu numai în fresce, ci şi în numeroase ferecături ale Evangheliei, pe coperta din faţă.
Erminiile recomandă, totuşi, şi o reprezentare mai directă a învierii: Iisus Hristos deasupra mormântului puţin deschis, în haine albe, strălucitoare, binecuvintează cu dreapta şi ţine în stânga un steag cu cruce de aur, întru bucuria celor doi îngeri de alături şi spre spaima ostaşilor ce-L străjuiseră, căzuţi cu feţele la pământ. E interesant să notăm că această reprezentare e cultivată mai ales de pictura bisericească mai nouă - din care nu lipseşte suflul Occi*dentului -, pe când cealaltă, a Pogorârii la iad, a prins rădăcini foarte puternice în arta bizantină.
Hristos nu numai că le dăruieşte celor morţi viaţa (lumina), ci, mai mult, le-o duce El Însuşi, personal, prin actul pogorârii în iad, împlinindu-le aşteptarea, în care ne regăsim şi noi, cei de astăzi.
Va urma

Continuare:

Iubiţii mei fii sufleteşti,

După ce a fost văzut de Maria Magdalena, Domnul li S’a arătat, de mai multe ori, şi ucenicilor Săi. La un moment dat le-a apărut Cineva la ţărm şi le-a poruncit să arunce mreaja şi ei l-au ascultat şi au prins mulţime mare de peşti. Nimic nu S’a petrecut fulgerător, halucinant, totul s’a petrecut la lumina zilei, cu calm, gospodăreşte, atât de pe îndelete încât pescarii şi-au luat timp chiar să-şi numere vânatul şi să observe că mreaja nu se rupsese de atâta belşug. În cele din urmă, poftiţi să prânzească împreună, ucenicii se uitau la El şi (ascultaţi bine!): „niciunul nu îndrăznea să-l întrebe: cine eşti Tu?, ştiind că Domnul este”.[8] Pagină extraordinară! Dacă Biblia nu ar fi opera Duhului Sfânt, atunci Evanghelistul Ioan ar trece drept cel mai mare scriitor al lumii.
Domnul înviază pe rând, ca un val de lumină purtat pe rotundul pământului, de douăsprezece ori triumfător la stele, din Ierusalim până’n Ierusalim. Un văzduh de clopote se stinge aici şi un altul izbucneşte dincolo, către apus, mereu pe urma soarelui, din prag în prag, pe rotund.
E o înviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului şi al cetăţii şi al ţării şi al pământului. Noaptea învierii nu cunoaşte somn; ea e numai veghe, împlinire şi aşteptare, întru bucuria nemărginită a biruinţei asupra morţii.
Fie ca această aşteptare şi bucurie să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.