Esecul (prea mare) distruge omul

[stireana]

În prealabil postat de Jamaica

stireanca nu am zis ca i-am cicalit cu aceste lucruri dar evident ca am vrut sa discut despre ele. dar NU despre cele materiale! , si sunt ani de zile dencad nu am mai adus in discutie aceasta tema. poate tu treci sau ai trecut prin reprosuri de la copii tai, iarta-ma daca gresesc.
Niciodata nu le-am reprosat parintilor ca de ce celalat are mai multe jucarii- nimicuri

În prealabil postat de Jamaica

mi-au facut poftele materiale, altceva imi lipseste ....

La aceste vorbe mai sus-citate mă refeream, însă n-am reuşit să mă fac înţeleasă. Nu am vrut să spun că le faci reproşuri financiare, ci că ai tendinţa de-a separa "a da"-ul părintesc în: material şi afectiv, pe când el este un TOT.

Dacă ţi-au făcut poftele materiale înseamnă A DA DRAGOSTE, aşa cum au ştiut ei, în felul lor.

Nu am copii, da' am părinţi şi mă pot pune-n locul lor.

[adam000]

În prealabil postat de stireana

Dacă ţi-au făcut poftele materiale înseamnă A DA DRAGOSTE, aşa cum au ştiut ei, în felul lor.

Aceasta este o intelegere foarte gresita a notiunii de dragoste.

Exista parinti care nu prea au chef de copii lor (copii nedorit, etc), sint deranjati de nevoile/solicitarile copiilor si ca sa ii faca sa taca sau sa fie lasati in pace, pur si simplu mituiesc poftele copilul cu diverse chestii materiale. Si il mint pe copil (pe fatza) ca il iubesc (de fapt poate ca nici ei nu isi dau seama ca mint, ca aceea nu este dragoste, ci poate chiar ei au o intelegere incorecta a notiunii de dragoste). Se ajunge mai tarziu ca si copilul ii santajeaza sentimental cu poftele lui materiale (caci invata repede slabiciunile parintilor), iar in final acel copil ramane cu o lipsa: inca nu stie ce este dragoste si o confunda cu mita si manipularea.

Iarasi exista parinti care au fost ei insisi invatati de catre parintii lor sa confunde dragostea cu alte substitute care de fapt satisfac niste pofte (uneori materiale). Sint parinti de exemplu care dau copiilor lor bomboane in loc de dragoste. In final copii aceia ajung ca adulti obezi, cu tot soiul de boli legate de alimentatie si tot cu o lipsa: nici ei nu stiu ce inseamna dragostea (si o vor tot cauta in surogate), pentru ca parintii nu i-au invatat corect. La randul lor vor face la fel cu copii lor (intrucat confunda si cauta dragostea in surogate)

Asa isi pot invata parintii pe copii diferite patimi fara sa fie constienti poate de ce consecinte lasa in urma (pe urma tot ei se mira de ce a iesit copilul asa...

[Jamaica]

tomita ,nu am mancat niciodata la el :) , si ma deranjeaza ca el sta pe canapea cu prietena dar eu trebuie sa ii fac curat.

[stireana]

În prealabil postat de adam000

Aceasta este o intelegere foarte gresita a notiunii de dragoste.

Exista parinti care nu prea au chef de copii lor (copii nedorit, etc), sint deranjati de nevoile/solicitarile copiilor si ca sa ii faca sa taca sau sa fie lasati in pace, pur si simplu mituiesc poftele copilul cu diverse chestii materiale. Si il mint pe copil (pe fatza) ca il iubesc (de fapt poate ca nici ei nu isi dau seama ca mint, ca aceea nu este dragoste, ci poate chiar ei au o intelegere incorecta a notiunii de dragoste). Se ajunge mai tarziu ca si copilul ii santajeaza sentimental cu poftele lui materiale (caci invata repede slabiciunile parintilor), iar in final acel copil ramane cu o lipsa: inca nu stie ce este dragoste si o confunda cu mita si manipularea.

Iarasi exista parinti care au fost ei insisi invatati de catre parintii lor sa confunde dragostea cu alte substitute care de fapt satisfac niste pofte (uneori materiale). Sint parinti de exemplu care dau copiilor lor bomboane in loc de dragoste. In final copii aceia ajung ca adulti obezi, cu tot soiul de boli legate de alimentatie si tot cu o lipsa: nici ei nu stiu ce inseamna dragostea (si o vor tot cauta in surogate), pentru ca parintii nu i-au invatat corect. La randul lor vor face la fel cu copii lor (intrucat confunda si cauta dragostea in surogate)

Şi mie mi se pare extrem de greşit să nu luăm învăţătura din Cuvântul lui Hristos, ci din psihologia vremurilor din urmă şi din cărţuliile tarabelor, cărţulii cu pagină ieftină, copertă amăgitoare şi slovă aiuritoare, prin care suntem îndemnaţi să ne cerem drepturile-n faţa părinţilor cu vorba răspicată şi pumnul ridicat, că doar... merităm, suntem îndreptăţi şi avem toate legile acestei lumi de partea noastră.

Nu vorbesc de cazurile "bolnăvicoase" când copilul e ghiftuit şi îmbuibat cu fel de fel de lucruri netrebuincioase sufletului, acestea ţinând loc de gratificaţii afective ori răsplăţi emoţionale, ci mă refeream la acele poveşti de viaţă în care părinţii, din dragoste pentru copiii lor şi spre a-i menaja, muncesc spre a le oferi acestora tot ce au nevoie. Ei, aici e aici!

Într-un asemenea caz, în mintea copiilor se pot declanşa idei de - "eu merit! mie mi se cuvine! sunt copil, ei sunt părinţi, normal să mi se dea!" -, iar trecerea de la răsfăţ la responsabilitate şi de la răzgâială la răspundere nu mai are loc chiar dacă, stadial, vârsta e măricică şi cei din jur li se adresează la rând la pâine cu: "Domnule/doamnă".



Să fii copil nu e un merit nici personal, nici al părinţilor, e darul lui Dumnezeu, e voia Sa, e împlinire Cerească şi sfântă. Aşadar, cinstirea părinţilor e drumul spre inima acestora, după cum nezădărârea copiilor e poteca spre sufletul lor, iar rugăciunea unora pentru ceilalţi aduce echilibrul casnic şi concordia familială.

[adam000]

În prealabil postat de Jamaica

Le sunt recunoscatoare parintilor pentru faptul ca m-au tinut si mi-au facut poftele materiale, altceva imi lipseste ....

Faptul ca tu constientizezi ca "altceva" iti lipseste, arata ca tu ai avut candva parte de acel "altceva", ca altfel nu ai fi stiut ca iti lipseste ceva.

Cand si de la cine ai avut tu parte de acel "altceva" de la care ai aflat/invatat ca acel altceva exista si ti-ai format o reprezentare/intelegere a acelui "altceva" ?

[adam000]

Frumos si pertinent mesajul tau Stireana, pina aici. De aici nu mai sint de acord.

În prealabil postat de stireana

Nu ceilalţi sunt cauza a ceea ce simţi, ci un pui de egoism care nu te lasă să-i priveşti pe ceilalţi cu deschidere. O fi şi vina părinţilor - mereu e vina părinţilor :) de când hăul şi pârăul, săracii de ei cât ne-or mai răbda răzgâielile - dar "nu contează ce au făcut ceilalţi din tine, ci contează ce ai reuşit să faci tu din ce au făcut ei din tine".

Nu e corect sa o acuzi de egoism, caci nu egoismul (cred) ca nu o lasa sa ii priveasca pe ceilalti cu deschidere, ci felul in care a fost invatata (inca de copil) sa se raporteze la ceilalti. Daca ea a avut drept model niste parinti care nu au dorit-o (or fi dorit baiat) si pe ea au tratat-o abuziv, ca pe cineva nedorit (cum se mai intimpla sa fie tratati unii copii de catre unii adulti - vezi povestea Eleonorei), atunci ea a invatat ca model felul in care parintii o tratau pe ea si acel model il serveste mai departe si celorlalti ca adult, fara macar sa isi dea seama daca copiaza/imita comportamentul parintilor ei (si asa fara sa vrea se poarta cu ceilalti de este respinsa). Poate nici nu a avut vreun alt model de relationare mai bun, de unde sa invete ce inseamna dragostea, in copilarie, ca apoi sa stie sa o ofere altora la maturitate. Exact cum se poarta parintii cu un copil (sau bunicii sau ce adulti semnificativi are in preajma), si ce mesaj ii transmit copilului, exact asta invata copilul despre el (acel mesaj) si exact asa invata copilul ca e "normal " de comportament si imita fara sa vrea - deci exact asa se va purta mai tarziu fara sa constientizeze, fata de oamenii din jur. Asta pina cand acel om da de un model mai bun cu care sa stabileasca o relatie buna pe care sa o imite si sa invete un model mai bun.
Din pacate f putini parinti sint constienti de faptul ca fiecare mic gest pe care il fac (poate fara sa vrea, poate la repezeala sau poate pt ca si-au pierdut rabdarea ori sint stresati/ocupati cu altele ale lor), fiecare mic gest conteaza asupra copilului.
Astfel incat poate ca se afla intr-un veritabil cerc vicios: de la parintii ei a invatat un comportament care transmite mesajul neacceptarii (al parintilor fata de ea), fara sa vrea ii imita ca nu a vazut altceva mai bun, si astflel imitandu-i, transmite mai departe spre ceilalti mesajul neacceptarii - iar daca ceilalti se simt neacceptati/abuzati/agresati de ea (de comportamente pe care ea le imita fara sa vrea de la parinti), atunci normal ca nu o vor iubi ci se vor departa de ea, astfel ea neajungand la a trai un model de dragoste reala din jur, ca sa aiba de unde macar sa invete ca poate relationa si altfel si sa se schimbe.
Ca sa reusesti tu sa faci ceva (mai mult/diferit) din ceea ce au reusit ei sa faca din tine, trebuie sa ai modele alternative, modele reale, concrete, care sa te invete sa se poate si altfel si sa inveti noi modele de relationare si pozitionare. Intrebarea este: sintem noi modele mai bune pt ea? sau doar dam sfaturi? sau mai rau, o troznim subliminal sau pe sub centura cu micile noastre rautati fara sa vrem/constientizam cand acestea ne dau pe dinafara?

Noi, daca ne dorim sa ne numim crestini si sa fim fii Tatalui din Ceruri care face sa rasara soarele si peste cei buni si peste cei rai, ar trebui ca NOI sa fim exemplu de dragoste pt ea (nu exemplu de acuzatori care o acuza de orgoliu sau de egoism; nu sa ii punem in fata povesti mai mult sau mai putin aluzive despre persoane urate care nu au putut sa se realizeze in viata) ci sa fim, implinind porunca lui Dumnezeu, exemplu si de interactiune frumoasa cu ea - ca ea simtind dragostea noastra, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa inteleaga si sa invete un nou model, frumos, cu care sa se poarte cu ceilalti. Iar duhovnicul ei sa o ghideze si eventual un psiholog sa o ajute sa constientizeze si sa se schimbe mai repede.

[Marimira]

Eu cred ca ar trebui sa ai mai multa rabdare si sa-i explici parintelui duhovnic mai amanuntit, ce te supara, ce te raneste atat de rau sufleteste, asa cum ne-ai spus noua.

Poate ca ai plecat de acasa doar cu gandul de a spovedi pacate (ceea ce nu e rau!)...dar aici este multa neputinta sufleteasca...si ar trebui sa te gandesti cum sa conturezi mai clar in fata sa aceasta neputinta...poate ai mers la el gandind ca si el te va respinge?ca te va judeca?

Oricum mai incearca sa-i vorbesti despre neputintele tale sufletesti si sa nu-ti iti mai pui singura verdictul de "handicapata sufleteste"...eu nu cred ca este inca un handicap...poate deveni insa daca lasi lucrurile asa. Conteaza foarte mult sa ai rabdare sa le explici asa cum le simti/percepi tu dar fara sa-ti pui singura diagnosticul. Apoi ai rabdare si asculta si sfatul duhovnicului....si daca nu se poate si nu se poate sa comunicati...te rogi sa-ti trimita Domnul duhovnicul de care ai nevoie.

Nu este rau nici sa mergi la un psiholog, desi parerea mea personala este ca acesta nu te poate ajuta mai mult decat duhovnicu,l dar si daca o va face intr-o oarecare masura tot conteaza...insa incearca sa urmezi acesti pasi , cu rabdare si atentie explici, intamplarile, apoi ce impact au ele asupra sufletului tau, ce te doare, ce te apasa ,ce te imbolnaveste...si nu incerca sa mergi la psihoterapeut cu idei preconcepute, CA NU TE VA INTELEGE, SAU TE VA JUDECA...fiecare om este unic in univers...fa mai intai cateva rugaciuni...sunt sigura ca Dzeu iti va scoate in cale persoanele care te vor ajuta.

Iti doresc sa te reechilibrezi si sa te refaci sufleteste cat mai curand!

Doamne ajuta!

[Demetrius]

În prealabil postat de Jamaica

Ai scos din context tot ce ai putut . . .

Oare te-a deranjat ce am scris? Încă dinainte ți-am spus ce s-ar putea întâmpla:

În prealabil postat de Demetrius

...Încă nu sunt lămurit de motivul pentru care ai scris aici. Dacă ai scris din insatisfacția orgoliului care te stăpânește atunci te vei supăra și mi se va da dreptate, iar dacă nu te vei supăra atunci rugăciunea(fără economie) te va îmbuna și vei începe să dai celor din jur măcar atenție și considerație, ceea ce înseamnă că ești capabilă de iubire...

În final eu n-am nici un folos dacă am dreptate; ”eniuei”(vorba ta) ar fi spre bucuria ta dacă eu greșesc, dar concret nu e nici atunci(din păcate).

[Jamaica]

Nu am fost locul 1 , si contrar opiniei majoritare ca parintii il favorizeaza pe cel slab , fratele meu( mai mare si mult mai capabil intelectual recunosc) este favorit si privilegiat. M-au protejat nu neg si ma protejeaza si acum dar intr-o maniera bolnavicioasa - igonra problemele , fac totul in locul meu chiar fortat pt ca eu aparent nu ma pot descurca singura, iar trendul e "las-o ca e mica si proasta" , si chiar am ajuns sa nu pot face cele mai banale taskuri de una singura, si sunt terorizata de gandul la esec.
Nu pot comunica cu duhovnicul si nu din cauza lui, eu nu pot sa vorbesc cu el , am impresia ca o sa ma trimita la plimbare ca spun prostii, sau ca ma va crtica- daca ma mai critica cineva cred ca sar sa il bat, nu doresc decat sa fiu lasata in pace, si prefer sa fiu ignorata decat sa mi se mai reproseze ceva.

Demetrius: Sunt constienta ca vad deformat, dar CUM fac sa ies din acest cerc vicios? Macar pana ma mut.

[adam000]

In primul rand roaga-l pe Dumnezeu ca sa iti scoata in cale un preot pe inima ta cu care sa poti discuta problemele tale. Iar intre timp cauta un astfel de preot - unul pe care sa il simti ca e atat de bland si intelegator incat nu te va judeca; unul care sa simti ca ii pasa in mod real de tine si de problemele tale si caruia sa ii poti spune tot si sa primesti sfat cu blandete. Pt ca pe linga sfat vei primi si rugaciunea lui, iar asta e chiar mare lucru!
Si cauta si un psiholog bun cu care sa faci psihoterapie, dar avand intelegerea ca rezolvarea problemelor tale va luat timp, nu va fi asa, ca reusesti "pina te muti", ci poate lua chiar timp mult (nimeni nu poate stii cat timp decat Dumnezeu), deci renunta la nerabdarea aceasta cu "repede-repede ca nu mai pot", ci fa pasi reali si concret spre rezolvare, iar acei pasi sa iti fie satisfactie si multumire ca esti pe drumul cel bun.