GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[Mosh-Neagu]

Hm! Chiar zilele trecute, ascultandu-l pe Parintele Amfilohie, exact la asta ma gandeam: NE-frica de moarte... Eu nu cred ca e vorba de nebunie si mai cred ca aceasta atitudine nu poate fi explicata psihologic, decat asa, sa facem filozofie, lipsita insa de orice relevanta!!
NE-frica de moarte (ma refer mai ales in acele cazuri cand ai de ales intre Mantuitorul Hristos si iad), cred ca vine din harul si mila lui Dumnezeu. Pana la urma, fiecare dintre noi este dator sa moara. Daca eu astazi fac un compromis, de unde stiu daca nu cumva maine, nu ma ia... celalalt, care are astfel toate drepturile asupra mea? Inainte nu era atata teama, iar lumea pleca la razboi, uneori doar cu o bata de cioban!... Cui ii datoram viata asta, oare si ce putem noi face sa ne mai adaugam o zi sau o ora, dincolo de voia lui Dumnezeu?
Ascultandu-l pe Parintele Amfilohie, imi imaginam cum ar fi sa fii in fata unui mare compromis de care sa ai cunostinta si nu sa fii amagit; sa alegi intre a fi cu diavolul, sau sa mori? Cati dintre noi ar avea acea pace in suflet sa aleaga pe Mantuitorul Hristos, cu sufletul impacat si cu rugaciunea pe buze? De ce vorbim de teama, cand inima noastra ar trebuie sa fie deja daruita increderii si nadejdii ca vom primi pe masura credintei noastre? Acum, cand am vazut cat de usor se poate muri prin acel meteorit care putea cadea oriunde, inclusiv in mijlocul unei metropole, ce sens are sa credem ca, din teama, ne putem "fofila"? De unde vine teama? Oare daca imi fac provizii si ma ascund la 20 m sub pamant, L-am pacalit pe Dumnezeu. Nu, nu trebuie sa ne dorim moartea, dar eu tot mai cred ca daca spun zilnic de cateva ori in rugaciunea domneasca "Faca-se-n voia Ta!", cum as putea sa cred ca, facand voia mea, rezolv mai bine situatia? El imi poate trimite moartea oriunde, sau dimpotriva, ma poate scoate din ghearele ei, cand nimeni nu mai crede asta cu putinta!
Nu moartea fireasca ar trebui sa ne sperie ci moartea in Hristos. Abia aceea este dureros de trista!... Sa ne ingaduie Dumnezeu credinta nestirbita, sa nu cadem prada acestei frici care nu de la El ne vine!...

[leonte]

În prealabil postat de cezar_ioan

Îţi va fi ruşine de stăpânul căruia i-ai încredinţat inima.

Cam aşa îmi pare că ar putea să fie un gând pe tema asta, frate leonte.

Foarte frumos, multumesc!

[cezar_ioan]

Dar cum să te ruşinezi faţă de cel pe care îl iubeşti? Cum vine asta?
Vine când faptele nu sunt pe măsura simţământului, ori sunt de-a dreptul contrarii.
Vine când slăbiciunea precumpăneşte, când porniri josnice, răsărite din cotloane nebănuite ale inimii sau din jocurile minţii, ajung să lovească în însăşi legătura dragostei.
Vine pe urma trădării, în fond a curviei.
Iubeşti, iubeşti, dar nu toată fiinţa ta iubeşte la fel...
Simplitatea, însă, nu trădează. Neamestecarea...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Eu nu cred ca e vorba de nebunie si mai cred ca aceasta atitudine nu poate fi explicata psihologic, decat asa, sa facem filozofie, lipsita insa de orice relevanta!!

Perspectivele omului lumesc şi ale omului duhovnicesc sunt perspective răsturnate, una faţă de alta. Fiecare merge în mâini comparativ cu celălalt. Ceea ce pentru unul e sus, pentru celălalt e jos. Perspective ireconciliabile. Îşi sunt nebunie una alteia. Şi se resping reciproc, în mod categoric. Împăcare nu este, ci sabie.

Voi aminti mai târziu cuvântul Apostolului, pentru a întări această afirmaţie.
Deocamdată fac trimitere la vorba cunoscută "nebun întru Hristos" şi la Jurnalul Fericirii, unde Părintele Steinhardt tălcuieşte pe larg cum vine cu nebunia asta. E de citit!
Dar avem bază în Apostol, mai întâi:

"Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu." (I Corinteni, 1.18)

"Însă noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie." (I Corinteni, 1.23)

"Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte." (I Corinteni, 2.14)

"Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înţelept." (I Corinteni, 3.18)

Păstrez, aşadar, cum ziceam: pentru omul firesc, trăitor exclusiv în trup (omul sufletesc, Adam cel vechi) lipsa fricii de moarte este considerată nebunie. Nu, însă şi pentru creştin, care vede moartea prin cu totul altă lentilă (anume: erminia Duhului), în cu totul alte repere: duhovniceşte, în Hristos. Asta ziceam, dacă vrei să revezi. Poate acum e ceva mai clar.

[Decebal]

Domnule Cezar, mai înainte era vorba despre nebunia după psihiatrie, acum vedem că e după duhovnicie. Deci ce păstraţi până la urmă? Eu cred că este în definitiv vorba despre o inconştienţă, o ignoranţă şi o nesimţire metafizică cronicizată.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Decebal

Domnule Cezar, mai înainte era vorba despre nebunia după psihiatrie, acum vedem că e după duhovnicie. Deci ce păstraţi până la urmă? Eu cred că este în definitiv vorba despre o inconştienţă, o ignoranţă şi o nesimţire metafizică cronicizată.

Fiţi vă rog un pic mai explicit, ca să nu mă apuce şi nebunia după psihiatrie şi nebunia după duhovnicie totodată...:)
Ce voiţi, anume, să mă întrebaţi? Nu pricepui întrebarea, vă rog frumos să reformulaţi!...

[cristiboss56]

“Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” zice psalmistul.
Vai de noi creştinii de astăzi! Sfinţii Părinţi spun că datorită vieţuirii timp îndelungat în păcat, omul a ajuns la orbirea minţii şi la nesimţirea (împietrirea) inimii. Deci chipul lui Dumnezeu din om s-a pierdut, omul rămânând un simplu animal (care chiar seamănă cu isteaţa maimuţă).
Altfel spus, omul a murit! Acel om făcut după chipul lui Dumnezeu, care avea poziţie verticală – şi morală nu numai fizică, pentru că Domnul zice tuturor necredincioşilor: “V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8, 24).
Nu este de mirare, în starea aceasta de moarte a sufletului, că vedem bisericile pline de oameni care cască gura pe pereţi admirând, cât ţine slujba, picturile, predica preotului, cântatul stranei, etc.
Pentru a repara oarecum situaţia, unii teologi au inventat lălăiala împreună a tuturor – chipurile astfel creştinii s-ar ruga împreună, într-un glas – uitând de mustrarea Domnului prin proorocul Isaia: “Poporul acesta se apropie de mine cu buzele dar cu inima lui e departe de mine.
Zadarnic Mă cinstesc învăţând porunci care sunt omeneşti”. Dar vai! Vai de noi!
Când un bătrân a fost întrebat de un ucenic: “Părinte spune- mi un cuvânt cum să mă mântuiesc”, el i-a răspuns: “Fiule, toţi ştim cum să ne mântuim, dar nu vrem să ne mântuim!”
Deoarece am ajuns mai nesimţiţi decât pietrele, în faţa lui Dumnezeu, trebuie să o luăm de la capăt, de la zero; trebuie să ne impunem – chiar dacă nu ne face plăcere – un program duhovnicesc zilnic, foarte riguros, care să cuprindă rugăciuni, metanii, citirea zilnică a Sfintei Scripturi, a Vieţilor Sfinţilor, insistând până ce Dumnezeu ne va deschide mintea şi, mai ales, inima, ca astfel să ne întoarcem la viaţă.
Astfel inima va învăţa să iubească ceea ce trebuie, nu ceea ce vrea. “De aceea rătăciţi, fiindcă nu ştiţi Scripturile şi puterea lui Dumnezeu”, a spus Domnul fariseilor şi saducheilor, din toate timpurile şi mai ales celor de astăzi. Noi ne-am învăţat să dăm vina pe cei din vechime – contemporani Mântuitorului – dar nu vedem uriaşa răutate de acum, adică a noastră a celor care ne numim creştini.
Mă gândesc la o pericopă care nu se citează decât foarte rar prin predici: “Şi inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una, şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi, cu mare putere, Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi care aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şil puneau la picioarele Apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (Fapte 4, 32-35).
Aşa a fost Biserica întemeiată de Hristos, având ca temelie dragostea: “Întru aceasta vor cunoa şte că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea DRAGOSTE unii către alţii”.
Oare de ce au renunţat creştinii la acest mod de viaţă? Pentru ce s-au lepădat de Hristos cu fapta? În locul acestui mod de viaţă s-au instalat astăzi abuzul şi nesimţirea, datorită iubirii de arginţi, de desfătări şi nu în ultimul rând a unei mari mândrii. Unii îşi fac vile luxoase, ori se plimbă prin străinătăţi, în timp ce alţii nu au cu ce-şi plăti medicamentele şi întreţinerea la bloc şi nici chiar pâinea cea de toate zilele. Dar toţi ne numim fraţi, creştini sau iubiţi credincioşi.
Această mare ipocrizie este fiica apostaziei, chiar dacă ne ascundem după deget. Interesant este şi faptul că mulţi dintre noi, când suntem puşi într-o funcţie ne şi credem stăpâni – şi ne comportăm ca atare persecutând, dispreţuind şi nedreptăţind pe aproapele, ca să se vadă că suntem şefi – sfidând astfel, pe Stăpânul Cel adevărat, care ne porunce şte că cel ce vrea să fie stăpân este dator să fie slugă tuturor.
Acestora le vorbeşte Sfântul Arhidiacon Ştefan, când spune: “Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum (Fapte 7, 51-52).
Dar mai ales le va vorbi Judecătorul Cel Drept pentru veşnicie: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat”.
Iar când vom răspunde că nu L-au văzut nici flămând, nici gol, nici însetat, nici bolnav şi nici în temniţă zăcând fără a-L cerceta Domnul ne va răspunde cu cuvintele: “Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 24, 41-45).
Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr este foarte actuală şi strict legată de temă, de nesimţire. Prăpastia cea mare s-a săpat, prăpastie creată de nesimţirea bogatului, care îi cere tot lui Lazăr cel năcăjit, să-l slujească chiar şi în iad. “Părinte Avraame – îi spune acela – fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr ca să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.
Însă Avraam îi răspunde. “Fiule adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi de asemenea Lazăr pe cele rele; iar acum el se mângâie iar tu te chinuieşti. Şi peste toate între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi” (Matei 16, 24-26).
În toată viaţa lui pământească bogatul a ţinut această distanţă sau prăpastie între el şi săracul Lazăr. Nu s-a apropiat sufleteşte de el niciodată, întărind astfel acea prăpastie. Aşadar nici după moartea trupului nu se poate schimba nimic, rămâne pentru veşnicie acea prăpastie.
Sursa: http://proortodoxia.wordpress.com/20...ire/#more-2691

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Astfel inima va învăţa să iubească ceea ce trebuie, nu ceea ce vrea.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

[leonte]

În prealabil postat de cristiboss56

“Părinte spune- mi un cuvânt cum să mă mântuiesc”, el i-a răspuns: “Fiule, toţi ştim cum să ne mântuim, dar nu vrem să ne mântuim!”
......
Mă gândesc la o pericopă care nu se citează decât foarte rar prin predici: “Şi inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una, şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi, cu mare putere, Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi care aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şil puneau la picioarele Apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (Fapte 4, 32-35).
Aşa a fost Biserica întemeiată de Hristos, având ca temelie dragostea: “Întru aceasta vor cunoa şte că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea DRAGOSTE unii către alţii”.
Oare de ce au renunţat creştinii la acest mod de viaţă? Pentru ce s-au lepădat de Hristos cu fapta?

Nu stiu cine este proortodoxia, dar cele spuse de tine eu le socotesc de bun simt si in duhul mustrarii constructive, care il poate deprinde numai omul care mai intai se mustra pe sine. Exista si mustrarea defaimatoare, a omului mandru, care se crede numai bun de judecator, dar cele spuse/citate de tine este clar ca nu sunt dintr-un astfel de duh spurcat.

Toti stim cum sa ne mantuim dar nu vrem; minunat cuvant!

Cat despre oranduiala apostolica dintru inceput am un raspuns pentru intrebarile tale. Acel sistem de vietuire nu a fost atins peste tot unde a ajuns cuvantul evanghelic. In plus, exista cateva aspecte ale istoriei crestinismului pe care institutia lumeasca a teologilor le tin ascunse sub lacatul viclesugului, pentru a putea face profit. Caci nu altul este tatal vicleniei decat nesatul pentru argint si lux si stapanire peste alti oameni. Din acest motiv, orice om care a lepadat priceperea lumeasca pentru a primi intelepciunea lui Dumnezeu, stie ca omul iubitor de argint este si viclean si mincinos, iar singura forta care il opreste de la crima nu este infranarea sa ci lasitatea si frica la gandul repercursiunilor.

Cand religia iudaica a fost interzisa in Imperiul Roman, datorita revoltelor sangeroase si planurilor sioniste de dominare a lumii, sa nu ne imaginam ca saducheii au pus mana pe coasa si pe sapa, ca sa isi castige painea. O parte dintre evrei au luat calea Persiei, unde au putut sa-si duca viata lor de bisnitari, iar altii s-au lepadat de iudaism in vazul lumii, dar pe ascuns au inceput sa unelteasca planuri de razbunare. Si cum "secta nazariteanului" nu era supusa la acelasi regim de persecutie, este limpede ca destui iudei au cautat "azil politic" sub botezul crestinismului. Revenind la soarta saducheilor si a fariseilor, este clar ca acestia, fiind stiutori ai scripturilor, si-au gasit repede loc la sanul oranduilelor bisericesti, unde au cautat sa preia controlul si sa-si impuna prostele obiceiuri. Acolo unde ajungeau piciorul apostolilor, saducheii erau imediat vaditi si tinuti in vizorul preotilor. Dar pentru ca Hristos a venit sa mantuiasca si nu sa piarda, acestia au fost pastrati in sanul comunitatii in speranta ca, intr-o buna zi, vor pricepe insemnatatea vietuirii in Hristos.

Numai ca 1% din biruinta asupra rautatii consta in alegerea facuta de inima omului. Pentru acest motiv, nadejdea de izbavire a fratilor a dat roade numai pe alocuri. In altele insa, uneltirea fariseica a supravietuit din tata in fiu, pana cand unii dintre ei au ajuns chiar preoti. Acestia s-au facut sursa de inselare, de abatere din duhul evanghelei lui Hristos, iar aceasta abatere putea fi vadita ulterior numai de catre sfintii asceti si vazatori in duh. Este vorba despre aceia care si astazi pun accent mai mult pe vechiul testament sau pe habotnicia nevointei trupesti si a luptei contra pacatelor trupesti, celor vazute de ochiul muritor. Dar la toti acestia le ramane bubele cele mai canceroase ale sufletului, caci Adam nu a fost alungat din Raiul lui Dumnezeu pentru curvie sau galceva, sau crima, ci pentru Mandrie, pentru viclenie si pentru impotrivire.

Nu exista mantuire in mandrie, nici in lacomie. Iata raspunsul la intrebarile tale... retorice. "Viata este numai cat se vede cu ochiul", iar pentru aceasta gandire bolnava nu este alta tamaduire decat prigoana.

[cristiboss56]

Starea celor ce dobândesc harul fără de plată este starea îngerilor şi a sfinţilor

În anul 1932, am plecat la mănăstire, pentru că am crezut că nu voi trăi mai mult de cinci ani, cum îmi spuseseră doctorii. Slavă Domnului, am fost îndrumat spre Mănăstirea Milkovo, unde se aflau 30 de Ruşi. Erau multe suflete evlavioase acolo şi m’au deprins cum să mă rog cu Rugăciunea lui Iisus. Mi-au dat mătănii şi m’au îndrumat să spun: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine, păcătosul!” Pentru că am crezut că nu voi trăi mai mult de cinci ani, m’am rugat neîncetat.
Şi, într’o bună zi, am auzit în lăuntrul meu cum se rosteşte de la sine rugăciunea neîncetată, Rugăciunea lui Iisus – lucrez, mănânc şi aud în lăuntru neîncetat rugăciunea! Şi o bucurie m’a luminat, o bucurie negrăită şi o pace de necrezut! M’am minunat cum am ajuns un alt om. Nu ştiam ce mi se întâmplase. Totul era paşnic, liniştit, bine, cu o bucurie de necrezut. Şi vedeam că nimeni nu mă putea jigni, iar mai înainte, îndată ce mi se făcea un reproş, pe dată mă tulburam. Acum vedeam că nimeni nu mă putea jigni, nici măcar stârni să-i spun: „Mi-a ajuns, am să te încing acum!” Ce stare aleasă, pe care numai Domnul o poate dărui! Aşa e starea îngerilor şi a sfinţilor. Starea celor ce dobândesc harul fără de plată este starea îngerilor şi a sfinţilor, pentru că atunci sufletul e călăuzit prin Duhul Sfânt şi nu mai are gânduri lumeşti.
Dar nici nu poţi să gândeşti – ştii cum se gândeşte, tot ce trebuie, dar nu poţi; vrei, dar nu se poate, de-a dreptul cu neputinţă! Adică Duhul Sfânt luminează atunci şi nu mai sânt în el lucruri rele.

Stareţul Tadei, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt