Harul

În prealabil postat de cezar_ioan

Exact asa a fost. Sau poate un pic diferit...

Prin Mila lui Dumnezeu, in urma cu vreun an sau doi, am reusit sa duc o viata mai simpla, mai apropiata de cerintele unei vieti crestinesti - asa cum ma povatuia duhovnicul si cum citisem in Scriptura si in scrierile Parintilor.
In special primisem drag de rugaciune, poate ca aveam chiar o anumita ravna si, pe masura ce descopeream lucrarea (sau mi se descoperea) parca totul se reconfigura in mine si in jurul meu. Aveam, parca, alti ochi... Inca si ochii fizici erau mai larg deschisi, mai calmi, mai senini (imi spunea sotia si vedeam si eu insumi, pur si simplu in oglinda si... ma tot minunam).
Mergind odata la o slujba, in perioada Postului Mare, parintele a pomenit numele Sfantului Serafim de Sarov si, nu stiu de ce, am tresarit pe loc si am simtit un dor, o nevoie vie de a citi despre Sfant, de a avea o legatura mai apropiata... A fost ceva ca un nod in gat si o incalzire cat o flacara a inimii, aproape o izbucnire in plans ca si cum brusc te-ai intalni cu cineva foarte drag pe care il credeai disparut... Si el iti iese, iata, drept in fata, viu si nevatamat... Te bucuri tare si izbucnesti in plans, uneori, fericit de asa regasire a celui drag (desi eu nu Il cunosteam pe Sfantul, stiam doar ca in familia mea toti au avut o evlavie aparte la El...)...

Ca urmare a acestei intamplari am dat curs dorintei mele (citisem in cartile Parintilor si mai ales la Sfantul Teofan Zavoratul indemnul repetat de a da curs liber dorintelor care ne apropie de Biserica) si am gasit una sau doua lucrari despre viata Sfantului Serafim. Pe una dintre aceste carti o aveam la mine in seara aceea....

Fusesem mai intai la slujba, mai precis la Sarbatoarea in care o pomenim pe Sfinta Maria Egipteanca. Cand s-a citit povestea vietii Sfintei, am plans, spre surpriza mea, de imi sarea camasa, la propriu, pe spate... Ma jenam de oameni, imi iaginam ca toata lumea ma vede, imi era rusine ca sunt luat drept vreun isteric... Si poate chiar eram. Dar n-am avut ce face. Am tinut-o asa, tot intr-un cutremur sfasietor si fericit totodata, pana s-a trecut la a doua parte a slujbei, cantandu-se cele randuite. Din pacate, intre continutul "Vietii..." si cantecele care au urmat era o asa mare distanta (se canta prea tare, soldateste, rece, demonstrativ ca la opera) incat m-am simtit pur si simplu... violat. Si ... am fugit din Biserica...
Ajungind in parc, dupa cateva ocoluri pentru linistirea cugetului si a inimii, am gasit in sfarsit o banca mai retrasa si am dat curs cateva minute rugaciunii. Era parca altfel decat fusese vreodata pana atunci... Se intampla ceva nou si bun, greu de exprimat in cuvinte...
Apoi am ales sa citesc cateva pagini din povestea vietii Sfantului Serafim.
Intelegeam acum, parca, cu totul altfel cele cititie... Intr-un mod pe care l-as numi mai direct, mai apropiat, mai simplu, mai viu...
Apoi am plecat, multumit de lectura si simtin sufletul usurat si plin de pace...
Si mergind pe o alee, dupa cativa zeci de metri, deodata, in timp ce ma rugam soptit,
oh Doamne,
(cum oare am pierdut pentru totdeauna aceasta?...)
am simtit cum buzele isi pierdusera miscarea, mintea se golise ramanind ca un fir subtire cursul micii rugaciuni, corpul incepe sa devina ... invaluit in vata, in ceva pufos pe care nu-l puteam asocia decat cu vata sau cu ...zapada calda...
Mersul imi parea desprins parca de mine, ca si cum nu mergeam ci eram purtat, moale, usor, pufos (desi sesizam ca totusi merg)...
Apoi rugaciunea s-a mutat pur si simplu, avind eu simtamantul greu de deschis ca nu mai e oarecum in minte ci in piept, intr-o zona de fapt mai larga care cuprindea si capul si gatul si inima....
Am sesizat cu un simt nou, pe care nu mi-l cunosteam, ca orice miscare a glotei, orice zvacnire a gatului ar putea sa intrerupa rugaciunea (pe care o doream atunci cu o intensitate sau certitudine totala) si, nu stiu cum, am sesizat ca disparuse orice zvacnire a muschilor fonatori fara, insa, ca rugaciunea sa dispara, dimpotriva, ea curgea lin, ca un gand, ca un nor calm, in zona fiintei mele, invaluindu-ma bland...
Nu stiu cum sa scriu despre toate acestea...
Apoi au inceput sa se lege cercuri, nori sfaraitori de cercuri alcatuite parca dintr-un vapor pe care ii vedeam, ca sa spun asa, dar nu cu ochii ci, imposibil sa exprim altfel, pur si simplu cu un fel de vedere (asa imi parea, act vizual, nu inteleg deloc cum vine asta) care pornea din ... inima.
Si am sesizat ca nu mai pot sa continui sa respir! Ca daca as respira, ceea ce traiesc e atat de delicat incat pur si simplu s-ar departa, precum o pasare care se asezase-n mine si-ar fi luat brusc zborul, speriata...
Si respira,. cum sa spun, printre randuri... ma furisam printre componentele experientei aceleia (poftim! nu stiu cum sa ma exprim) ca sa trag cumva un firicel de aer... parca desenam cu o pensula moale o urma de respiratie asa incat sa mai totusi un strop de aer in plamani. Si lucru de mirare, desi respiram asa, printre randuri, rar si foarte fin, nu aveam deloc senzatia ca imi lispeste aerul, ca ma sufoc ... Era foarte bine.
Experienta aceasta a durat cateva minute bune, poate mai mult, de fapt am verificat apoi (intrucat imi cam pierdusem constiinta masurarii timpului, nu imi ardea deloc de asta, era poate ultimul lucru care ma interesa atunci) si a fost un oarecare timp petrecut pe ceas...

Simtamantul principal a fost cel al experimentarii unei delicateti extraordinare pe care sufletul meu nu isi amintea sa o mai fi trait-o, poate doar la nasterea fiului meu cel mare, cand l-am luat in brate la maternitate... Dar era altceva, asemanator si totusi cu mult mai gingas... Poate cand eram mic si ma purta mama in brate leganindu-ma sa adorm?...

In orice caz, pasarea aceea care se asezase in mine a adus cu ea cel mai delicat simtamant cunoscut. Si cu adevarat m-am silit sa nu fac nici cea mai mica miscare care ar fi putut sa faca sa o pierd.

Am pierdut-o, incet-incet, in urmatoarele ore... A fost prezenta in mine cateva ore bune...
Iar amintirea ei m-a insotit, extrem de dulce si linistitor cateva zile intregi.... Zile in care am vorbit putin, in care imi parea ca totul in lume e bun si ca oamenii sunt frumosi, iar eu sunt singurul nebun care a crezut mereu ca viata e grea, ca lumea e in conflict permanent s.a.m.d.... Zile fara frici, fara angoase, fara griji, cand doar imi era deosebit de rusine, in unele clipe, ca sunt asa cum sunt (pacatos si nevrednic, grosolan si butucanos etc.) si ma minunam ca Domnul Este precum Este...

Apoi nu am mai cunoscut niciodata o stare asemanatoare. Nici emotional nici perceptiv, nici intelectual, nici fizic...

Ii multumesc lui Costel ca a postat citatul acela...
Nu stiu daca eu am experimentat atunci o lucrare a harului, stiu insa ca experienta aceea se apropie mult de ceea ce simt citind cuvantul postat de Costel. Sunt tare bucuros ca mi-am reamintit acea traire. Si desigur trist... intrucat imi este dor, uneori, ca si acum, de ea... (Nu indraznesc sa spun ca de El.)
Si inchei aici, pana nu incep sa dau apa la soareci....
Va rog sa ma iertati daca v-am necajit cu marturisirea mea.

Una din cele mai sincere, profunde si frumoase postari de pe forum. Va multumesc, si va felicit, domnule profesor. Ati trait ceva ce primesc indeosebi marii nevoitori. Cum a zis fetita aceea, de pe un blog al unor resurectionisti ai rugaciunii inimii, parca? "Parinte, ne-ati spus cum sa incepem rugaciunea, dar nu ne-ati spus si cum sa o oprim".
"Cele mai frumoase lucruri prin care trece un om nu sunt cautate: i se intampla".

[Mosh-Neagu]

Multumim Cezar, pentru aceasta destainuire atat de delicata si atat de... unica. Iti doresc din suflet, sa mai poti retrai acea stare, fiindca se vede de departe cat de mult tanjesti dupa ea!

Cred ca totusi, harul ia forme si forme, si fiecare dintre noi, atat timp cat face (sau incearca pe cat ii sta in putere) sa faca voia lui Dumnezeu, harul e acolo, vegheaza, "ne sopteste" si ne ajuta sa ne indreptam, ba uneori, cand noi devenim usor indaradnici, actioneaza independent de vointa noastra imediata, si ne zadarniceste anumite planuri aproape gata facute. In toata viata mea, cred ca am fost in aceasta situatie de sute sau poate de mii de ori, uneori ascultand, alteori incapatanandu-ma sa fac tot voia mea, dupa care sa primesc spasit, pedeapsa faptelor mele!... Imi amintesc o intamplare pe care cred ca am mai spus-o pe forum: eram tare necajit si trebuia sa fac o activitate in care era nevoie de cel putin trei persoane. Cu toate astea, am mers acolo singur, ca un miel dus la taiere... Si, vorbind parca cu mine insumi, am zis: "Ce ma fac eu, Doamne, acum singur? Cum am sa ma descurc?" Instantaneu, am auzit raspunsul in mintea mea: "Dar NU ESTI SINGUR! Tu apuca-te de treaba!" Si dintr-o data mi s-a luminat mintea si am vazut o anumita solutie care ma ajuta sa fac acea activitate fara sa fie nevoie sa fiu in trei locuri diferite in acelasi timp!... Iar astfel de exemple au fost multe si nu ma indoiesc de faptul ca fiecare dintre voi il traieste regulat...
Despre starea aceea de care vorbeste fratele Cezar, nu stiu daca pot sa spun ca am ajuns pana acolo... Poate ceva apropiat, desi nu era intru nimic meritul meu, fiindca spre deosebire de el, schimbarea care avusese loc in mine nu venise fiindca muncisem eu pentru ea!... Era dupa vizita lui Vasile Danion la noi in oras. Atat de mult m-a ravasit incat nu ma mai regaseam sufleteste. Abia am asteptat prima sarbatoare cand sa merg la duhovnic si sa-i cer binecuvantare sa merg la o manastire, unde sa caut un preot-calugar batran, care sa ma lamureasca mai pe intelesul meu cum stau lucrurile. Iar duhovnicul mi-a dat binecuvantarea si mi-a zis in final: "Ochii si urechile, mari, frate Culai!"
Am stat atunci cu staretul manastirii Buciumeni, vreo doua ore (nici nu stiam ca acolo voi merge cand am cerut binecuvantarea, ci m-am lasat dus de val, pur si simplu). Dar nu sa vorbesc despre cele ale lui Danion. Astea s-au lamurit in 2-3 minute, fara nici o confuzie. Dar atunci am simtit ca trebuie sa fac o curatenie generala in sufletul meu si sa ma spovedesc de cand tineam eu minte ca am inceput sa fac pacate... Am plans mult, stand acolo in genunchi, sub patrafirul batranului parinte, reamintindu-mi parca si acele lucruri pe care poate nici macar nu le crezusem la acea vreme ca fiind pacate! Nici nu ma interesa ce canon voi primi, nici la rusine nu-mi mai statea gandul, la fel ca altadata, cand poate mai spovedisem acele pacate, dar nu sub acea stare de cainta si abandonare totala in voia lui Dumnezeu. La sfarsit, m-a certat si m-a dojenit cu hotarare, dar si cu multa blandete, si mi-a dat un canon mult prea usor dupa mintea mea, care as fi fost in stare sa fac ascultare indiferent ce mi-ar fi spus!
Cand am parasit manastirea, mi se parea ca nu mai sunt eu, ci altcineva. Conduceam mecanic, intr-o viteza mult mai redusa decat de obicei, si aveam o stare pe care as fi vrut s-o pastrez pentru tot restul vietii! Parca era un hau imens in jurul mintii mele: nici un gand, nici o grija, nici un stres... NIMIC... NIMIC... Imi venea sa spun "te iubesc" oricarei fapturi lasate de Dumnezeu pe pamant... Nici nu prea intelegeam de fapt ce se petrece cu mine; voiam doar ca sa nu trebuiasca sa mai ies din acea stare niciodata, desi simteam ca incet-incet, ispititorul revine sa recucereasca locul de unde tocmai fusese alungat!... Asa am condus pana acasa, desi am mai luat o batrana la ocazie, dintr-un sat intr-altul, in drumul meu... Mi se parea ca ma renascusem sau ca veneam... din alta lume, si vedeam cele din jur pentru prima data! Spre seara doar mai cautam acea stare, dar nu mai ramasese mare lucru din ea!...

[dobrin7m]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Multumim Cezar, pentru aceasta destainuire atat de delicata si atat de... unica. Iti doresc din suflet, sa mai poti retrai acea stare, fiindca se vede de departe cat de mult tanjesti dupa ea!

Cred ca totusi, harul ia forme si forme, si fiecare dintre noi, atat timp cat face (sau incearca pe cat ii sta in putere) sa faca voia lui Dumnezeu, harul e acolo, vegheaza, "ne sopteste" si ne ajuta sa ne indreptam, ba uneori, cand noi devenim usor indaradnici, actioneaza independent de vointa noastra imediata, si ne zadarniceste anumite planuri aproape gata facute. In toata viata mea, cred ca am fost in aceasta situatie de sute sau poate de mii de ori, uneori ascultand, alteori incapatanandu-ma sa fac tot voia mea, dupa care sa primesc spasit, pedeapsa faptelor mele!... Imi amintesc o intamplare pe care cred ca am mai spus-o pe forum: eram tare necajit si trebuia sa fac o activitate in care era nevoie de cel putin trei persoane. Cu toate astea, am mers acolo singur, ca un miel dus la taiere... Si, vorbind parca cu mine insumi, am zis: "Ce ma fac eu, Doamne, acum singur? Cum am sa ma descurc?" Instantaneu, am auzit raspunsul in mintea mea: "Dar NU ESTI SINGUR! Tu apuca-te de treaba!" Si dintr-o data mi s-a luminat mintea si am vazut o anumita solutie care ma ajuta sa fac acea activitate fara sa fie nevoie sa fiu in trei locuri diferite in acelasi timp!... Iar astfel de exemple au fost multe si nu ma indoiesc de faptul ca fiecare dintre voi il traieste regulat...
Despre starea aceea de care vorbeste fratele Cezar, nu stiu daca pot sa spun ca am ajuns pana acolo... Poate ceva apropiat, desi nu era intru nimic meritul meu, fiindca spre deosebire de el, schimbarea care avusese loc in mine nu venise fiindca muncisem eu pentru ea!... Era dupa vizita lui Vasile Danion la noi in oras. Atat de mult m-a ravasit incat nu ma mai regaseam sufleteste. Abia am asteptat prima sarbatoare cand sa merg la duhovnic si sa-i cer binecuvantare sa merg la o manastire, unde sa caut un preot-calugar batran, care sa ma lamureasca mai pe intelesul meu cum stau lucrurile. Iar duhovnicul mi-a dat binecuvantarea si mi-a zis in final: "Ochii si urechile, mari, frate Culai!"
Am stat atunci cu staretul manastirii Buciumeni, vreo doua ore (nici nu stiam ca acolo voi merge cand am cerut binecuvantarea, ci m-am lasat dus de val, pur si simplu). Dar nu sa vorbesc despre cele ale lui Danion. Astea s-au lamurit in 2-3 minute, fara nici o confuzie. Dar atunci am simtit ca trebuie sa fac o curatenie generala in sufletul meu si sa ma spovedesc de cand tineam eu minte ca am inceput sa fac pacate... Am plans mult, stand acolo in genunchi, sub patrafirul batranului parinte, reamintindu-mi parca si acele lucruri pe care poate nici macar nu le crezusem la acea vreme ca fiind pacate! Nici nu ma interesa ce canon voi primi, nici la rusine nu-mi mai statea gandul, la fel ca altadata, cand poate mai spovedisem acele pacate, dar nu sub acea stare de cainta si abandonare totala in voia lui Dumnezeu. La sfarsit, m-a certat si m-a dojenit cu hotarare, dar si cu multa blandete, si mi-a dat un canon mult prea usor dupa mintea mea, care as fi fost in stare sa fac ascultare indiferent ce mi-ar fi spus!
Cand am parasit manastirea, mi se parea ca nu mai sunt eu, ci altcineva. Conduceam mecanic, intr-o viteza mult mai redusa decat de obicei, si aveam o stare pe care as fi vrut s-o pastrez pentru tot restul vietii! Parca era un hau imens in jurul mintii mele: nici un gand, nici o grija, nici un stres... NIMIC... NIMIC... Imi venea sa spun "te iubesc" oricarei fapturi lasate de Dumnezeu pe pamant... Nici nu prea intelegeam de fapt ce se petrece cu mine; voiam doar ca sa nu trebuiasca sa mai ies din acea stare niciodata, desi simteam ca incet-incet, ispititorul revine sa recucereasca locul de unde tocmai fusese alungat!... Asa am condus pana acasa, desi am mai luat o batrana la ocazie, dintr-un sat intr-altul, in drumul meu... Mi se parea ca ma renascusem sau ca veneam... din alta lume, si vedeam cele din jur pentru prima data! Spre seara doar mai cautam acea stare, dar nu mai ramasese mare lucru din ea!...

Minunat este Domnul!!!

[Demetrius]

În prealabil postat de cezar_ioan

...
Va rog sa ma iertati daca v-am necajit cu marturisirea mea.

Dacă astea sunt ”necazuri”, nu conteni să ne mai necăjești!

[adam000]

În prealabil postat de cezar_ioan

Mergind odata la o slujba, in perioada Postului Mare, parintele a pomenit numele Sfantului Serafim de Sarov si, nu stiu de ce, am tresarit pe loc si am simtit un dor, o nevoie vie de a citi despre Sfant, de a avea o legatura mai apropiata... A fost ceva ca un nod in gat si o incalzire cat o flacara a inimii, aproape o izbucnire in plans ca si cum brusc te-ai intalni cu cineva foarte drag pe care il credeai disparut... Si el iti iese, iata, drept in fata, viu si nevatamat... Te bucuri tare si izbucnesti in plans, uneori, fericit de asa regasire a celui drag (desi eu nu Il cunosteam pe Sfantul, stiam doar ca in familia mea toti au avut o evlavie aparte la El...)...

Trebuie sa il citesti pe Sf Siluan Atonitul!!!!
Cred ca de la dragostea lui pentru Dumnezeu, a prins dragoste si ucenicul sau, Sf Serafim de Sarov, iar din scrierile lor simti de fapt dragostea Lui Dumnezeu (o forma de Har?) care de fapt era dragostea lor, a fiecaruia din acesti doi uriasi si atat de adanc iubiti si doriti (tanjiti) sfinti, data in dar de El, de insusi Dumnezeu!

iata despre ce vorbesc ( http://sfantulioancelnou.ro/carti/Sf...smereniei1.htm ) :

În prealabil postat de Sf Siluan Atonitul

Tânjirea după Dumnezeu


Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca­ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.
Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.
Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.
Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă­cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.
Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.
In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.
Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.
Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.
Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?
O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.
Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum­nezeu.
In Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru­găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.
Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.
Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Voi incerca sa reamintesc un scurt moment, poate unic in experienta mea de viata, despre care cred ca are o posibila legatura cu citatul preferat si evidentiat mai sus.
Am ezitat s-o fac, insa cred ca anumite lucruri din experienta personala trebuie spuse, uneori. Asa incat imi fac curaj si, cu nadejdea ca spun un lucru cuviincios si bineplacut Domnului, voi relata pe scurt intamplarea traita.

Aceasta ezitare de a spune celorlalti nu este pentru ca nu e bine sa spunem si celorlalti semeni experientele proprii ci vine din faptul ca fiind nevrednici de Duhul Sfant si pacatosi, Il risipim si ne risipim. Pentru ca nu suntem la masura monahilor si marilor nostrii duhovnici care pot spune tuturor simtirile, fara sa scada din Har.
Cu noi cred ca Dumnezeu de fapt face pedagogie, pentru ca ne arata ce pierdem daca nu ne nevoim si daca nu luptam sa traim in comuniune cu El. Este cu adevarat spus ca cine simte odata Duhul Sfant apoi mereu tanjeste dupa El.
Nevrednici si pacatosi am primit mila Domnului ca astfel sa nu mai uitam niciodata de Dumnezeu si sa plangem dupa El mereu.
Asta este. Nevrednici si pacatosi. Si cred ca cei mai nevrednici pentru ca a fost nevoie de astfel de pedagogie ca sa ne tinem cu nadejde pe cale cand sunt atat de multi oameni care nu au primit aceasta pedagogie si sunt credinciosi si buni nevoitori, mai buni ca noi.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de dobrin7m

Aceasta ezitare de a spune celorlalti nu este pentru ca nu e bine sa spunem si celorlalti semeni experientele proprii ci vine din faptul ca fiind nevrednici de Duhul Sfant si pacatosi, Il risipim si ne risipim. Pentru ca nu suntem la masura monahilor si marilor nostrii duhovnici care pot spune tuturor simtirile, fara sa scada din Har.
Cu noi cred ca Dumnezeu de fapt face pedagogie, pentru ca ne arata ce pierdem daca nu ne nevoim si daca nu luptam sa traim in comuniune cu El. Este cu adevarat spus ca cine simte odata Duhul Sfant apoi mereu tanjeste dupa El.
Nevrednici si pacatosi am primit mila Domnului ca astfel sa nu mai uitam niciodata de Dumnezeu si sa plangem dupa El mereu.
Asta este. Nevrednici si pacatosi. Si cred ca cei mai nevrednici pentru ca a fost nevoie de astfel de pedagogie ca sa ne tinem cu nadejde pe cale cand sunt atat de multi oameni care nu au primit aceasta pedagogie si sunt credinciosi si buni nevoitori, mai buni ca noi.

Da, da, asa si inca multe altele...