Sporirea diavoleasca

În prealabil postat de o_crestina

consider ca mi-am si pierdut plata pentru ele...

(Problema e delicată așa că nu încerc să dau un sfat ci mai degrabă să avansez o idee de care nu sunt nici eu foarte sigur cum să o apuc)

poate că e bine să consideri așa și să le faci în continuare...poate că te ajută la a îl iubi pe Hristos total dezinteresat, neașteptând niciun fel de plată fie ea lumească sau duhovnicească...cum spune părintele Porfirie: „Să-l iubim pe Hristos numai pentru El. Niciodată pentru noi. Atunci când mă voi înfățișa la A Doua Venire și Domnul îmi va spune 'Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă ?', îmi voi pleca capul și voi zice 'Ce vrei Tu, Doamne, ce voiește iubirea Ta. Sunt vrednic de iad. Și în iad dacă mă așezi, mi-ajunge să fiu împreună cu Tine. Eu una vreau, una îmi doresc, una cer: să fiu împreună cu tine, unde și cum dorești Tu.'”

[iustin10]

În prealabil postat de ;482233

Doamne ajuta!

Cum sa-I inchin Domnului orice fapta buna asi dori sa o fac? Pur si simplu spun: Doamne, eu asi vrea sa fac asta, fie voia Ta? De unde stiu ca gandul pentru fapta buna vine de la cel rau sau de la Dumnezeu?

Eu de exemplu daca fac un bine, il fac nu spre slava mea desarta de ex, ci incercand cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-l fac in ascuns... Dar, de foarte multe ori, fara sa vreau, ma mandresc in sinea mea pentru asta... Asta inseamna ca toate faptele mele bune au fost dirijate de cel rau?

Daca de ex vreau sa fac o fapta buna in fiecare zi, ca sa aflu mila la judecata, asta inseamna ca acest gand vine de la cel rau? Ce sa facem noi cei mandri, care inca nu am ajuns la masura smereniei, atunci cand vrem sa facem fapte bune? Nu vor fi deloc primite de Dumnezeu? Stiu ca trebuie sa spunem cu smerenie Domnului ca nu am putut sa facem mai mult, dar uneori, nu pot spune asta din toata inima...

Sunt niste intrebari f profunde care ti le pui
Acestea arata deja ca ai inteles spiritul Evangheliei , adica consideri ca o fapta aparent buna ,daca e urmata si numai de gandul repetarii sale in creier,deja a luat plata mandriei .
Cred ca sunt 2 masuri aici
Una la care ajung sfintii ,si care consta in controlul gandurilor tale,si alungarea imediata a tentatiei de a te gandi la binele facut,de a lasa ratiunea sa disece fapta ta. Asta inseamna identificarea din fasa a gandului viclean ,si alungarea sa
A doua cale ar fi gandul la celalalt,retrairea nevoii lui. Daca nevoia lui se reproduce cu acuitate in tine ,atunci vei face fapta aceea pentru EL nu pentru TINE. Vei simti mila fata de EL,intelegere si compasiune fata de EL ,nu vei face fapta din obligatie. Se va implini astfel conditia ca fapta sa vina din adancul sufletui ,si nu din calcul.

Oricum tu ai parcurs deja cel mai important pas: ai constientizat problema .
Poate va lua multi ani sa ajungi sa o si rezolvi ,dar intotdeauna te va calauzi macar sa iti stii statusul. Adica orice as face ,daca nu fac din tot sufletul,e ca si cum nu as fi facut-o pentru Dumnezeu.
Iar la intrebarea daca Dumnezeu primeste astfel de fapte ,da, le primeste imperfecte, le arde in creuzetul smereniei noastre,si faureste astfel desavarsirea in noi.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de ;482233

Doamne ajuta!

Cum sa-I inchin Domnului orice fapta buna asi dori sa o fac? Pur si simplu spun: Doamne, eu asi vrea sa fac asta, fie voia Ta? De unde stiu ca gandul pentru fapta buna vine de la cel rau sau de la Dumnezeu?

Eu de exemplu daca fac un bine, il fac nu spre slava mea desarta de ex, ci incercand cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-l fac in ascuns... Dar, de foarte multe ori, fara sa vreau, ma mandresc in sinea mea pentru asta... Asta inseamna ca toate faptele mele bune au fost dirijate de cel rau?

Daca de ex vreau sa fac o fapta buna in fiecare zi, ca sa aflu mila la judecata, asta inseamna ca acest gand vine de la cel rau? Ce sa facem noi cei mandri, care inca nu am ajuns la masura smereniei, atunci cand vrem sa facem fapte bune? Nu vor fi deloc primite de Dumnezeu? Stiu ca trebuie sa spunem cu smerenie Domnului ca nu am putut sa facem mai mult, dar uneori, nu pot spune asta din toata inima...

Ma regasesc in framantarile tale, aproape in intregime, macar uneori...:)
Un raspuns la care subscriu in totalitate a dat deja sora Nutucutu.
La care mai pot sa adaug, din ale mele (intamplari si pareri):
a) am observat ca orice alunecare sau cadere in zonele mai vechi ale patimilor mele imi sporeste mandria si imi scade umbra de discernamant, atat cat sper sa primesc in dar uneori de la Domnul;
b) invers, postirea cu gandul de la orice miscare negativa, imi insenineaza cugetul si ma face sa fiu suferind impreuna cu cel care sufera;
c) rugaciunea trage la rugaciune, fapta buna la fapta buna (si invers... pana toate se duc de-a dura...)
d) vorbirea multa si ascultarea celor zgomotosi (camaraderia cu ei) risipeste pacea mintii si intuneca firul gandurilor/faptelor bune...
e) cartile ziditoare de suflet dau ravna la ganduri si alte fapte bune (aleg sa amintesc, impreuna desigur cu Scriptura, in special cuvintele insuflate de Duhul Sfant ale crestinilor Teofan Zavoratul, Paisie Aghioritul, Rafail Noica, Teofil Paraianul).

Nu cunosc arma mai buna impotriva gandului de slava desarta si alte ingamfari, decat rugaciunea lui Iisus. Imediat as adauga orice rugaciune catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. In fine, meditatia la Rugaciunea Domneasca (nu in timpul rostirii ei!) deschide calea catre contopirea cu Duhul ei... Asa imi pare ca stau lucrurile.

Cred ca nu putem si ca nici nu trebuie sa punem capat, chiar de am putea, framantarilor noastre sufletesti de acest gen. Lucrarea prefacerii noastre intru Hristos ne va insoti, cu harul lui Dumnezeu si cu staruinta noastra, toata viata. Altceva mai bun nu gasesc ca avem de facut, ca oameni crestini. Un continuu dialog cu constiinta noastra, zi de zi, iar mintea atintita la Hristos, lipita de El, orientata ca pozitie de baza a vietii, in toate imprejurarile. Poate fi altceva mai bun pentru un crestin?
Domnul sa ne ocroteasca si sa ne lumineze! AMIN+

P.S. Incep sa cred ca uneori, cand il rugam cu umilinta si cu dor pe Domnul Hristos sa ne lumineze si sa ne calauzeasca, ni se intampla cam asa: ne pomenim, precum un innotator care se invarte obosit si inca nadajduind la ajutor prin oceanul dimprejurul unei corabii, ne pomenim asadar cu o scara aruncata peste bord de o mana prietenoasa: e scara rugaciunii indragostite de dulcele Nume al Domnului!, care porneste sa zvacneasca din senin in noi, dupa multa rugaminte si invarteala prin oceanul grijilor, scarbelor, neputintelor si poticnirilor noastre de fiece zi...:)