Ce este pacatul? Definitia ortodoxa vs. romano-catolica si protestanta

[Eugen7]

În prealabil postat de MihaiG

Cu privire la relaţia de cauzalitate, am o primă observaţie, şi anume că protopărinţii au păcătuit înainte de a intra în starea căzută.

Adam şi Eva au păcătuit, după cum ne arată neechivoc Scriptura, pe când se aflau în Grădina Raiului.

Observatia dvs este pertinenta si binevienita. Multumesc.

In acest sens doresc sa precizez ca prezentarea de mai sus se refera doar la starea de dupa caderea lui Adam si a Evei.

Evident ca in cazul lui Adam si al Evei, neascultarea lor a condus la pierderea vietii duhovnicesti si la imbolnavirea firii umane, ceea ce inseamna caderea (trupeasca si duhovniceasca) atat a lor cat si a urmasilor lor.

Neascultarea lui Adam si a Evei, a fost datorata atat nestiintei lor (duhovnicesti, caci erau ca niste prunci duhovnicesti) cat si inselaciunii diavolesti, de aceea resposabilitatea neascultarii nu apartine exclsuiv lui Adam si Evei ci implica si amagirea diavoleasca. Adam si Eva erau ca niste prunci duhovnicesti care nu au stat langa Parinte, Tata, Dumnezeu. Ei sunt resposabili dar si diavolul e responsabil de caderea lor.

[MihaiG]

În prealabil postat de Eugen7

Neascultarea lui Adam si a Evei, a fost datorata atat nestiintei lor (duhovnicesti, caci erau ca niste prunci duhovnicesti) cat si inselaciunii diavolesti, de aceea resposabilitatea neascultarii nu apartine exclsuiv lui Adam si Evei ci implica si amagirea diavoleasca. Adam si Eva erau ca niste prunci duhovnicesti care nu au stat langa Parinte, Tata, Dumnezeu. Ei sunt resposabili dar si diavolul e responsabil de caderea lor.

Bine, dar acest sistem funcţionează şi în ceea ce ne priveşte. Diavolul continuă să lucreze, ispita este prezentă (şi nici nu vreau să mă arunc în imens de dificila problemă a interpretării rugii "nu ne duce pe noi în ispită" din rugăciunea domnească), oamenii, mulţi dintre ei, sunt prunci duhovniceşti, deci condiţiile în ce priveşte responsabilitatea sunt, în principiu, aceleaşi.

În prealabil postat de MihaiG

Bine, dar acest sistem funcţionează şi în ceea ce ne priveşte. Diavolul continuă să lucreze, ispita este prezentă (şi nici nu vreau să mă arunc în imens de dificila problemă a interpretării rugii "nu ne duce pe noi în ispită" din rugăciunea domnească), oamenii, mulţi dintre ei, sunt prunci duhovniceşti, deci condiţiile în ce priveşte responsabilitatea sunt, în principiu, aceleaşi.

Am fost tentat sa spun la fel, insa mi-am amintit ce zicea Parintele Steinhardt. Zicea aprox, asa - dupa Hristos nu mai poate nimeni sa se considere inocent... Inocenta "nu mai tine"...
Dealtfel acest amendament il aduce Insusi Mantuitorul (nu stiu in clipa asta locul exact din Evanghelie).

[delia31]

În prealabil postat de Eugen7

[b]Ce este pacatul? Cum il definim?

Cum il definim? Cred ca in stransa legatura cu scopul pentru care Dumnezeu ne-a adus din nefiinta la fiinta.

Foarte pe scurt, scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om, si inca dupa chipul Lui, e ca acesta sa-si parcurga traseul existential pornind de la chip spre a ajunge la asemanarea cu El, adica la indumnezeire.

Chipul e un dat ontologic care nu se poate anula de tot indiferent de starea de pacatosenie, in schimb, asemanarea prin virtuti e doar potentiala, se cere conlucrare, depinzand de fiecare om, cat de departe ajunge la asemanarea cu El.

In esenta, existenta lui Adam ar fi trebuit sa fie o continua si inepuizabila devenire intru fiinta. Progres de abia inceput si interupt in Eden, dar reluat si imbogatit odata cu Hristos.

Matematic exprimat, drumul pe care omul poate oscila, e axa de la minus infinit catre plus infinit.
Dumnezeu, cand l-a creat pe om l-a pus in punctul neutru 0 pe directia plus infinit. Era o cale ce putea fi parcursa in 2sensuri opuse. La alegere.
Un sens - cel recomandat de Cel ce i-a vrut binele.
Iar celalalt sens - cel opus, contrariul. Un drum care a prins fiinta doar cand a pasit pe el prin intoarcerea de la celalalt.

Din nefericire, inainte de a fi apucat sa inainteze prea mult, Adam s-a reorientat inspre directia opusa, cea catre minus infinit, pe directia pe care o apucase si Lucifer.

Si acum ajung si la definitie.
In greceste, termenul „hamartia=pacat” contine in sine in formula concentrata insasi esenta pacatului ca act nascator de o anume stare de alienare.

Verbul a pacatui = „hamartanein” inseamna a merge pe contrasens, a porni in directia opusa, a rataci, a rata tinta.
A pacatui nu e altceva decat a porni pe alt drum decat cel inscris pe harta launtrica a fiintei, a esua in atingerea scopului initial, propus de Dumnezeu.

Spre deosebire de catolici care spun ca pacat e doar ceea ce Biserica
Catolica a stabilit oficial si in scripte ca fiind pacat, ortodocsii practicanti inteleg prin pacat, orice miscare a sufletului si a trupului care nu e pe directia plus infinit cea care duce treptat la asemanarea cu Dumnezeu.
Desigur, prin unele pacate facem pasi mai mici, prin altele de-a dreptul salturi, insa toate contribuie la marirea distantei dintre noi si Cel ce vrea sa-I fim asemenea.

Un exemplu: fumatul nu e definit ca pacat de Biserica Catolica, prin urmare fumatorii catolici nu-si fac probleme morale pt. asta.
Biserica Ortodoxa, in schimb il considera incompatibil cu scopul omului de a fi asemenea lui Dumnezeu, plus ca creeaza dependenta de nicotina, ceea ce inseamna robie, plus ca degradeaza trupul ca templu in care vrea Dumnezeu sa se salasluiasca, prin urmare, fumatorii deveniti ortodocsi practicanti, chiar de le e greu sa scape de fumat, se vor stradui macar, si nu-si vor cauta autojustificari.

Orice pas in directia opusa asemanarii cu Dumnezeu duce treptat la instrainarea de El si odata cu asta, omul se instraineaza practic de sine prin alterarea fiintei, boala, degradare si in final moarte, fizica si duhovniceasca.
Acelasi traseu parcurs si de ingerul Lucifer, a carui cadere in neantul instrainarii de Dumnezeu n-are capat.

Prin urmare, staruinta in pacat fara intentia de a schimba directia dinspre minus infinit catre plus infinit, in rastimpul dintre nastere si moarte, il face pe om sa traiasca un mod de existenta impotriva existentei, impotriva propriei lui firi orientata de la inceput catre plus infinit.

Pacatul, „amartia”, mersul in raspar, pe contra-sensul propriei naturi e un esec existential, cum ii spune Yannaras, un esec al omului neinstare sa-si atinga tinta. Aceea de a se misca inspre Cel ce l-a facut asemenea Lui si nu in sens invers.

Adam a pornit pe contrasens, facand inevitabil ca toate exemplarele speciei umane sa se nasca in aceasta stare alienata a fiintei.
Hristos a venit si a unit in Sine Insusi aceasta fire bolnava de pacat cu firea divina, reorientand-o spre directia buna.

Nu degeaba a insistat Hristos pe metanoia, cainta, care nu e altceva decat reconversia, reorientarea mintii spre directia initiala de la care se abatuse
(termenul „metanoia” inseamna razgandire, meta=dincolo de; nous=minte, gand).
S-a facut pe Sine si cale de parcurs si tinta de ajuns. Si pe deasupra si samarinean pe cale, de vom cadea intre talharii de suflete.

[MihaiG]

Ca să avem o bază pentru discuţie, voi reproduce definiţia păcatului din CBC:


1849. Păcatul este o greşeală împotriva raţiunii, a adevărului, a conştiinţei drepte; este o încălcare a iubirii adevărate, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui, din cauza unei alipiri strâmbe faţă de anumite lucruri. El răneşte natura omului şi loveşte în solidaritatea umană. A fost definit ca "un cuvânt, un act sau o dorinţă contrare legii veşnice".

1850. Păcatul este o jignire adusă lui Dumnezeu: "Împotriva ta, doar împotriva ta am greşit şi ceea ce este rău în ochii tăi am făcut" (Ps 51, 6). Păcatul se ridică împotriva iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi ne îndepărtează inimile de ea. Ca şi păcatul originar, el este o neascultare, o revoltă împotriva lui Dumnezeu, prin voinţa de a deveni "ca nişte dumnezei", cunoscând şi determinând binele şi răul (Gen 3, 5). Păcatul este astfel "iubire de sine până la dispreţul faţă de Dumnezeu". Prin această trufaşă înălţare de sine, păcatul este diametral opus ascultării lui Isus, care împlineşte mântuirea.

1851. Tocmai în pătimirea lui Cristos, unde milostivirea acestuia îl va învinge, păcatul îşi arată cel mai bine violenţa şi multiplicitatea: necredinţă, ură ucigaşă, respingere şi batjocuri din partea conducătorilor şi a poporului, laşitatea lui Pilat şi cruzimea soldaţilor, trădarea lui Iuda, atât de amară pentru Isus, lepădarea lui Petru şi părăsirea din partea ucenicilor. Totuşi, chiar în ceasul întunericului şi a Stăpânitorului lumii acesteia, jertfa lui Cristos devine în chip tainic izvorul nesecat al iertării păcatelor noastre.


Mai mult, inclusiv clasificarea păcatelor, aici: http://catehism.ro/CBC_061.htm


Voi da şi definiţia virtuţilor, pentru că din răspunsul domnului Eugen la postarea mea despre virtuţi reiese că din nou vorbim limbi diferite (virtuţile în accepţiune catolică nu se identifică cu actele morale):

1804. Virtuţile umane sunt atitudini ferme, dispoziţii stabile, perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei, care ne orânduiesc faptele, ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. Ele dobândesc uşurinţă, stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele.

Virtuţile morale sunt dobândite în mod uman. Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune; ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină.

Mai mult aici: http://catehism.ro/CBC_060.htm

[Eugen7]

În prealabil postat de MihaiG

Ca să avem o bază pentru discuţie, voi reproduce definiţia păcatului din CBC:


1849. Păcatul este o greşeală împotriva raţiunii, a adevărului, a conştiinţei drepte; este o încălcare a iubirii adevărate, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui, din cauza unei alipiri strâmbe faţă de anumite lucruri. El răneşte natura omului şi loveşte în solidaritatea umană. A fost definit ca "un cuvânt, un act sau o dorinţă contrare legii veşnice".

1850. Păcatul este o jignire adusă lui Dumnezeu: "Împotriva ta, doar împotriva ta am greşit şi ceea ce este rău în ochii tăi am făcut" (Ps 51, 6). Păcatul se ridică împotriva iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi ne îndepărtează inimile de ea. Ca şi păcatul originar, el este o neascultare, o revoltă împotriva lui Dumnezeu, prin voinţa de a deveni "ca nişte dumnezei", cunoscând şi determinând binele şi răul (Gen 3, 5). Păcatul este astfel "iubire de sine până la dispreţul faţă de Dumnezeu". Prin această trufaşă înălţare de sine, păcatul este diametral opus ascultării lui Isus, care împlineşte mântuirea.

1851. Tocmai în pătimirea lui Cristos, unde milostivirea acestuia îl va învinge, păcatul îşi arată cel mai bine violenţa şi multiplicitatea: necredinţă, ură ucigaşă, respingere şi batjocuri din partea conducătorilor şi a poporului, laşitatea lui Pilat şi cruzimea soldaţilor, trădarea lui Iuda, atât de amară pentru Isus, lepădarea lui Petru şi părăsirea din partea ucenicilor. Totuşi, chiar în ceasul întunericului şi a Stăpânitorului lumii acesteia, jertfa lui Cristos devine în chip tainic izvorul nesecat al iertării păcatelor noastre.


Mai mult, inclusiv clasificarea păcatelor, aici: http://catehism.ro/CBC_061.htm

Domnule MihaiG, va multumesc pentru obiectivitatea definitiilor oferite. Apreciez onestitatea dvs si cu singuranta aceste discutii ne ajuta sa intelegem teologia si spiritualitatea atat cea romano-catolica cat si cea ortodoxa (filocalica). Observam, intelegem si constientizam atat asemanarile si deosebirile.

Din definitiile oferite de dvs. conform teologiei romano-catolice, pacatul este "o gresala impotriva ratiunii, Adevarului, constiintei" si o "jignire" la adresa lui Dumnezeu. Astfel caracterul juridic este inechivoc. (Dupa caderea lui Adam: "murim pentru ca pacatuim". Pcatul este cauza mortii.)

Asa cum reiese din postarile anterioare (in care doresc sa subliniez ultima postare a Deliei), conform teologiei filocalice, pacatul este urmarea starii de boala (moarte) duhovniceasca. Pocainta implica metanoia, dorinta conlucrarii cu harul lui Dumnezeu intru Hristos Iisus in vederea eliminarii bolii (mortii) duhovnicesti care are ca efect direct reorintetarea lucrarii (energiei) umane (trupesti si sufletesti) de la savarsirea pacatelor la savarsirea virtutii (Astfel virtutea este o roada a conclucrarii cu Hristos si nu un scop in sine. Virtutea arata inechivoc prezenta Duhului Sfant, prezenta lui Hristos in om. Omul nu se poate mandri cu virtutile sale constient fiind ca Hristos este cel care lucreaza binele in om. Parintii filocalici afrima inechivoc, chiar si in cazul sfintilor: singurul lucru care apratine doar omului sunt pacatele, iar orice fapta buna, orice virtute este datorata milei si iubirii lui Hristos Iisus, caci fara EL nu putem face nimic bun).
(Astfel conform invataturii filocalice, dupa caderea lui Adam: "pacatuim pentru ca murim" duhovniceste. Moartea duhovniceasca este cauza pacatului).

[Eugen7]

În prealabil postat de delia31

Spre deosebire de catolici care spun ca pacat e doar ceea ce Biserica Catolica a stabilit oficial si in scripte ca fiind pacat, ortodocsii practicanti inteleg prin pacat, orice miscare a sufletului si a trupului care nu e pe directia plus infinit cea care duce treptat la asemanarea cu Dumnezeu.

Desigur, prin unele pacate facem pasi mai mici, prin altele de-a dreptul salturi, insa toate contribuie la marirea distantei dintre noi si Cel ce vrea sa-I fim asemenea.

Adam a pornit pe contrasens, facand inevitabil ca toate exemplarele speciei umane sa se nasca in aceasta stare alienata a fiintei.
Hristos a venit si a unit in Sine Insusi aceasta fire bolnava de pacat cu firea divina, reorientand-o spre directia buna.

Nu degeaba a insistat Hristos pe metanoia, cainta, care nu e altceva decat reconversia, reorientarea mintii spre directia initiala de la care se abatuse
(termenul „metanoia” inseamna razgandire, meta=dincolo de; nous=minte, gand).
S-a facut pe Sine si cale de parcurs si tinta de ajuns. Si pe deasupra si samarinean pe cale, de vom cadea intre talharii de suflete.

Mutlumesc pentru detaliile oferite Delia. Consider ca sunt relevante pentru subiectul discutat.
Subscriu.

Doamne ajuta. Har si pace Domnul sa ne daruiasca.

[georgeval]

Mai mult imi place sa cred ca pacatul este o boala spirituala, un "esec existential", un alt mod de a fi, o rupere a comuniunii cu Dumnezeu, decat sa cad in capcana juridica- pacatul ca jignire la adresa lui Dumnezeu, ca si cum eu am ramas acelasi, decat relatia mea exterioara cu Dumnezeu s-a stricat, ramanand ca prin merite sa omagiez onaoarea jignita a lui Dumnezeu si sa ma impac cu El. Toti prin smerenie putem observa ca in urma pacatului intreaga noastra existenta se schimba, ratiunea, sentimentul, vointa. Parintele Galeriu in lucrarea Jertfa si rascumparare- teza sa de doctorat- chiar subliniaza ca mantuirea in textele ebraice se refera maimult la salvare, vindecare, ci nu la impacare in sens juridic.

[Eugen7]

În prealabil postat de georgeval

pacatul este o boala spirituala, un "esec existential", un alt mod de a fi, o rupere a comuniunii cu Dumnezeu, decat sa cad in capcana juridica- pacatul ca jignire la adresa lui Dumnezeu, ca si cum eu am ramas acelasi, decat relatia mea exterioara cu Dumnezeu s-a stricat, ramanand ca prin merite sa omagiez onaoarea jignita a lui Dumnezeu si sa ma impac cu El. Toti prin smerenie putem observa ca in urma pacatului intreaga noastra existenta se schimba, ratiunea, sentimentul, vointa. Parintele galeriu in lucrarea Jertfa si rascumparare- teza sa de doctorat- chiar subliniaza ca mantuirea in textele ebraice se refera maimult la salvare, vindecare, ci nu la impacare in sens juridic.

Sunt in asentimentul tau George. Doamne ajuta. Har si pace Domnul sa ne daruaisca.

În ultimă instanță cred că păcatul este opusul iubirii și jertfei de sine; respectiv iubirii jertfelnice. Întrucât „Dumnezeu este Iubire”, iar păcatul e o obișnuință de a fi departe de El.
Păcatul e închidere în sine, uneori chiar camuflat sub o aparentă deschidere, cum ar fi iubirea falsă, care e fie o căutare a plăcerii proprii, fie teamă de singurătate, fie orice altceva în care tu ești centrul, iar nu Dumnezeu sau celălalt.
Păcatul este, în cele din urmă, egoism sau egocentrism. Mândria, iubirea de avere (sau de confort), vanitatea, lenea, plăcerea neroditoare (de dragul plăcerii), răutatea, ura, invidia, lăcomia ș.cl. au în comun preocuparea (greșită) de sine, neputința deschiderii către celălalt cu iubire dumnezeiască.