Dumnezeu iarta dar nu uita

[Dumitru73]

o persoana este condamnata de sitemul penal.
dupa o perioada in care isi ispaseste pedeapta, ea este iertata, adica eliberata conditionat.
dar fapta nu este uitata ...
pentru ca daca va mai savarsi vreo fapta penala, cat de mica, pe langa condamnarea curenta va primi si restul de pedeapsa "iertat" initial.
vor trebui sa treaca multi ani, in care ea sa demonstreze ca este un membru de onoare al societatii, ca a reusit sa se reintegreze in societate, ca nu a mai avut nici cea mai mica greseala,
pana cand va obtine, ceea ce in sistemul penal se numeste "reabilitare", adica uitarea pacatului pentru care a fost condamnata.

[Mihnea Dragomir]

Tot aşa e şi în teologia morală. Despre asta e vorba în expresia "câinelui care se întoarce la vărsătura lui" sau în pilda cu casa măturată.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de ladyanda

Dumnezeu iarta dar nu uita

Pacatele ne sunt iertate din mila pentru noi, insa consecintele negative ale pacatelor raman dupa dreptate.

Un exemplu concret: un desfranat care sia cheltuit energia toata viata se hotaraste sa devina crestin la 45 de ani. Dumnezeu il primeste, poate sa-l si sfinteasca, insa acel om in mod sigur nu va ajunge la 80 de ani, pentru ca si-a batut joc de trupul lui. Nu mai zic de urmarile pacatelor sale comise impreuna cu acele femei fara minte, care se transmit copiilor...

[irina82]

In mod sigur Dumnezeu Iarta si Uita in acelasi timp, pentru ca iertare fara uitare nu exista!

[zaharia_2009]

În prealabil postat de ladyanda

Inainte de a comenta acest topic cititi si articolul..dar tot... nu fiti ca Roberta Anastase care numara 240 in loc de 80 !!!! Si apoi comentati.

http://www.ziarullumina.ro/articole;...r-nu-uita.html

Multumesc



Stim bine ca Dumnezeu ne iarta greselile noastre si poate de asta multi profitam "lasa ca Dumnezeu ma iarta orice as face".. Dar va intreb. Daca Dumnezeu iarta dar nu uita, ce face? De ce Dumnezeu nu poate uita? A iertat omul si sa vina apoi sa stearga cu buretele ca si cum nimic nu s-ar intampla.

Dumnezeu poate ierta un criminal dar nu poate uita crimele sale...

Asa si noi oamenii... Suntem poate capabili sa iertam mai devreme sau mai tarziu dar niciodata nu vom uita. Multi se amagesc cu "iarta si uita"

Daca ar fi sa raspund eu, as spune ca Dumnezeu nu uita pentru ca mai tarziu va pregati "o surpriza ".. sa luam un caz de exemplu. sa zicem ca x omoara, Dumnezeu il iarta o data , acel X vazand ca "justitia divina nu exista" omoara si a doua ora, si a treia oara.. Dumnezeu noteaza in carnet . si isi spune "Omul acesta nu a incercat niciodata sa regrete ce a facut, cat timp sa-l mai iert?" si cand criminalului ii este mai drag atunci Dumnezeu loveste ca securea...

Un alt exemplu ar fi cu elefantii... Se spune ca un elefant nu uita niciodata. In savana au venit braconierii sa omoare elefantii. O femela a fost omorata de un glont, puiul ei a vazut toata scena si si-a impregnat bine in memoria chipul asasinului. Dupa 15 ani s-a intamplat ca acelas braconier (acum renuntate la aceasta "meserie") se plimba cu familia pe acolo admirand frumusetiile savanei. Toate bune si frumoase pana cand a dat de elefanti. Din turma a aparut "puiul de elefant" acum aflat la maturitate care la simtit si apoi s-a dus sa-l priveasca in ochi..o secunda ia luat sa-l recunoasca ca apoi sa-l ia la alergat si sa-l calce cu picioarele... Poate acel elefant a iertat ce ia facut omul insa nu a uitat ca ia omorat fiinta draga dintr-o pasiune macabra.
De ce un elefant nu ataca leii cand le mananca si ataca puii? Pentru ca stiu ca leii lupta doar sa se hraneasca nu cauta "hobbiuri"...

Asa si noi oamenii... majoritatea celor care fac rau, o fac cu intentie. Nu este vorba de un rau util sau de un rau ce-ti va folosi. Sa ne gandim la saracii evrei, tigani asupriti doar pentru ca erau diferiti si victime ale unor doctrine politice...

Iar cine zice "uita" ii zic eu , cand te ranesti iti raman cicatrici? eu zic ca da... cu cat rana e mai urata cu atat cicatricea e tot mai vizibila si ramane acolo. Durerea trece, rana trece dar ramane un semn ce-ti va aduce mereu aminte de ce o ai acolo.

Sora, frumoasa explicatia, chiar mestesugit conceputa dar eu sunt mai sarac cu duhul si nu am inteles citeva lucruri .
Uite ,te rog raspunde-mi la aceasta neintelegere :

Si ce daca iti ramine o cicatrice dupa rana daca ai iertat pe cel ce te-a ranit, pe tine rana te intereseaza sau cel ce te-a ranit , daca este sa se repete fapta, de vina este tot cel care reincearca sa te raneasca si nu leziunea in sine ; si ce daca Hristos tine minte pacatul, daca il iarta pe faptas , care mai este rostul tinerii de minte odata ce a iertat ?
Noi fiind oameni si traind intr-o colectivitate , mai mare sau mai mica, importanti sunt cei ce ne lovesc si mai putin conteaza ca te-au lovit sau rana pe care ti-au produs-o.

Cum stau treburile defapt, iertam omul si cu asta am sters pur si simplu accidentul produs si pacatul vinovatului sau cica il iertam pe faptas dar tinem minte raul produs ? Tinerea de minte a raului este un pacat la fel de greu ca si desfrinarea sau omuciderea .

Insa cu totul si cu totul altfel stau lucrurile la D.zeu in ceea ce priveste pacatul si pacatosii . Acestea sunt lucruri grele de patruns, nu la indemina oricui si de multe ori nici chiar a preotilor care nu au fost sirguinciosi in scoala pt. a invata cit mai bine stinta lui D.zeu ?
Adevarat este ca D.zeu ,,iarta dar nu uita" decit in anumite conditii . Care sunt conditiile in care D.zeu iarta totul si uita totul este mai greu de patruns deoarece judecatile Domnului nu sunt nici pe departe asemanatoare cu ale omului !
Un posibil raspuns pt. o asemenea atitudine este ca D.zeu a dat prin sfintii parinti o suma de canoane pt. a-i pedepsi pe cei ce gresesc . Pedepsirea are numai si numai scop pedagogic, de a-l indrepta pe cel care greseste in sensul de a nu mai face si alte pacate care sa il desparta pe om de Hristos si care in felul acesta il fac sa piarda mintuirea si raiul .
Dar deoarece astazi preotii insasi desconsidera canoanele si deobicei nu pedepsesc corespunzator sau de loc pe enoriasi pt. a-i indrepta si pt. a-i reimpaca cu D.zeu atunci probabil ca D.zeu iarta dar te tine minte pina ce vei indrepta tot raul facut , indreptare care bine inteles se face pe lumea cealalta si mai ales , de obicei, in iad , ca in rai nimeni nu patimeste pt. pacate . Si cind pacatosul a terminat de patimit pt. pacatele de la care duhovnicul sau l-a ajutat sa se eschiveze, si ajutat de rugaciunile bisericii atunci D.zeu va lua in rai pe sufletul respectiv curatit de pacate si innobilat prin propria-i nevointa !

Dar sa nu uitam intrebarea pe care am pus-o mai sus : ce folos este ca ierti pe un pacatos atita vreme cit ii ti minte pacatul ?

[ladyanda]

În prealabil postat de zaharia_2009

Sora, frumoasa explicatia, chiar mestesugit conceputa dar eu sunt mai sarac cu duhul si nu am inteles citeva lucruri .
Uite ,te rog raspunde-mi la aceasta neintelegere :





Dar sa nu uitam intrebarea pe care am pus-o mai sus : ce folos este ca ierti pe un pacatos atita vreme cit ii ti minte pacatul ?

Omul de uitat nu uita.. si dau un exemplu. ti s-a intamplat vreodata ca brusc sa incepi sa fredonezi un cantec din copilarie ce credeai ca l-ai uitat? sigur ca da...

acum sa revin la partea cu iertatul si cu uitatul...

Tii minte pacatul dar nu-l mai vezi ca un pacat ci il vezi cu alti ochi... exemplu... il ierti pe criminal dar nu ai cum sa uiti ce a facut. Nici nu aprobi ce a facut ci pur si simplu te consolezi...

alt exemplu.. il ierti pe cel care ti-a furat iubita in tinerete dar cand il vezi nu uiti ce a facut, doar ca acum cand il privesti nu mai esti afectat

alt exemplu... il ierti pe medicul care ti-a gresit operatia dar cand revezi nu ai cum sa nu uiti ca poate erai sa dai coltul...

Nu ai cum sa uiti ceva ce s-a intamplat..mai devreme sau mai tarziu iti vei aduce aminte... E de ajuns o singura scanteie mica sa-ti aduci aminte..
Victima niciodata nu uita ce i s-a intamplat.. doar calaul uita ce a facut "cand am facut eu asta? " serios asa am facut?" "esti sigur ca eu am facut asta?" " nu se poate sa fi fost eu!", "ma confuzi, nu am fost eu

[ladyanda]

Evanghelia duminicii a XI-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)

Cititi acest link
http://www.ziarullumina.ro/articole;...r-nu-uita.html

Deosebirea dintre iertarea noastră şi iertarea Domnului

Din parabolă, Petru şi cei ca el (care cuantifică actele de bunăvoinţă faţă de semeni) află că singurul stăpân al cifrelor şi cantităţilor datoriilor noastre este Dumnezeu. Ca şi împăratul din parabolă, în împărăţia lui, Dumnezeu iartă. Iartă oricât, dar nu fără distincţie, nu pe oricine, ci numai pe cel care conştientizează şi trăieşte responsabilitatea vinei pentru care voieşte să fie iertat. Generozitatea lui Dumnezeu nu este una mecanică, ci act personal îndreptat către alte persoane, conştiente de ceea ce au trebuinţă. Dumnezeu nu iartă pur şi simplu, pentru că este atotputernic şi generos, ci pentru că cei care au nevoie de iertare dovedesc ei înşişi o atitudine responsabilă faţă de ceea ce vor să li se ierte şi, mai ales, faţă de consecinţele iertării. Dumnezeu se comportă cu milă şi generozitate împărătească, vrând ca cetăţenii împărăţiei sale sau cei care sunt pe calea spre ea să se comporte faţă de semenii lor după modelul său, iertându-se unul pe altul. El nu numai că iartă, ci-l face pe om părtaş la privilegiul dumnezeiesc de a ierta, la rândul său, pe cei care, ca şi el, au nevoie de iertarea sa. Cine nu se comportă în felul acesta, nu va avea parte nici de iertare nici de milă.

Parabola avea să-i sugereze lui Petru şi tuturor ucenicilor lui Hristos, de atunci şi de azi, că, în calitate de ucenici ai lui Hristos, se găsesc oarecum în împărăţia lui Dumnezeu sau pe calea spre ea. Iar în această împărăţie trebuie să se comporte unul faţă de altul ca împăratul din parabolă, cu milă şi iertându-se unul pe altul, fără să cuantifice actele de milostenie şi de iertare a aproapelui.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că fiecare act de iertare a aproapelui este o biruinţă împotriva satanei, dar acelaşi Sfânt Părinte spune că iertarea are un obiect, îndreptarea celui iertat (Omilii la statui).

Mila şi iertarea generează un întreg complex de relaţii sociale. Ele determină în mod decisiv atitudinea noastră morală faţă de toate celelalte fiinţe vii. Omul milos se comportă în interiorul exigenţelor morale propuse de Evanghelia lui Hristos. El simte suferinţa şi nevoia altora, manifestându-şi acest simţământ în acte corespunzătoare. Mila îmbracă forme diverse, începând cu obişnuitele acte de generozitate creştină (pomana) şi încununându-se cu actele de iertare a aproapelui. De altfel, şi iertarea este un act în care ne afirmăm generozitatea, cu conştiinţa proporţiei existente între datoria în dinari şi datoria în talanţi pe care le aveau cei doi datornici din Evanghelie şi, metaforic vorbind, fiecare dintre noi. Referindu-se la aceste datorii, Sf. Ioan Hrisostom spunea: „Câtă deosebire există între o sută de dinari şi zece mii de talanţi, tot atâta deosebire există între greşelile semenilor noştri faţă de noi şi greşelile noastre faţă de Dumnezeu. Şi ce pedeapsă n-am merita atunci când nu vrem să ni se ierte o datorie de zece mii de talanţi în schimbul iertării unei datorii de o sută de dinari?“ (Omilii la statui).

Transformarea trecutului

Trecut prin baia Botezului, orice creştin beneficiază de şansa celui căruia i s-a iertat datoria de zece mii de talanţi, şansa de a i se fi vindecat şi transformat trecutul, nu aceea de a i se fi uitat (Dumnezeu nu uită nimic, dar se comportă, ca şi cum ar face-o). Dumnezeu nu ne declară pur şi simplu iertaţi, nu ne şterge cu buretele trecutul, ci ni-l transformă, punându-ne în faţa testului de a ne comporta ca El, de fiecare dată când va trebui să iertăm greşelile fraţilor noştri. Creştinul are şansa transformării trecutului altora, iertându-le datoria de o sută de dinari în schimbul datoriei de zece mii de talanţi care i-a fost iertată.

Iertarea creştină nu se confundă cu graţierea administrativă sau cu indulgenţa iresponsabilă. Acest tip de „iertare“ face iertarea imatură, ipocrită şi ineficientă. Împărarul îl iartă pe slujitorul care nu mai avea altă cale de a restabili raporturile drepte între ei. Atunci, el vine cu iniţiativa generozităţii iertătoare. Iertarea este un act personal care se dă unei persoane care nu numai că are nevoie de ea, dar şi simte nevoia iertării şi cere iertarea. Aceasta se dă în perspectiva îndreptării şi biruirii satanei prin actele noastre personale săvârşite eclezial. Nu putem fi egoişti în iertare, adică dând-o fără să ne intereseze efectul acesteia, şi nici cerând-o fără să ne transformăm modul de comportare faţă de cel care ne-a iertat. Pentru cel care persistă în comportamente care au nevoie de iertare, dar pe care acesta n-o cere, iertarea poate fi o glumă sinistră. La fel poate fi şi pentru cel care cere continuu iertare, mai ales când trebuie să aducă darul său la altar, persistând în comportamente nedrepte faţă de cel despre care ştie că-l iartă în orice condiţii, cu alte cuvinte, la a cărui bancă a iertării are cont deschis. O asemenea iertare nu va avea efect nici în cel insensibil, nici în profitorul de instituţia creştină a iertării, care şi-a făcut un obicei în a cere iertare şi nu din a se îndrepta.

Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă

Iertarea nu este nici consecinţa uitării. Împăratul din parabolă nu este un amnezic, la fel - şi Dumnezeu. În plus, memoria este o funcţie a spiritului căreia nu-i putem comanda ceea ce trebuie reţinut şi ceea ce trebuie uitat. Dar, ţinând minte tot ceea ce memoria noastră reţine, avem puterea să ne comportăm faţă de fratele nostru ca şi cum acesta nu ne-a jignit. În asemenea mod de comportare ne afirmăm responsabilitatea creştină. Nu-i putem impune confratelui nostru să uite greşelile noastre, nu-l putem acuza că nu e creştin dacă n-a uitat greşelile noastre, îl putem deplânge însă că nu le poate ierta. Sigur că, atunci când comportamentul unui om presupune minciună, profit necuvenit, înşelătorie, manipulare, furt etc., tocmai faţă de cel cu care el merge pe acelaşi drum, acel om şi-ar dori să nu mai vadă faţa celui care a constituit obiectul unui atare mod de comportare, sau să-i vadă o faţă amnezică. Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă.

Hristos sângerând

Creştinul iartă după modelul lui Dumnezeu care iartă, nu uită. În iertare se afirmă virtutea bărbăţiei creştine, în uitare se afirmă slăbiciunea, iar în falsa uitare, ipocrizia.

În calitate de creştini, trebuie să iertăm slăbiciunile confraţilor noştri care ne aduc suferinţe, nu pentru că ei au dreptul la iertare, ci din consideraţie faţă de Împăratul care ne-a iertat şi ne iartă fiecăruia toate, din necesitatea de a-l birui pe satana, din preţuirea faţă de chipul lui Dumnezeu care este, de fapt, fiecare om, din dorinţa de a face ca organismul Bisericii să aibă cât mai puţine organe bolnave, neutralizând formele de manifestare a răului în Biserică.

Ne iertăm unii pe alţii pentru că toţi avem slăbiciuni. Ne iertăm pentru că Dumnezeu ne-a iertat şi ne iartă. Ne-a iertat şi ne iartă prin jertfa lui Hristos, proslăvit, dar şi continuu în stare de jertfă. Pentru iertarea tuturor El s-a jertfit pe Cruce, pentru iertarea fiecăruia în parte el sângerează. Pentru iertarea pe care ne-o dăm unul altuia se bucură, în ciuda faptului că în faţa Tatălui ceresc sângerează pentru toate greşelile noastre. Iertările pe care ni le dăm unii altora reduc sângerările lui Hristos, la fel şi efortul fiecăruia dintre noi de a da cât mai puţine ocazii semenilor noştri şi lui Dumnezeu de a ne ierta. Iată de ce iubirea trebuie să fie lucrătoare prin milă şi iertare.

[georgeval]

Sunt de acord cu articolul semnat de parintele prof.dr. Vasile Raduca, insa titlul ma determina sa inteleg gresit afirmatia multora dintre noi, care deja este consacrata, "te iert dar nu te uit". Ca si cum prin aceasta afirmatie noi ne asemanam lui Dumnezeu care iarta dar nu uita. Persnonal cred ca titlul articolului are in vedere atotstiinta lui Dumnezeu ca atribut care exclude uitarea, insa nu forma umana pervertita pe care am amintit-o mai devrreme si care ascunde o iertare falsa si nedeplina.

[georgeval]

În prealabil postat de ladyanda

Ma bucur ca ai citit tot articolul. Ce parere ai de afirmatia "Dumnezeu iarta dar nu uita" ? personal tu ce intelegi din aceasta propozitie?

Continutul articolului este bun, titlul este cam confuz, cred ca este prea teologic. Ce am inteles eu cu mintea mea marginita si intunecata?
Parintele cand spune ca Dumnezeu nu uita se refera la atotstiinta lui Dumnezeu, care presupune o cunoastere completa. Pe de alta parte mi se pare contradictoriu titlul- iertarea aduce bucurie, eclude tristetea, ca si cum se iveste lumina si se inlatura intunericul, nu am o convietuire a intunericului cu lumina, uitarea as spune ca nu este prezenta teoretic in Dumnezeu, dar practic Dumnezeu se bucura de invierea noastra din robia pacatelor- ca si mama care nu mai este preocupata de durerile nasterii dupa ce pruncul s-a nascut(nu-mi plac aceste comparatii umane pentru ca Dumnezeu totul este altfel, dar m-am folosit de aceast analogie pentru a ma face inteles).

[FiulRisipitor]

Insisti prea mult sa vedem ce vezi tu in acest articol.
Cu articolul sunt de acord, dar cred ca acesta fiind doar un articol/predica si nu o teza de doctorat unde se pot da mai multe amanunte, nu s-a intrat in detaliu in cazul comparatiei "uitarii" la Dumnezeu si la oameni. Dumnezeu tine minte nu pentru a "face surprize" ci pentru ca este atotcunoscator si pentru a fi drept. In cazul nostru ca oameni cred ca este bine sa uitam greseala in momentul cand iertam, pentru ca mai tarziu cand va trebui sa-l iertam iarasi pe aproapele sa nu fim tenati al "pedepsi" mai aspru decat merita. Noi oamenii nu vedem detaliile sufletesti ale aproapelui asa cum le vede Dumnezeu deci mai bine lasam judecata pe seama Lui si noi iertam.
Iertarea in ochii mei nu inseamna ignorare a greselilor. Pe un criminal il ierti in sensul ca nu te razbuni, si il separi de societate nu ca sa-l pedepsesti ci ca sa-l feresti de a mai repeta pacatul, ii dai un timp de reflexie asupra faptei. Dupa cum sti si pentru crima pedepsele nu sunt intotdeauna la fel de lungi ci se analizeaza cazul si in functie de starea psihica a vinoavtului se acorda pedeapsa.