Detalii despre cum sa te rogi

[CristianR]

În prealabil postat de iustin_dumitru

In cartea Sbornicul scria ca nu e obligatoriu acest text ,desi e cel mai consacrat, ci sensul e mai degraba sa te tina in permanenta cu mintea la Dumnezeu , pana ajunge gandul in inima

Într-adevăr, poate chiar e bine să schimbăm cuvintele rugăciunii uneori, pentru a nu deveni o repetare mecanică, neconștientizată. Cum autorul face acolo referire și la cele 24 de rugăciuni scurte ale Sf. Ioan Gură de Aur, am căutat să văd care sunt acelea și le-am găsit ca fiind alternative foarte potrivite la "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul":

Doamne, curăţeşte-mă de păcatele făcute cu cuvântul şi cu gândul.
Doamne, curăţeşte-mă de păcatele făcute cu lucrul şi cu toate simţirile mele.
Doamne, izbăveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea.
Doamne, izbăveşte-mă de toată necuviinţa şi lenevirea.
Doamne, dăruieşte-mi umilinţă, răbdare şi curăţie.
Doamne, dăruieşte-mi duhul ascultării.
Doamne, dăruieşte-mi duhul fricii de Tine.
Doamne, dăruieşte-mi dragoste către Tine.
Doamne, fă-mă vrednic să Te iubesc.
Doamne, apără-mă de tot răul.
Doamne, apără-mă de tot păcatul.
Doamne, apără-mă de tot ce este vătămător.
Doamne, cercetează inima mea.
Doamne, trimite în mine binecuvântarea Ta.
Doamne, dăruieşte-mi să Te cunosc pe Tine.
Doamne, dăruieşte-mi să Te fac voia Ta.
Doamne, dăruieşte-mi să Te slăvesc pe Tine.
Doamne, dăruieşte-mi să Te laud pururea.
Doamne, ajută-mă şi nu mă lăsa.
Doamne, apără-mă de ispitele vrăjmaşului.
Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.
Doamne, mântuieşte-mă pe mine, nevrednicul.
Doamne, nu mă ruşina înaintea îngerilor Tăi.
Doamne, dăruieşte-mi sfârşit creştinesc, bineplăcut Ție.

Ai văzut că se insistă mult pe dragostea și smerenia cu care se spun acestea, deși pentru început efortul este de a ține mereu atenția către inimă, din care izvorăște această simțire (mai târziu înflăcărată), însoțită sau nu de cuvinte.

Mintea se unește cu inima nu atât prin efortul susținut de localizare a gândului în dreptul inimii, cât prin ceea ce ea însăși ajunge să simtă cu timpul. Iar asta, iarăși, nu se poate fără curățire – atât a minții de orice alt gând decât al rugăciunii, cât și a inimii de orice simțire străină de Dumnezeu

La "pe mine pacatosul" e o problema mai generala, am tendinta sa nu ma mai vad pacatos, si atunci pocainta nu mai are asa mare impact.

Unii rugători spun doar "Iisuse", dar și atât este suficient ca să te simți păcătos chiar fără să ai în memorie vreun păcat concret care să te apese. Când la Liturghie, chemați să ne împărtășim cu "Sfintele sfinților", zicem "Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos" – asta este o realitate care ne poate însoți permanent conștiința dacă ne pătrundem de ea când o rostim.

Pentru că în fața sfințeniei Lui, tu nu ești decât o mână de pământ care trebuie să facă un efort permanent să se smulgă din atracția către materia din care este alcătuit și care nu se poate sfinți decât primindu-l în inima, în mintea, în gura și trupul lui pe Cel Singur Sfânt.

Să ne pocăim nu este a căuta cu orice preț să ne învinovățim căutându-ne propriile păcate cu lupa, ceea ce ar însemna să cădem într-o altă preocupare intensă de noi înșine, deci rămânând propriul nostru centru. Ci să ridicăm ochii în sus ca să vedem lumina lui Dumnezeu, iar această lumină – care ne și încălzește, ne mângâie și ne bucură – va acționa totodată ca un revelator, ajutându-ne să vedem și să conștientizăm păcate pe care cercetarea noastră amănunțită, neasistată de har, nu le-ar putea găsi ori nu ne-ar ajuta să ne și căim pentru ele.

[iustin_dumitru]

Ai văzut că se insistă mult pe dragostea și smerenia cu care se spun acestea,

Smerenia am simtit-o si eu cand puneam accent pe 'mine pacatosul".

Si ma gandeam ca in Evanghelie ,nu prea avem rugaciuni catre Domnul cu adaosul ca cel care o adreseaza e pacatos.
Singura care nici macar nu a recunoscut cu vorbe,dear cu lacrimi, a fost femeia desfranata care ii saruta picioarele , si pe care a iertat-o pentru dragostea ei.

Si Petru care zice "Pleaca de la minme Doamne ca sunt om pacatos" , dar care primeste contrariul

In schimb "milueste-ma" avem o gramada : videca boala mea , copilul meu, foamea, furia vantului " etc

Deci ce sens ar avea un pacatos sa ceara o miluire si in ce ar consta aceasta miluire?

Aici intervine constiinta pacatului, iar miluirea este iertarea, in primul rand, apoi daruirea bunatatilor Dumnezeiesti, care eu ca si pacatos nu le cer explicit ca nu le stiu. Pe mine ma apasa doar pacatul.

Dar cande afirmai ca se pune accent pe dragostea cu care o spui, asta cum am putea sa o devoalam ?
Unde ar fi dragostea ,si a cui catre cine , in cererea aceasta "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine pacatosul"?

Eu am simtit slavirea caci, pleaca de la Iisus ,care e om, si ajunge la Fiul Lui Dumnezeu, deci este o marturisire , o revelatie, asemanatoare cu a lui Petru.

Să ne pocăim nu este a căuta cu orice preț să ne învinovățim căutându-ne propriile păcate cu lupa, ceea ce ar însemna să cădem într-o altă preocupare intensă de noi înșine, deci rămânând propriul nostru centru. Ci să ridicăm ochii în sus ca să vedem lumina lui Dumnezeu, iar această lumină – care ne și încălzește, ne mângâie și ne bucură – va acționa totodată ca un revelator

Are sens, poate ma scot si eu cu spovedania urmatoare :)
Unde ai mai intalnit aceasta interpretare, imi poti da referinte?
Sau mai bine un exemplu in NT de pocainta, revelat prin lumina perfectiunii divinitatii,nu prin reamintirea pacatelor proprii.
Psalmul citat e ok, dar poate gasesti si in NT.

De exemplu te ajut eu, cum se vede in pasajul cu Zaheu ideea aceasta?
Dar e cam evident. Poate gasesti tu un altul.

[CristianR]

În prealabil postat de iustin_dumitru

Dar cande afirmai ca se pune accent pe dragostea cu care o spui, asta cum am putea sa o devoalam ?
Unde ar fi dragostea ,si a cui catre cine , in cererea aceasta "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine pacatosul"?

M-am gândit la dragostea de Dumnezeu, la a însoți rugăciunea – orice rugăciune – cu căldură sufletească, lucru pe care eu unul îl cam neglijam, încercând să fiu cât de cât atent la cuvintele rugăciunii ori. Dar atenția sporește atunci când este însoțită de dragoste și smerenie.

Unde ai mai intalnit aceasta interpretare, imi poti da referinte?
Sau mai bine un exemplu in NT de pocainta, revelat prin lumina perfectiunii divinitatii,nu prin reamintirea pacatelor proprii.
Psalmul citat e ok, dar poate gasesti si in NT.

De exemplu te ajut eu, cum se vede in pasajul cu Zaheu ideea aceasta?
Dar e cam evident. Poate gasesti tu un altul.

Zaheu, clar. A fost străpuns în inimă de vederea lui Hristos și, mai ales, de onoarea pe care i-a făcut-o intrând în casa lui. Petru, pe care l-ai pomenit mai sus, s-a simțit păcătos atunci când Iisus și-a revelat sfințenia prin minunea pescuirii minunate. Femeia păcătoasă a fost, și ea, copleșită simțind sfințenia lui Hristos, la fel ca și samarineanca, ambele schimbându-și ulterior viața în mod radical, dobândind ele însele sfințenia.

Dar și noi, când citim canonul dinainte de Împărtășanie, conștientizăm, cu ajutorul sfinților care l-au alcătuit, păcătoșenia noastră raportându-ne la jertfa, dragostea și sfințenia Celui care ni se dăruiește cu o dragoste care ne copleșește.

[iustin_dumitru]

[quote=CristianR;683823]M-am gândit la dragostea de Dumnezeu, la a însoți rugăciunea – orice rugăciune – cu căldură sufletească, lucru pe care eu unul îl cam neglijam, încercând să fiu cât de cât atent la cuvintele rugăciunii ori. Dar atenția sporește atunci când este însoțită de dragoste și smerenie.
[quote]
Cum am putea simti/avea aceasta dragoste?

Zaheu, clar. A fost străpuns în inimă de vederea lui Hristos și, mai ales, de onoarea pe care i-a făcut-o intrând în casa lui. Petru, pe care l-ai pomenit mai sus, s-a simțit păcătos atunci când Iisus și-a revelat sfințenia prin minunea pescuirii minunate. Femeia păcătoasă a fost, și ea, copleșită simțind sfințenia lui Hristos, la fel ca și samarineanca, ambele schimbându-și ulterior viața în mod radical, dobândind ele însele sfințenia.

Dar și noi, când citim canonul dinainte de Împărtășanie, conștientizăm, cu ajutorul sfinților care l-au alcătuit, păcătoșenia noastră raportându-ne la jertfa, dragostea și sfințenia Celui care ni se dăruiește cu o dragoste care ne copleșește.

S-ar putea zice ca acestia au avut parte intai de recompensa: pescuirea, onoarea de a iti intra in casa, vindecarea ficei .

Poate exemplul desfranatei e elcovnet pentru ca a iubit inainte de a primi ioertarea si revelatia.

Oare noi ar trebui sa punem accentul pe darurile primite de la Dumnezeu ca sa ne vedem pacatele si sa simtim ceva asemanator cu cei enumerati de tine?

Si eu simt ca mai special canonul acela , caci cuvintele sunt mai tari , si are efect.
Dar sunt totusi cuvinte externe. Ce anume din interior ne poate duce la rezulatatul constientizarii dragostei intai,apoi a pacatului?

[iustin_dumitru]

Care este cel mai potrivit timp pentru rugaciune?

Timpul potrivit pentru rugaciune este, la drept vorbind, viata omului întreaga; pentru ca
asa cere Însusi Mântuitorul Hristos: „Privegheati, dar, în toata vremea, rugându-va” (Luca 21,
36).

Viata traita cu adevarat crestineste împlineste acest îndemn; pentru ca toate câte gândim,
graim si facem cu mintea luminata de dreptate si însufletita de dragoste, tot rugaciune este.