Disertatie pe importanta umorului in inima Bisericii

[Seraphim7]

Una este să râzi din Bucurie duhovnicească,de fericire interioară și venită din bunătatea inimii precum o fac sfinții și oamenii duhovnicească care mereu îți oferă un zâmbet,o căldură,o stare de beatitudine.

Dar să nu transformăm sfinții și părinții Bisericii,sau chiar figurile duhovnicești și clericale contemporane cu noi ,

ÎN NIȘTE STAND-UP COMEDY....

Sfinții au râs doar de PĂCAT,de DIAVOLI,și de Moarte.

De ce?

Fiindcă și-au permis!

Face Constantin Necula destul STAND-UP COMEDY,doar ca să pară că Biserica este cool, și modernă și friendly și poate fi încadrată în daily habit.

Dar nu este chiar așa,nu adaptăm divinul la noi,ci noi ne racordăm la el.Daca putem,dar noi nici nu încercăm, doar pretindem și pliem Biserica peste orice,numai să dea bine.

Noi mimăm o duhovnicie,o exersăm,o pretindem,o povestim,o ascultăm..... Spiritualitatea a devenit din păcate parte din snobismul românesc clasic.

Fără strop de autenticitate,din păcate.

[CristianR]

Preocuparea pentru un umor "înduhovnicit", dacă se poate spune așa, eu unul o găsesc foarte bună. Nu cred că inimile și mințile curățite și luminate de Duhul Sfânt devin incapabile să mai râdă. Iar a încerca să faci o colecție de situații anecdotice ori de umor fin cred că este o întreprindere benefică, care ar putea dovedi că se poate rânde și altfel decât vulgar ori răutăcios.

E o bucurie să asculți predicile/ înregistrările Mitropolitului Kalistos Ware, presărate cu observații ori povestiri amuzante, adeseori autoironice, în binecunoscutul stil englezesc.

Îmi amintesc un episod în care, ținând o prelegere în fața studenților, spune că acest gen de discursuri poate fi plicticos și chiar să atragă somnul.

"Eu însumi – spune părintele – am adormit la una dintre prelegerile mele, dar o voce din fundal nu-mi dădea pace și, trezindu-mă am constatat surprins că era propria mea voce adresându-se publicului..."

(citat din memorie. A mea :)