Disertatie pe importanta umorului in inima Bisericii

[cozia]

În prealabil postat de pascseimar19

Așa cum spunea Arhiepiscopul Justinian Chira, „o zi în care nu râdeți este o zi pierdută”.

Foarte adevarat, dar nu sunt sigur ca dansul ar folosi tema asta drept subiect al studiilor de Masterat.

[dobrin7m]

Inocenta ce vine din sfintenie pe toate le face divin.

E chiar interesant de abordat subiectul umor sfant. Nu cel decazut diavolesc, care rade de necazul altuia sau de caderea altuia. ci cel autentic . Pentru ca sfintii , chiar daca s-au sfintit tot oameni sunt, cu aceleasi simtiri doar ca toate simtirile AU IN ELE SFINTENIE.

De aceea sfantul spune mereu orice gandeste fara teama, deci nu ii e teama nici sa fie copilaros atunci cand trebuie.

La aceasta tema, te indemn sa abordezi sfintii cei nebuni pentru Hristos. Aici vei gasi si umos sfant.

Deci te indemn sa te axezi pe doua directii: a fi copil dar intelept ca un adult
si sfintii cei nebuni pentru Hristos.

Aceste doua directii vor arata si umorul duhovnicesc.

Din Pateric: Odata un awa si-a dus ucenicii si i-a pus sa traga cu arcul in padure si sa rada . Si a fost intrebat: awa cum asa? si acesta a raspuns: daca tragi prea tare de arc acesta se va rupe. Asa si cu acesti fii: mai e nevoie si de destindere ca sa nu se franga.

[Seraphim7]

Una este să râzi din Bucurie duhovnicească,de fericire interioară și venită din bunătatea inimii precum o fac sfinții și oamenii duhovnicească care mereu îți oferă un zâmbet,o căldură,o stare de beatitudine.

Dar să nu transformăm sfinții și părinții Bisericii,sau chiar figurile duhovnicești și clericale contemporane cu noi ,

ÎN NIȘTE STAND-UP COMEDY....

Sfinții au râs doar de PĂCAT,de DIAVOLI,și de Moarte.

De ce?

Fiindcă și-au permis!

Face Constantin Necula destul STAND-UP COMEDY,doar ca să pară că Biserica este cool, și modernă și friendly și poate fi încadrată în daily habit.

Dar nu este chiar așa,nu adaptăm divinul la noi,ci noi ne racordăm la el.Daca putem,dar noi nici nu încercăm, doar pretindem și pliem Biserica peste orice,numai să dea bine.

Noi mimăm o duhovnicie,o exersăm,o pretindem,o povestim,o ascultăm..... Spiritualitatea a devenit din păcate parte din snobismul românesc clasic.

Fără strop de autenticitate,din păcate.

[CristianR]

Preocuparea pentru un umor "înduhovnicit", dacă se poate spune așa, eu unul o găsesc foarte bună. Nu cred că inimile și mințile curățite și luminate de Duhul Sfânt devin incapabile să mai râdă. Iar a încerca să faci o colecție de situații anecdotice ori de umor fin cred că este o întreprindere benefică, care ar putea dovedi că se poate rânde și altfel decât vulgar ori răutăcios.

E o bucurie să asculți predicile/ înregistrările Mitropolitului Kalistos Ware, presărate cu observații ori povestiri amuzante, adeseori autoironice, în binecunoscutul stil englezesc.

Îmi amintesc un episod în care, ținând o prelegere în fața studenților, spune că acest gen de discursuri poate fi plicticos și chiar să atragă somnul.

"Eu însumi – spune părintele – am adormit la una dintre prelegerile mele, dar o voce din fundal nu-mi dădea pace și, trezindu-mă am constatat surprins că era propria mea voce adresându-se publicului..."

(citat din memorie. A mea :)

[Iorest]

În prealabil postat de cozia

Foarte adevarat, dar nu sunt sigur ca dansul ar folosi tema asta drept subiect al studiilor de Masterat.

Mi se pare chiar un subiect curajos pt doctorat, nu cred că poți plagia de undeva altă lucrare copy-paste și e greu de găsit material, de compilat științific și de concluzionat anumite trăsături și desprinderi.

Din ce înțeleg eu există multe tipuri de umor - comic de situație când se întâmplă situații neașteptate, neintenționate, dar amuzante.
Comic de limbaj anumite pronunții, intonații or modulări verbale.

Zâmbetul cu care întâmpină unii duhovnici, un surâs cald și neprefăcut care arată latura umană până la urmă.

Și mai e și batjocura - palmele date în sinedriu lui Iisus și îndemnul să proorocească, sau să se dea jos de pe cruce și altele, sau imbecilismul intenționat.

Cred că la a doua parte se referea Seraphim 7, e adevărat și ce zice el că fiind tot timpul pe glume și bășcălie nu mai ai când să faci rezultate serioase.

[CristianR]

Nu știu dacă s-ar încadra la subiectul cercetării tale, dar mi-am amintit de acele anecdote populare pline de tâlc, adeseori pilduitoare, cu Dumnezeu și Sf. Petru pe Pământ. Am dat peste una tare frumoasă, alcătuită de Geo Bogza: https://www.cuvantul-liber.ro/492307...lau-pe-pamant/

[CristianR]

Altă anecdotă pilduitoare, cu autor necunoscut:

Raiul și Iadul

Se povestește că un om credincios, plin de curiozitate, a fost condus de un înger să vadă cum arată iadul și raiul.

Mai întâi, au ajuns la poarta Iadului. Acolo, omul a văzut o masă imensă, plină cu cele mai alese bucate din lume, o adevărată sărbătoare. În jurul mesei stăteau oamenii, slăbiți, triști și flămânzi.

"De ce nu mănâncă?" a întrebat omul, nedumerit.

Îngerul i-a arătat: "Uită-te la tacâmuri". Fiecare persoană avea o lingură sau o furculiță uriașă, atât de lungă încât ajungea la mâncare, dar nu o puteau duce la propria gură. Toți se chinuiau, flămânzi, deși aveau abundență. Era o suferință continuă.

Apoi, îngerul l-a dus la poarta Raiului. Acolo, a văzut o scenă identică: o masă imensă, plină cu aceleași bucate delicioase. Oamenii stăteau în jur, dar erau veseli, sătui și fericiți.

"Dar cum se poate?" a strigat omul. "Și aici au aceleași tacâmuri lungi!"

Îngerul a zâmbit și a răspuns: "Aici, oamenii au învățat unii să-i hrănească pe alții. Fiecare ia cu lingura lui cea lungă și dă de mâncare celui de alături."

[CristianR]

Pentru cine apreciază rolul terapeutic al autoironiei (sau pentru polițiștii amatori de bancuri cu polițiști), o anecdotă alcătuită probabil de cel care a postat-o pe acest forum sub numele HoratiuM:

Numai ortodocşii se mântuiesc...

Ca răspuns la problema foarte actuală ridicată de acest thread, am să vă spun o povestioară care ilustrează bine problema asta:

E Eschatonul, toţi cei mântuiţi sunt în Împărăţie şi nu mai este suferinţă şi plângere. Domnul Dumnezeu îl ia pe Sfântul Petru şi începe să Se plimbe printre Neamuri.

Ajunge în raiul budiştilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aici sunt cei care s-au mântuit prin Nirvana. Au lepădat toate cele lumeşti şi s-au dus după Legea Ta pe care le-ai pus-o în inimă, chiar dacă nu Te cunoşteau cu adevărat." Şi Domnul a intrat în marele templu budist unde a fost întâmpinat cu slavă şi mare bucurie.

Ajunge în raiul musulmanilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aici sunt iubitorii de pace şi cei care s-au supus Ţie pentru toată viaţa lor şi care ţi-au dat slavă. Ei nu au suferit să cunoască Adevărul Tău aşa cum este El, dar au venit după chemarea Ta pe care le-ai sădit-o în inimi". Şi Domnul a pătruns în marea moschee unde a fost întâmpinat cu mare slavă şi multă iubire.

Ajunge în raiul evreilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aceştia sunt fiii tăi. Aceştia sunt cei care s-au luptat mereu cu tine ca nişte ţapi neascultători, iar unii dintre ei Te-au răstignit. Dar au zburdat de bucurie la Glasul Tău căci au înţeles la sfârşit că Tu eşti în toate şi că Tu i-ai chemat la fiinţă din veşnicie când i-ai întocmit, Tu i-ai legănat şi i-ai alăptat, Tu i-ai hrănit şi i-ai crescut, Tu le-ai dat un nume printre Neamuri." Şi Domnul a pătruns în marele templu unde s-au auzit strigăte de bucurie şi lacrimi de biruinţă.

Apoi, Domnul a ajuns în faţa unei cetăţi mari, mândre şi înalte până la tăriile Cerului, cu ziduri de diamant şi cremene, tot atât de înalte, semeţe şi ameninţătoare, ferecată şi fără porţi de intrare sau ieşire. Mirat, Domnul l-a întrebat pe Sfânt: "Ce este aceasta oare? Nu e oare aici raiul? Cine mai stă în rai cu porţile ferecate şi nu mai lasă pe nimeni să intre când Eu am hotărât să las înăuntru pe aceia de care-Mi va plăcea?"

Trist şi rugător, Sfântul Petru se uită stăruitor la Domnul şi-I spune:
"Să nu te mânii, Doamne, căci aici nu mai poate fi mânie. Dar acesta e raiul ortodocşilor şi-şi ţin cetatea ferecată şi semeaţă pentru că ei se ştiu atât de drepţi încât cred că numai ei s-au mântuit..."