In cautarea gandului cel bun

[iustin_dumitru]

Dupa ce spiritul uman a primit inaltarea la Cuvantul lui Dumnezeu prin intruparea lui Iisus Hristos si prin predica si activitatea Sa, ii este foarte greu sa se mai multumeasca cu un discurs uman.
Odata gustand din dulceata dumnezeirii, nimeni nu ar mai vrea sa plece de acolo sa se intoarca iar la discursul limitat si neputicios al oamenilor.

Totusi, Dumnezeu in intelepciunea planului Sau , a stiut ca suntem neputiciosi sa pastram desavarsirea in sufletul nostru, chiar daca am auzi-o si ar fi si scrisa, si de aceea a implinit o a 2 a fagduinta imediat dupa venirea Mantuitorului, si aceasta venita din veacuri , si anume : "In zilele acelea, voi varsa din Duhul Meu peste orice faptura...."

Dupa primirea Duhului la cinczecime apostolul Petru in discursul sau ofera prima explicare teologica a persoanei divino umane a lui Iisus Hristos, care desi moare, este inaltat apoi la dreapta Tatalui.

Sarcina integrarii Cuvantului divin in umanitate si continuarii vietii dupa cutremurul vederii lui Dumnezeu intrupat, ii revine apostolului Pavel, care nu reia invataturile lui Hristos, aproape nici nu le pomeneste. Greu gasim in epistolele sale referiri la discursul lui Hristos, le numeri pe degete. Si atunci ce Evanghelie propaga el, daca nu face referire la cuvintele Mantuitorului , decat eventual sub forma de indemnuri de viata ?

Evanghelia sa este a continuarii povestii,nu a reluarii ei, si anume ideea principala din epistola catre Romani, este a mortii spiritului cel vechi uman impreuna cu Hristos cel rastignit, si a inveirii unui spirit uman nou , care nu mai traieste pentru sine insusi ci pentru Hristos.

De asemenea moartea sugereaza nu doar omorarea ideilor vechi ci si omorarea pacatului din viata noastra , deoarece toata viata Mantuitorului a avut acest ultim scop : iertarea pacatelor.

E ca si cum te uiti la un film foarte bun, se termina , si ramai trist ca s-a terminat , si ca trebuie sa te intorci la problemele tale acum. Dar cum filmul acela trebuia sa fie desavarsit , la sfarsit nu iti cere simpla contemplare , ci implicarea totala, iti cere chiar moartea ta , e drept nu a trupului ci a vietii de pana atunci , si renasterea ta in cadrul acelui film.

Deci cumva te muta din sala in ecran, fiind parte a acelui film, nu iti mai lasa ocazia sa te reintorci la propria ta viata.

Ce inseamna aceasta? Ca discursul uman nu mai e niciodata la fel dupa Hristos.
Ca a capatat si el stralucirile dumnezeirii prin harul Duhul Sfant.
Ca pretul platit de Hristos a fost pentru schimbarea din temelii a fiintei umane, prin moartea ei completa si invierea impreuna cu El la o viata complet noua.

Desigur ,omul e tot in trup,tot supus slabiciunii. Dar interiorul lui nu mai e la fel. El nu mai trieste siesi, ci toata viata lui este Hristos , asa cum bine ne invata apostolul Pavel.

De aceea si Biserica Sa este o biserica a duhului, nu a vechilor reguli "nu lua,nu atinge".
Pentru ca robii au devenit fii ai Tatalui ceresc, asemenea si impreuna cu Hristos, si nu le mai sunt ascunse intelesurile desavarsirii.

Si nici calea personala a lupului singuratic nu a fost biruitoare, ci in intelepciunea Sa Dumnezeu a mantuit oamenii in colectivitate , caci harul se primeste doar prin Biserica , nimeni nu si-l poate da de unul singur.

[iustin_dumitru]

Daca te uiti cu atentie la rugaciunile zilnice constati ca o importanta parte se refera la lucrari atribuite in general Duhului decat la a se inspira din unele pasaje din Scriptura.

De exemplu recunoasterea neputintei noastre,a lipsei macar a unui inceput bun, la ajutorul cerut pentru aproape pentru orice , la iluminarea care nu poate veni decat prin dar, toate acestea reflecta participarea Duhului Sfant prin rolul sau de desavarsitor si implinitor, prin daruirea diferitelor haruri sufletesti dar si a puterii de a actiona , fara de care credinta noastra nu s-ar putea ridica deloc la inaltimea chemarii noastre de catre Hristos.

Practic minunea Cuvantului lui Dumnezeu rostit de acesta de-a lungul vietii Sale pamantesti si reprodus parital de evanghelisti, se continua de atunci printre-o alta minune, mai tacuta, nu asa de vizibil spectaculoasa ca si activitatea Mantuitorului, dar care de data asta nu mai moare dupa 3 ani de predicare, ci este permanent de-a lungul veacurilor cu noi, si poate fi vazuta printru-un fel de privire duhovniceasca , chiar si de catre noi cei in viata.

Si anume aceasta minune este ajutorul permanent care il primim, purtarea noastra ca pe aripi, dar care dispare treptat, daca nu este insotita si de efort personal si de fapte.

Orice fel de fapte sunt luate in seama : fie ca sunt ganduri, fie chiar rugaciunea insusi, fie ca sunt fapte catre aproapele, fie iubire de Dumnezeu, Duhul are nevoie de toate si ni le da pe toate. De aici si multimea harurilor sesizata de apostolul Pavel.

Dar Duhul acesta nu e ceva separat de Hristos, si nici nu vrea sa inlocuiasca cumva credinta in Hristos, ca singura legatura a noastra catre Tatal.

Importanta Cuvantului scripturii ,mai ales a Cuvantului evanghelic al lui Iisus, ramane la fel de mare , caci El este Cuvantul Tatalui, Chipul Sau prin care s-a aratat lumii.

Totusi, am fi neputinciosi si fata de acest Cuvant atat de minunat, daca nu ne-ar fi dat si fagaduinta Duhului , si de fpat insusi credinta in acest Cuvant vine tot prin Duhul.

[iustin_dumitru]

Mi as dori mai mult sa inteleg lucrurile decat sa le iau asa cum sunt.
O fi bine,nu o fi bine?
Cei mai multi nu au problema asta, pur si simplu primesc lucrurile asa cum vin, cred in ele, le fac.

Am vazut totusi la sfintii parinti ca ei se axau mai mult pe latura rationala, sufleteasca, si actiunile lor,chiar de asceza daca erau, veneau tot dintr-o argumentare interioara, secondata insa de har, adica ei chiar faceau ce trebuie.

Si am aceasta credinta ca intotdeauna ar trebui sa tii cont de tine asa cum esti, sa nu faci lucrurile mecanic, sa te folosesti de interiorul tau, nu sa iti fie o povara , cum ar zice altii ca nu esti hotarat.

Totusi ,in credinta este si varianta cealalta , a luiptei cu tine, a dezbrecarii de eul tau, a ascultarii, a sacrificarii personalitatii si poate si a gandurilor tale.

Ambele variante par a fi: pe de o parte Mnatuitorul subliniaza ca toate faptele isi au originea in gandul tau, deci arata rolul sufletului. in deciziile care le iei.

Pe de alta parte si Mantuitorul si mai ales traditia monahica a promovat lepadarea de sine, ascultarea , poate pana la ura de sine ,mai ales daca te idntifici pe tine cu pacatul.

Insasi intruparea si ascultarea mantuitorului,chenoza Sa, este un exemplu de lepadare de Sine , atat de desavarsit si derutant, incat multi se intrreaba : de ce zice de exemplu : "despre vremurile acelea nu stie nimeni,nici Fiul, ci numai Tatal"

De fapt toate limitarile Sale sunt numai ale firii Sale umane , nu si a celei dumnezeiesti.

Deci intorcandu-ma la mine, a te cultiva sau a te autocombate, grea intrebare.

[iustin_dumitru]

In ultima perioada datorita unor transofrmari mai bruste in viata mea , inclusiv participarea la acest forum,am simtit o dezordine a gandurilor urmata de deznadejde, negasirea nici unui reper, si lipsa de incredere in mine, sau in capacitatea mea de gasi vreo consistenta interioara.

Aceasta e mai evidenta de exemplu cand citesc. Imi vine la un moment dat dorinta sa vad ce gandesc eu despre acel lucru, apoi se extinde la a dori sa imi surpind eul meu in general in dinamica lui ,sa nu fiu doar un receptor, apoi vad un fel de tacere apasatoare in mine ,care nici nu am considerat-o prea rea la inceput, deoarece am asociat-o cu un fel de curatire interioara , dupa atatia ani de incredere prea mare doar in gandurile mele.

Dar de aici ma scufund tot mai mult in dorinta de a ma analiza ,de a vedea ce sunt si ce e cu mine, si lipsa raspunsurilor, sau esuarea unora ma duce curand la deznadejde
Apoi cititul mi se pare fara sens, fiind mai priotritar de acum sa imi (re) gasesc eul meu


O consecinta a deznadejdii ,pozitiva de altfel, a fost dorinta de rugaciune . Dar dupa o vreme incep sa am si in rugaciune aceiasi pretentie, de a patrunde cuvintele rugaciunii cu mintea mea .
Apoi apare indoiala ca ce spune rugaciunea nu as dori eu de fapt in clipa aceea sa cer, dar pe de alta parte nici nu as stii ssa formulez cereri mai bune,desi in mine stiu care sunt greutatile.
Si iarasi, dorinta de trece totul prin filtru propriu face sa esueze si rugaciunea, sa nu ma mai simt eu exprimat pe deplin in ea, sa incep sa o evit.

Azi insa am avut o viziune mai pozitiva, totusi cand citesc inteleg cate ceva , cand ma rog ma regasesc in multe din cererile de acolo (nu sunt sigur insa daca ar mai trebui sa am si eu altele) , iar aceasta dezorientare a mea nu se intinde totusi pana la intentiile mele morale de a trai conform principiilor Mantuitorului.

Deci ar trebui ca dorinta de a ma raporta mereu la eul meu, care ma duce la haos in ganduri si deznadejede , sa o controlez cumva.
Nu zic ca e rau sa ai eul propriu si ca ar trebui inabusit.
Poate dimpotriva, exact trecerea prin personalitatea proprie a cunostintelor din afara e motorul interior care te duce mai aproape de Dumnezeu.

Dar poate ar trebui sa imi supraveghez gandurile care stiu ca ma duc in stari negative mai bine, si sa pretuiesc mai mult gandurile pozitive care mi le da Dumnezeu despre carti,despre rugaciuini, despre ce zic ceilalti.

O sa caut in literatura ortodoxa care ar trebui sa fie raportul cu eul nostru propriu a perceptelor credintei daca trebuie sa lupt cu mine sau sa imi redirectionez cumva capacitatea de a gandi catre izvorul ei pozitiv, caci altfel rugaciunea ca Dumnezeu sa imi lumineze mintea e printre cele favortie, si stiu ca nimic din ce e bun nu poate veni in noi decat prin Dumnezeu.

[CristianR]

Cum și eu mă poticnesc la tot pasul pe aceeași cale pe care încerci să înaintezi, nu mă simt în stare să-ți dau vreun sfat, însă aș vrea să-ți împărtășesc câteva gânduri personale. Asta după cuvintele folositoare ale fratelui Andrew de pe alt topic, care am văzut că se folosește mult din rugăciunile pe care le-a menționat.

Problema mea ține mai ales de capacitatea de concentrare, gândul evadând mereu din cuvintele pline de har ale rugăciunii, către orice altceva, eu străduindu-mă mereu să-l aduc înapoi.

În ce privește eul... nu cred că trebuie anihilat, ci doar pus în dialog smerit cu Hristos, într-o mărturisire permanentă a slăbiciunilor, greșelilor, răutăților proprii în fața bunătății fără margini a lui Dumnezeu, gata oricând să ne ierte toate, fără rest.

Cred că cel mai mare câștig al rugăciunii – îndeosebi al rugăciunii inimii – este conștientizarea prezenței permanente a lui Hristos, cum spunea mitropolitul Kalistos Ware și cum poate experimenta oricine. Această mică rugăciune poate furniza "combustibil" și pentru rugăciunile citite, deschizându-ne inima și mintea către cuvintele care le dau conținut.

Mai cred că și împărtășirea deasă ajută mult rugăciunea, pentru că pregătirea pentru ea presupune o imersiune cu duhul în rugăciunile premergătoare și ulterioare, o conștientizare mai mare a păcatelor proprii – deci pocăință – și o înmuiere a inimii.

Meditarea asupra cuvintelor rugăciunii este fără îndoială de ajutor pentru a le deschide calea spre inimă, și oricine poate constata că ele își trag seva din Evanghelie, Psalmi și Biblie în general, pe care alcătuitorii rugăciunilor le-au transpus în propriile vieți.

[iustin_dumitru]

În prealabil postat de CristianR

Cum și eu mă poticnesc la tot pasul pe aceeași cale pe care încerci să înaintezi, nu mă simt în stare să-ți dau vreun sfat, însă aș vrea să-ți împărtășesc câteva gânduri personale. Asta după cuvintele folositoare ale fratelui Andrew de pe alt topic, care am văzut că se folosește mult din rugăciunile pe care le-a menționat.

Problema mea ține mai ales de capacitatea de concentrare, gândul evadând mereu din cuvintele pline de har ale rugăciunii, către orice altceva, eu străduindu-mă mereu să-l aduc înapoi.

În ce privește eul... nu cred că trebuie anihilat, ci doar pus în dialog smerit cu Hristos, într-o mărturisire permanentă a slăbiciunilor, greșelilor, răutăților proprii în fața bunătății fără margini a lui Dumnezeu, gata oricând să ne ierte toate, fără rest.

Cred că cel mai mare câștig al rugăciunii – îndeosebi al rugăciunii inimii – este conștientizarea prezenței permanente a lui Hristos, cum spunea mitropolitul Kalistos Ware și cum poate experimenta oricine. Această mică rugăciune poate furniza "combustibil" și pentru rugăciunile citite, deschizându-ne inima și mintea către cuvintele care le dau conținut.

Mai cred că și împărtășirea deasă ajută mult rugăciunea, pentru că pregătirea pentru ea presupune o imersiune cu duhul în rugăciunile premergătoare și ulterioare, o conștientizare mai mare a păcatelor proprii – deci pocăință – și o înmuiere a inimii.

Meditarea asupra cuvintelor rugăciunii este fără îndoială de ajutor pentru a le deschide calea spre inimă, și oricine poate constata că ele își trag seva din Evanghelie, Psalmi și Biblie în general, pe care alcătuitorii rugăciunilor le-au transpus în propriile vieți.

Multumesc pentru gandurile tale bune.
Orice mana intinsa aproapelui e de ajuns ea insasi sa fie un gand bun.

În ce privește eul... nu cred că trebuie anihilat, ci doar pus în dialog smerit cu Hristos, într-o mărturisire permanentă a slăbiciunilor, greșelilor, răutăților proprii în fața bunătății fără margini a lui Dumnezeu, gata oricând să ne ierte toate, fără rest.

Dar daca isi cere prea mult drepturile? Daca imediat ce te patrunde vreun sir de cuvinte frumoase auzite sau citite de la altii , vine si el sa isi dea cu parerea?
Sau daca iti da iluzia ca daca ai fi in acord cu el ,toate s-ar alinia si doar asa ar fi posibila rugaciunea de exemplu?

Chiar daca tot timpul l-am cultivat si am trait prin el, o minimala ingradire a lui trebuie sa existe , ca sa nu se erijeze intr-un fel de idol, care crede ca lumnea ar trebui sa se alinieze dupa el.
Pana si Dumnezeu ar trebui sa se subscrie gandului meu in logica parerii prea inalte de sine, daca ii dau prea multa importanta, daca ma apuc eu sa fac cartile si sa zic ce indoieli am si care cum ar trebui sa fie.

Gandul cel bun vine dupa ce ai baut paharul celui rau, ca o iluminare,dimineata , din mila lui Dumnezeu, iar nu din nimicnicia proprie a gandului insusi.