Imi place sa fiu singur.Nu imi place intre multi oameni.Nu îmi place în societate

[MineaPeter]

Aline tată, la partea asta cu singurătatea și înclinația spre „Fără mulțime”, tare bine mă mai descrii și pe mine!

Adică cu omul care de mic este retras, fie că are o lume imaginară a lui sau este ancorat în altceva (dar mai departe de semeni). Și mie mi-a venit ca o mănușă pe suflet lockdown-ul din 2020 (horribile dictu) cu măsurile de stat între pereți, eu fiind și singur cu sensul de celibatar sau chiar „izolat social”. Să cauți tu pe internet și cuvântul japonez Hikikomori, care descrie foarte bine statul între pereți pe termen foarte lung, chiar cu anii, și ieșiri din casă aproape ioc sau deloc. Cu amendamentul că pe-acolo, prin Japonia, cei cam un milion de oameni care stau retrași și închiși sunt de obicei șomeri întreținuți de familia cu care stau (o povară economică pentru statul japonez, care totuși barem are vreo optime de miliard de oameni cu totul, și acolo-s mulți și se pot aduna la un loc dacă vor :) ), nu persoane singure cu job remote. Iar ultimii patru ani din viață chiar așa au fost: ca o pușcărie autoimpusă la domiciliu. Și eu stau și lângă curtea fostei închisori politice de la Pitești, unde acum este în plină construcție o biserică cu hramul Sfinților Mucenici.

Retras eram și mai înainte, de mic am fost într-o lume a mea, inclusiv cu hiperactivitate și, cred eu, niște autism/ADHD care nu au fost tratate. De asta cineva care devine adult așa trebuie să dea dovadă de empatie față de copiii cu autism și, în general, să fie înțelegător cu alți oameni retrași. Și să nu cadă în capcana aia sufletească în care omul se urăște pe sine însuși și, neîmpăcat așa, îi împroașcă și pe ceilalți cu această ură când vede la ei (sau crede că vede) ce-l frustrează pe el. Se întâmplă de multe ori!

Dacă ies din casă sigur sunt situații excepționale ca de sărbătoare (de exemplu în 2023, Marșul pentru Viață din ziua Bunei-Vestiri de la Pitești, sau niște întâlniri frumoase cu colegii de serviciu, la București și Poiana Brașov, și s-au bucurat și ei să ne vedem). Și cu sentimentul de incomoditate în marea mulțime, tot așa sună familiar, are o legătură și cu dorința de a te simți altfel și de a face cumva să devii folositor, vizibil celorlalți și să te evidențiezi din afara marii mulțimi (ceea ce desigur că are legătură și cu setea de validare, mândria de sine, dorința de a fi văzut și cunoscut și... nevoia alinării unei singurătăți în care universul imaginar și nerealist NU te mai ține bine!).

Tu dacă vrei să vezi și rădăcina acestui comportament, mai ales dacă știi că ești așa de când te știi, trebuie să te gândești și la ceea ce s-a întâmplat înainte de nașterea ta. De exemplu, dacă este posibil pe pământul acesta, întreab-o pe mama ta cum s-a purtat în timp ce era gravidă cu tine. Dacă s-a simțit bine, dacă te-a iubit sau te-a urât, dacă a avut o gândire avortivă. Contează cumplit de mult purtarea mamei din timpul sarcinii, pentru viitorul copilului. Oricât de tinere ar fi femeile și fetele însărcinate, ele NU au voie să fie superficiale și să treacă cu vederea importanța acestor purtări și, în general, lucrurile, cauzele și efectele care țin de sufletul omului!

Nu trebuie neapărat să ne spui și nouă pe urmă pe forum ce afli de la mama ta. Află aceste lucruri în primul rând ca să știi despre tine. Deși, având în vedere multitudinea de topicuri de la tine (nu răspunzi punctual la fiecare, dar le deschizi), este posibil să decizi să spui :) . Pe mine mama a vrut să mă avorteze, după nașterea mea a avortat-o oricum pe sora mea mai mică, în 1990 (când mă avea pe mine încă era Ceaușescu la putere, e drept că și pe vremea aia păcatul banului putea „rezolva problema” unui avort ilegal, dar tata avea deja 32 spre 33 de ani, avuseseră amândoi oricum vieți aventuroase, mama fiind și cu aproape 10 ani mai tânără, tata mai avusese cel puțin o relație soldată tot așa cu un avort ilegal - iar Domnul le vede și le judecă pe toate, nota bene! - și acum, trezindu-se cu mama însărcinată deși ea avea uter infantil la 23 de ani, nu s-a mai vrut și pentru ea o astfel de aranjare a crimei unui avort, care era și ilegal pentru Ceaușescu. Ciuda mamei a fost astfel alimentată, mi s-a povestit, nu de către ea personal ce-i drept, că nici nu vorbim în general, că s-a bătut cu pumnii în burtă și striga „Eu nu-mi doresc acest copil! Vreau să-l dau afară!”, iar după nașterea mea a spus „E copil nedorit și de aceea nu-l iubesc!”, în schimb a avut de tânără o pasiune compulsivă pentru pisici, ar merge un mesaj și la topicul cu animalele, și am mai scris ceva și la topicul cu Părintele Matei Vulcănescu).

Și deci așa cu originea și continuarea vieții mele. Am fost copil singur la... bunici (părinții lui tata, ai mamei erau deja morți, au avut supărări cu fiica lor, asta este viața), căci nici tata nu a format familie ca un tată și ca un bărbat adevărat. Este mort acum, dar eu mărturisesc aici niște adevăruri picante și frustrante, din suflet, dacă tot avem ocazia să ne deschidem unii către ceilalți prin aceste topicuri. Totuși FĂRĂ ca să fac din asta o poliloghie sistematică a vieții așa cum noi am tot văzut că faci prin topicuri tu. Măcar dacă ar fi trăit sora mea mai mică, despre care oricum nici tata nu era sigur că este fata lui (că și mamei i-a plăcut sexul opus, inclusiv bărbații cu bani și... rolul de femeie dominatrix la ea acasă). Și din păcate cam nimeni din familia mea nu avea o prestație sufletească de creștin ortodox, întru Hristos - bunica dinspre tata, care mi-a ținut loc de mamă, era atee din Leningrad, a adus-o bunicul de acolo după ce el a fost la studii în URSS între 1951 și 1956. Și tata s-a născut tot la Leningrad. Bunica mea dinspre mamă (sinucisă după ce a luat din greșeală niște pastile de inimă, avea schizofrenie cu tendințe suicidare) era luterană, luteranii din București au înmormântat-o cu slujbă specială atunci în martie 1989, nu ca la „sinucigașii totali”, care nu au voie la slujbă. Iar eu am fost botezat ortodox târziu, la vârsta de fix 8 luni și 8 zile, sâmbătă în 6 octombrie 1990, la Biserica Kretzulescu de la București, de către Părintele Vasile Răducă. Mai erau exact 28 de ani până la cealaltă sâmbătă de 6 octombrie, în 2018, când am zis Da la Referendumul cu Familia. Așa s-a nimerit calendarul vieții!