Erezia constantinopolitana (381)

[Moroco]

În prealabil postat de Demetrius

In Pavecernita Mare, savarsita ieri, dupa Liturghia Darurilor Mai Inainte-Sfintite, se spune:
"...Ca mai inainte de toate esti, Cel ce esti Parinte, si impreuna fara de inceput ai pe Fiul Tau..."

De fapt "mi-a sarit in urechi" pentru ca mai dinainte aveam durerea pomenita in Crez:

"... Fiul Tau, Unul nascut, Carele din Tatal S-a nascut, mai inainte de toti vecii...",

Erezia se refera la formularea S-A NASCUT, ceea ce nu poate fi adevarat fiindca Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt fara de inceput, iar folosirea timpului trecut la perfectul compus certifica o actiune care a inceput si s-a sfarsit inainte de momentul vorbirii(prezent), deci fiind vorba de un fapt petrecut, iar faptul nu se poate petrece decat in lumea materiala.
Mai inante de toti vecii, nu stiu ce or fi vrut "sfintii parinti" sa credem, poate doar vesnicia ar putea fi; dar cum sa se petreaca ceva in vesnicie?

Timpul prezent nu are inceput si nici sfarsit, adica timpul prezent e vesnic.


Ca sa-mi potolesc durerea eu spun Crezul:
"... Carele din Tatal e nascut (spun optional: din toti vecii, sau dintotdeauna)..."
si asta sugereaza apartenenta Fiului de Tatal, nu faptul de a Se naste, ci con-substantiere, de Una fiintare.

Ai o problema cu timpul.
Vesnicie inseamna timp pentru lucrari cu trecut-prezent-viitor fara inceput si fara sfarsit.
Nonvesnicie inseamna timp pentru lucrari cu inceput-trecut-prezent-viitor-sfarsit de lucrare si de timp pentru ele deci cu inceput si sfarsit inclusiv timpul sfarsindu-se.
In vesnicie pot exista si lucrari cu inceput si sfarsit cum a fost nasterea dar a caror pomenire ramane in veci si prin aceasta sunt ele vesnice caci timpul lor de lucrare se incepe si se incheie dar pomenirea nu se incheie niciodata ramand ca o slava vesnica acea lucrare inceputa si terminata.

Acea nastere a Fiului din Tatal si acea purcedere a Duhului din Tatal prin Fiul ce se nastea nu a mai fost niciodata in vesnicie dar dupa ce ea s-a savarsit iata ca ramane a fi pomenita vesnic ca un eveniment al slavei lui Dumnezeu, slava vesnica. Fiul trimis de Tatal s-a nascut ca om de la Duhul si din Fecioara curata, fara samanta sexuala, asa cum este scris iar aceasta intamplare-lucrare prin pomenirea vesnica a intrat in vesnicie ca slava vesnica a lui Dumnezeu desi s-a petrecut in creatie si nu in vesnicia de dinainte de Creatie.

Acest prezent al omului are doua componente:
-componenta sufletului vesnic asa ca al ingerului, al omului si al tuturor fapturilor care se afla intrun timp vesnic fara inceput si fara sfarsit, calitate vesnica a sufletului primita in dar de la Dumnezeu.
-componenta vie a sufletului, respectiv componenta omeneasca-trupeasca al carui timp are un inceput, un trecut, un prezent si un viitor care avand inceput atunci e foarte posibil sa aiba si un sfarsit fericit pe Calea Crucii sau tragicomic trist pe drumul pierzarii mai ales daca sufletul vesnic iese din botez, din credinta si din ascultarea divina, pacatuind, el devenind prin rupere si lepadare de Dumnezeu un suflet mort al carui trup se strica si moare si el candva ucis de patimi care insa nu dispar odata cu moartea ci vor tine in robie si vor chinui mai departe sufletul vesnic in vesnicie acolo in focul dureros care nu se va stinge niciodata si unde se ard patimile, adictiile, pacatele iar sufletul cel vesnic al omului va suferi acolo in chinuri si munci pana la mantuire si inviere, daca va dori iarasi darul vietii vesnice in Rai si fericire.

In vesnicie evenimentele au un trecut, un prezent si un viitor iar aceste lucrari din vesnicie cu inceput pot avea si un sfarsit sau sa ramana sa fie lucrate in vesnicie repetandu-se si neincheindu-se niciodata dar cea care le face vesnice este slava de la Dumnezeu. In lipsa slavei divine orice eveniment petrecut in vesnicie cade spre locurile de chin, arde si se sterge iar aceasta operatiune este chinuitoare pentru sufletele vesnice iar daca nu s-ar faptui atunci chinul sufletelor vesnice ar fi mai mare si ar creste si mai mult chiar daca sufletul ar avea senzatia vremelnica de mai bine si de acest rau a fost ferit Adam, ca nu cumva sa mance si din pomul vietii si sa nu mai moara si sa nu se mai chinuie nestiind el ca in starea asta de lipsa a chinului rautatea este crescatoare pentru sufletul sau vesnic.