Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a VIII-a, Cap. 14-15; 20, Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 217-218; 220
„Și fiindcă de cele mai multe ori noi le arătăm desconsiderare fraților pe care i-am jignit și întristat, sau, cel puțin, privindu-i de sus, pretindem că nu noi ne facem vinovați de asta, doctorul sufletelor și cunoscătorul celor ascunse din lăuntrul nostru a voit să înlăture cu totul orice prilej de mânie din inimile noastre. Astfel, el ne poruncește nu numai să-i iertăm pe frații noștri care ne-au supărat și să ne împăcăm cu ei, alungând din minte toată jignirea sau întristarea pricinuită de ei, dar mai mult: dacă știm că ei au vreo pornire dreaptă sau nedreaptă împotrivă-ne, la fel ne impune să lăsăm darul nostru, adică să întrerupem ruga și să ne grăbim mai întâi a-i împăca (Matei 5, 23-24). După ce le-am potolit mânia, putem înălța nepătate darurile rugăciunilor noastre. Căci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-i împăcat să-i aducem o astfel de slujire prin care ce-a dobândit printr-unul să piardă prin celălalt stăpânit de supărare. Cel ce dorește și așteaptă mântuirea tuturor robilor săi suferă o pagubă la fel dacă a pierdut pe cineva. De aceea, dacă fratele are mânie împotriva noastră, rugăciunea ne va fi tot atât de nefolositoare de parcă noi am păstra-o în sufletul umflat de indignare împotriva acestuia.
De altfel, nu este motiv să zăbovim prea mult timp asupra poruncilor evanghelice și apostolice, când chiar Legea Veche, care pare să manifeste o oarecare indulgență, ne pune în vedere același lucru: Să nu dușmănești, zice, pe fratele tău în inima ta (Levitic 19, 17), și iarăși: Să n-ai ură asupra fiilor poporului tău(Levitic 19, 18), și tot așa: Drumurile celor ce-și amintesc de fapta rea duc spre moarte (Pilde 12, 28). Deci și acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, odată ce se cer alungate cu totul ura și răzbunarea până și din minte, dar din inimă?”
„(...) Trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negreșit, nu ne va fi de nici un folos să înăbușim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neștiute cele *ascunse ale inimii, o găsește cuibărită acolo. Cuvântul Evangheliei ne poruncește să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea, după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafața faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare și sfințenie deplină.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XXVII, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 591
„Așa este firea mâniei: amânată se ofilește și piere, dar lăsată liberă se aprinde din ce în ce mai mult.”

[cristiboss56]

Hristos este Mântuitor, fiindcă opera de răscumpărare rămâne nedespărţită de Persoana Cuvântului întrupat. Părintele Dumitru Stăniloae evidenţiază rolul Fiului în opera de mântuire, care începe cu întruparea, continuă cu moartea şi Învierea Sa din morţi şi se încununează cu Înălţarea la cer şi şederea Sa la dreapta Tatălui pe tronul slavei cereşti, prin care Hristos nu lucrează numai asupra oamenilor, ci asupra Lui însuşi, fiindcă prin opera de răscumpărare a îndumnezeit firea Sa omenească. Hristos nu ne mântuieşte printr-o lucrare separată de Persoana Sa, ci printr-o lucrare mântuitoare în care este prezentă Persoana Sa. Nu moartea şi învierea lui Hristos, ca acte independente de Persoana Lui, constituie centrul teologiei Apostolului Pavel, ci Hristos Cel răstignit şi înviat, fiindcă actele rămân nedespărţite de Persoana Sa.
În opera Sa mântuitoare este prezentă şi Persoana Sa. Opera de răscumpărare este nedespărţită de prezenţa şi lucrarea lui Hristos Însuşi, Cuvântul întrupat. Datorită legăturii indisolubile între opera de răscumpărare şi Persoana Mântuitorului Hristos, întreaga Sfântă Treime este prezentă şi lucrează pentru mân*tuirea noastră. Lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită în trei direcţii: spre firea Sa omenească, pe care o umple de dumnezeire; spre firea oamenilor, pe care o eliberează de păcat; spre împăcarea cu şi slăvirea lui Dumnezeu. Aceste trei laturi ale lucrării Sale mântuitoare nu sunt despărţite de cele trei forme de slujire a lui Hristos: Arhiereu, Învăţător-Proroc, Domn-Împărat. În toată lucrarea Sa, Hristos manifestă întreita Sa relaţie cu natura Sa omenească, cu Tatăl şi cu oamenii şi prin toate manifestă întreita Sa slujire de Învăţător - Proroc, de Arhiereu şi de Împărat. Ea se împlineşte prin jertfa trupului Său, prin învăţătura şi pilda de slujire date oamenilor şi prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morţii prin înviere şi asupra oamenilor prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii. Întrucât exercită aceste trei activităţi ca laturi ale lucrării Sale mântuitoare, Iisus Hristos a fost considerat de la începutul Bisericii ca Arhiereu (Evrei 9, 11), ca Învăţător-Profet sau ca Stăpânitor, Domn şi Împărat (Apocalipsă 17, 14; 11, 15; Matei 28, 18)

[Petru7]

Scrii frumos. Prezinți credința ta și a altora. Dar nu-ți fă griji, împlinește Domnul și Adevărul ne va elibera.

[cristiboss56]

Numai prin credinţă se respectă cel mai mare dar al omului, ca purtător al chipului lui Dumnezeu, şi anume: libertatea. Credinţa trebuie să respecte libertatea, adică să-i lase omului şansa de a accepta sau de a refuza. Simpla cunoaştere obligă voinţa omului de a recunoaşte tot ceea ce priveşte existenţa lui şi a universului. Orice om ştie şi vede un soare pe cer. Toţi cunoaştem aceasta şi suntem, într-o anumită formă, obligaţi să recunoaştem aceasta. Sau, altfel spus, nimeni nu poate să nege existenţa soarelui, ceea ce înseamnă că libertatea refuzului dispare. Dumnezeu, însă, are o existenţă mai evidentă decât cea a soarelui. Adică ar trebui să-L recunoaştem pe Dumnezeu cu o rapiditate şi cu o uşurinţă mai mare decât recunoaşterea existenţei soarelui. Dar Dumnezeu nu vrea să ne constrângă, nu vrea să lezeze darul libertăţii cu care ne-a înzestrat la creaţie, de aceea ne-a lăsat libertatea deplină să acceptăm sau nu existenţa Lui. În această libertate a credinţei, Dumnezeu vede cu adevărat fidelitatea noastră. Postul şi rugăciunea reprezintă un mod de viaţă cu Hristos, sunt cele două braţe cu care vrem să-L îmbrăţişăm pe Mântuitorul. „A putea”, prin credinţă, duce la „a avea” totul. La nivel uman, în lumea căzută în păcat, atingerea credinţei desăvârşite presupune multă putere, efort duhovnicesc și multă jertfă. Credinţa nu se naşte de la sine şi nici în mod comod, ci cu multă osteneală şi multă nevoinţă. Iar când puterea noastră se întâlneşte cu credinţa în Dumnezeu, atunci se coboară puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi avem nevoie de puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu este armonie deplină. Aceasta este expresia atotputerniciei lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om, dar nu a vrut să-l ridice din păcat cu forţa, ci numai prin jertfa Fiului Său, asumată prin credinţă. Omul este o „creație” cu suflet, înzestrată cu puterea de a crede, în totală libertate, în Cel ce l-a creat. La această credinţă puternică, logică şi teologică ne cheamă Sfânta Evanghelie. Credinţa este una dintre virtuţile teologice alături de nădejde şi dragoste. Atunci când toate aceste trei se împletesc armonios în omul credincios, îl înalţă şi-l situează pe treapta cea mai înaltă a vieţii spirituale, desăvârşirea. Una fără cealaltă nu duce la nimic, se susţin şi se completează una pe cealaltă, fiecare fiind temelia celeilalte, astfel lucrând mântuirea. Credinţa naşte nădejdea şi aprinde dragostea; nădejdea le înaripează pe amândouă, iar dragostea ruptă din Dumnezeu le umple de har. Pentru a le dobândi, omul se smereşte şi smerit gândeşte lucrarea lor. În scara Sfântul Ioan Scărarul, ultima treaptă este cea a credinţei. Treaptă pe care, dacă ne nevoim să o urcăm, cu toate puterile noastre, putem dobândi totul, adică viaţa cea veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

Ciprian Voicila :
《Postul Mare este un timp ideal pentru curățirea de patimi. Cum ne vindecăm de ele? Ce strategie trebuie să urmăm pentru ca lupta noastră să nu fie zadarnică? Citim în Istoria lausiacă, a episcopului Paladie, că, potrivit bătrânilor îndumnezeiți care s-au nevoit în pustia Chiliilor și în deșertul Nitriei, „cele contrare se vindecă prin cele contrare”: lăcomia prin post și înfrânare de la bucate, desfrânarea prin paza simțurilor, iubirea de arginți prin neagoniseală. Există, însă, o patimă tainică și insidioasă care, nedescoperită la timp, ne poate da peste cap toate planurile, zădărnicindu-ne viața de creștini și producându-ne un noian de neplăceri, din punct de vedere psihologic: minciuna de sine.
Când desfrânatul și măscăriciul bătrân Fiodor Pavlovici Karamazov cade teatral dinaintea starețului Zosima și îl întreabă ce să facă pentru a dobândi viața veșnică, el primește un răspuns previzibil: „Știi foarte bine, și încă de multă vreme, ce trebuie să faci, ești destul de deștept. Nu mai bea, nu mai vorbi măscări, nu te mai lăsa robit de patimile trupești și mai ales de arghirofilie, închide cârciumile, dacă nu pe toate, cel puțin două sau trei”. Minunatul stareț nu s-a oprit însă aici. A continuat, atrăgându-i atenția lui Fiodor Pavlovici: „Și mai ales nu minți”. Am putea crede că se referă la porunca din Decalog, însă nu păcatul de a-i minți pe ceilalți este vizat aici. Părintele Zosima demască o patimă insidioasă de care suferim toți, pe care Fiodor Pavlovici Karamazov a transformat-o, însă, în efigie personală, într-o decorație pe care o etala fălos prin lume. Ca un chirurg experimentat, starețul propovăduitor al iubirii hristice îi dezvăluie bătrânului înlănțuit de patimi cum acționează distructiv minciuna de sine: „Nu te minți singur. Cel care se minte pe sine și-și pleacă urechea la propriile minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui și să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, și astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-și omoare urâtul, se lasă în voia patimilor și a ispitelor trupești și, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el și un animal? Și toate astea numai și numai fiindcă se minte și pe sine, și pe alții”.
Profundul Dostoievski, prin gura personajului său, Zosima, pune în lumină înlănțuirea dintre patima minciunii de sine și stările sufletești, toxice, pe care ea le generează. Cel ce se minte pe sine, cu vremea, nu va mai putea să discearnă între adevăr și minciună. Starea de confuzie morală îl va face să își piardă atât respectul de sine, cât și considerația față de semeni. Dispariția respectului determină imposibilitatea de a-l iubi pe cel de lângă tine. Tot starețul Zosima va da glas definiției dostoievskiene a infernului: „Iadul e neputința de a mai iubi”. Sufletul secătuit de sentimentul dragostei devine terenul fertil pentru plictiseală - sentiment al zădărniciei, al pustiului existențial (Sfinții Părinți au descris acest conglomerat de stări negative printr-un singur cuvânt - akedie). Pentru a scăpa din ghearele plictisului, sufletul se aruncă plin de elan în mlaștina patimilor. Astfel, decade până la treapta animalică - regresie ilustrată exemplar în pilda întoarcerii fiului risipitor care, în faza revoltei, a ieșirii de sub tutela tatălui, ajunge să decadă atât de mult, încât, pentru a-și potoli foamea, râvnea zadarnic la roșcovele pe care le mâncau porcii.
Buna-credință ca valoare morală
Filosofii care s-au îndeletnicit cu teoria moralei au căutat un cuvânt potrivit pentru a oglindi fidel această stare psihologică de a fi și a te comporta în acord cu adevărul: i-au spus fie veridicitate, fie, pur și simplu, bună-credință. Autenticitatea sau buna-credință este un fapt psihologic și, totodată, virtutea prin care dovedești „iubire, respect pentru adevăr”, afirmă filosoful contemporan André Comte-Sponville. Tot el susține că sinceritatea sau buna-credință se opune oricărei forme de rea-credință: minciuna, ipocrizia, duplicitatea. În opinia sa, există o aproape insesizabilă diferență, între sinceritate și bună credință: a fi sincer înseamnă a nu-i minți pe ceilalți. A fi de bună-credință înseamnă atât a nu-ți minți semenii, cât și a nu te minți pe tine însuți. Este un fel de datorie față de sine.
Pentru moralistul francez La Rochefoucald, sinceritatea era sinonimă cu buna-credință și putea fi descrisă ca „o deschidere a inimii care ne arată așa cum suntem; este iubire de adevăr, repulsie de a se deghiza, dorința de a scăpa de păcate și de a le ispăși prin mărturisire”.
Cum se comportă sau cum ar trebui să se poarte un om animat de sentimentul moral al bunei-credințe? Ne-o spune Aristotel, în a sa Etică nicomahică: iubitorul de adevăr este „un om fără ocolișuri, sincer și în fapte și în cuvinte”. El pășește pe calea de mijloc, situată între două extreme - la un capăt se află lăudăroșenia, iar la celălalt falsa modestie.
Omul care se păzește de patima minciunii de sine ajunge, cu vremea, să își armonizeze sentimentele cu voința, voința cu faptele sale, iar faptele cu vorbele pe care le spune. Ultimul aspect este extrem de important: să făptuiești ceea ce afirmi, dar și să mărturisești ceea ce ai săvârșit. Taina Sfintei Spovedanii este vitală pentru un om care se războiește cu minciuna de sine: în fața duhovnicului ai ocazia să te dezvălui așa cum ești și, în fond, să descoperi cine ești.
Forme ale minciunii de sine
Mă mint că sunt creștin, că ținta vieții mele este comuniunea cu Domnul nostru Iisus Hristos, când, în același timp, vreau să mă împărtășesc, din plin, de bucuriile acestei lumi (bogăție, slavă, plăceri, admirația semenilor, un statut respectabil, putere și influență). Mântuitorul ne-a avertizat că nu putem sluji la doi stăpâni, și lui Dumnezeu, și lumii. Consecința acestei atitudini greșite este că ajungem să ne facem datoria de creștini, în mod meschin, pe jumătate. Nu din toată inima, nu „cu mărime de suflet”, cu generozitate, așa cum învăța Sfântul Paisie Aghioritul.
Mă mint când pretind a fi mai cinstit, mai iubitor, mai îngăduitor, mai cumpătat - într-un cuvânt, mai virtuos decât sunt. Apoi, din falsa părere de sine se ivește tentația de a-i călăuzi pe ceilalți, de a poza în fața lor în maestru, mentor, dascăl - un model demn de urmat. Unuia ca mine îi este adresat cuvântul Mântuitorului: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți” (Lc. 4, 23). Și urmează întrebarea de foc: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”
Mă mint când, angajându-mă într-o acțiune morală sau duhovnicească, scopul pentru care o săvârșesc nu este unul simplu, limpede, pur. Îl pot milui pe un sărac dându-i câțiva bani, nu pentru că vreau să urmez porunca Domnului, nu pentru că m-ar înduioșa starea deplorabilă a acestui om, ci pentru ca alții să vadă că sunt darnic, plin de compasiune pentru ființele obidite. În același timp, cred în sinea mea că mi-am făcut datoria de creștin, prin urmare, aștept ca Dumnezeu să mă recompenseze pentru acest gest. Minciuna de sine se poate înfățișa într-o formă și mai subtilă: miluindu-l cu te miri ce pe cel nevoiaș, nu doar îmi liniștesc conștiința („Mi-am făcut datoria!”), ci ajung să cred despre mine că sunt deosebit de ceilalți oameni, asemeni fariseului din pilda evanghelică.
Mă mint pe mine însumi când îmi etalez păruta virtute. Mântuitorul a descris și condamnat toate formele de afișare fariseică a virtuții. Fariseilor, care erau mari iubitori ai prescripțiilor religioase de tot felul, le-a reproșat accentul deosebit pe care îl puneau pe respectarea exterioară, formală, a legii dumnezeiești, ei neglijând partea nevăzută, indiscutabil mai importantă - sufletul - și schimbarea lăuntrică, pe care ar fi trebuit să și-o asume fiecare, în acord cu voința lui Dumnezeu: „Acum, voi fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie...” (Luca 11, 39).
Prin urmare, orice act de evlavie trebuie să izvorască din inimă, să nu fie amestecat cu interesul egoist și să fie săvârșit doar pentru Dumnezeu. Aceeași învățătură o întâlnim și la părinții din pustia Egiptului. Avva Pimen, de pildă, spunea: „Cine vorbește din dragoste de Dumnezeu, bine face; la fel, cine tace din dragoste de Dumnezeu”. Pentru un creștin, toate sentimentele, gândurile, mișcările sufletești țintesc spre Dumnezeu. Prezenți la Sfânta Liturghie, auzim iar și iar: „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”》