Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Smerenia se naște în inima omului și din mulțimea rugăciunilor
Sfântul Ioan Scărarul arată că „smerenia se naște în inima omului și din mulțimea rugăciunilor, căci cine are trebuință de ajutorul lui Dumnezeu face multe rugăciuni și pe cât le înmulțește, pe atât i se smerește inima sa. Nimeni, rugându-se și cerând, nu va putea să nu se smerească”. Același sfânt spune că smerenia se naște și din cunoștința de sine: „Dreptul ce nu-și cunoaște neputința sa, are lucrările sale pe ascuțișul biciului, nefiind departe de cădere și de leul făcător de stricăciune. Cel ce nu-și cunoaște neputința sa, este lipsit de smerita cugetare” (Cuv. 21).

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei
Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!
Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.
(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LIV, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 628-629
„Nimeni (…) să nu se rușineze de cruce, simbolul sfânt al mântuirii noastre, capul bunătăților, pentru care trăim și pentru care suntem! Ca pe o cunună așa să purtăm crucea lui Hristos! Prin cruce se săvârșesc toate cele ale noastre. Dacă trebuie să te naști din nou, crucea este alături! Dacă trebuie să te hrănești cu hrana aceea tainică, dacă trebuie să te hirotonești, dacă trebuie să faci orice, pretutindeni este alături de noi crucea, semnul biruinței! De aceea o scriem cu multă râvnă și pe case, și pe ziduri, și pe ferestre, și pe frunte, și în cugetul nostru.
Crucea este semnul mântuirii noastre, al libertății noastre obștești, al blândeții Stăpânului nostru, că S-a adus ca o oaie spre junghiere (Fapte 8, 32; Isaia 53, 7). Când îți faci semnul crucii, gândește-te atunci la tot ce s-a petrecut pe cruce și stinge mânia și toate celelalte patimi. Când îți faci semnul crucii umple-ți fruntea cu multă îndrăznire, fă-ți liber sufletul. Știi, doar, care sunt acelea care-ți dau libertatea! Pentru aceasta și Pavel, îndemnându-se la asta, adică la libertatea ce nu se cuvine nouă, așa ne-a îndemnat; amintind de cruce și de sângele Stăpânului a spus: Ați fost cumpărați cu preț! Nu fiți robi oamenilor! (I Corinteni 7, 23) Gândește-te, ne spune Pavel, la prețul dat de Domnul pentru tine și nu fi rob nici unui om! Pavel numește crucea preț. Nici nu trebuie să o facem așa de mântuială cu degetele, ci mai întâi să o facem cu inima, cu multă credință. Dacă-ți faci așa cruce pe față, nu va putea sta alături de tine nici unul din demonii cei necurați, că vede sabia care i-a dat lovitura, vede sabia cu care a fost lovit de moarte. Dacă noi ne cutremurăm când vedem locurile în care sunt executați condamnații la moarte, gândește-te ce trebuie să sufere diavolul când vede arma prin care Hristos i-a doborât toată puterea lui și a tăiat capul balaurului.
Să nu te rușinezi, dar, de un atât de mare bine, ca să nu Se rușineze Hristos de tine când va veni cu slava Lui, când înaintea Lui se va vedea crucea strălucind mai mult decât razele soarelui. Și va veni atunci crucea slobozind glas, cu chipul ei, vorbind întregii lumi pentru Stăpân, arătând că n-a lăsat nimic din ceea ce trebuia făcut pentru mântuirea oamenilor. Crucea, semnul acesta, și pe timpul înaintașilor noștri și acum, a deschis ușile cele încuiate, crucea a făcut fără de putere otrăvurile; crucea a luat puterea cucutei; crucea a vindecat mușcăturile cele veninoase ale fiarelor; dacă crucea a deschis porțile iadului, dacă a dat la o parte bolțile cerului, dacă a redeschis intrarea în rai și a tăiat puterea diavolului, ce e de mirare că are putere asupra otrăvurilor, asupra fiarelor sălbatice, asupra celorlalte de acest fel?
Întipărește-ți deci în inima ta crucea, strânge în brațe crucea, semnul mântuirii sufletelor noastre!”

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a VIII-a, Cap. 14-15; 20, Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 217-218; 220
„Și fiindcă de cele mai multe ori noi le arătăm desconsiderare fraților pe care i-am jignit și întristat, sau, cel puțin, privindu-i de sus, pretindem că nu noi ne facem vinovați de asta, doctorul sufletelor și cunoscătorul celor ascunse din lăuntrul nostru a voit să înlăture cu totul orice prilej de mânie din inimile noastre. Astfel, el ne poruncește nu numai să-i iertăm pe frații noștri care ne-au supărat și să ne împăcăm cu ei, alungând din minte toată jignirea sau întristarea pricinuită de ei, dar mai mult: dacă știm că ei au vreo pornire dreaptă sau nedreaptă împotrivă-ne, la fel ne impune să lăsăm darul nostru, adică să întrerupem ruga și să ne grăbim mai întâi a-i împăca (Matei 5, 23-24). După ce le-am potolit mânia, putem înălța nepătate darurile rugăciunilor noastre. Căci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-i împăcat să-i aducem o astfel de slujire prin care ce-a dobândit printr-unul să piardă prin celălalt stăpânit de supărare. Cel ce dorește și așteaptă mântuirea tuturor robilor săi suferă o pagubă la fel dacă a pierdut pe cineva. De aceea, dacă fratele are mânie împotriva noastră, rugăciunea ne va fi tot atât de nefolositoare de parcă noi am păstra-o în sufletul umflat de indignare împotriva acestuia.
De altfel, nu este motiv să zăbovim prea mult timp asupra poruncilor evanghelice și apostolice, când chiar Legea Veche, care pare să manifeste o oarecare indulgență, ne pune în vedere același lucru: Să nu dușmănești, zice, pe fratele tău în inima ta (Levitic 19, 17), și iarăși: Să n-ai ură asupra fiilor poporului tău(Levitic 19, 18), și tot așa: Drumurile celor ce-și amintesc de fapta rea duc spre moarte (Pilde 12, 28). Deci și acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, odată ce se cer alungate cu totul ura și răzbunarea până și din minte, dar din inimă?”
„(...) Trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negreșit, nu ne va fi de nici un folos să înăbușim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neștiute cele *ascunse ale inimii, o găsește cuibărită acolo. Cuvântul Evangheliei ne poruncește să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea, după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafața faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare și sfințenie deplină.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XXVII, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 591
„Așa este firea mâniei: amânată se ofilește și piere, dar lăsată liberă se aprinde din ce în ce mai mult.”

[cristiboss56]

Hristos este Mântuitor, fiindcă opera de răscumpărare rămâne nedespărţită de Persoana Cuvântului întrupat. Părintele Dumitru Stăniloae evidenţiază rolul Fiului în opera de mântuire, care începe cu întruparea, continuă cu moartea şi Învierea Sa din morţi şi se încununează cu Înălţarea la cer şi şederea Sa la dreapta Tatălui pe tronul slavei cereşti, prin care Hristos nu lucrează numai asupra oamenilor, ci asupra Lui însuşi, fiindcă prin opera de răscumpărare a îndumnezeit firea Sa omenească. Hristos nu ne mântuieşte printr-o lucrare separată de Persoana Sa, ci printr-o lucrare mântuitoare în care este prezentă Persoana Sa. Nu moartea şi învierea lui Hristos, ca acte independente de Persoana Lui, constituie centrul teologiei Apostolului Pavel, ci Hristos Cel răstignit şi înviat, fiindcă actele rămân nedespărţite de Persoana Sa.
În opera Sa mântuitoare este prezentă şi Persoana Sa. Opera de răscumpărare este nedespărţită de prezenţa şi lucrarea lui Hristos Însuşi, Cuvântul întrupat. Datorită legăturii indisolubile între opera de răscumpărare şi Persoana Mântuitorului Hristos, întreaga Sfântă Treime este prezentă şi lucrează pentru mân*tuirea noastră. Lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită în trei direcţii: spre firea Sa omenească, pe care o umple de dumnezeire; spre firea oamenilor, pe care o eliberează de păcat; spre împăcarea cu şi slăvirea lui Dumnezeu. Aceste trei laturi ale lucrării Sale mântuitoare nu sunt despărţite de cele trei forme de slujire a lui Hristos: Arhiereu, Învăţător-Proroc, Domn-Împărat. În toată lucrarea Sa, Hristos manifestă întreita Sa relaţie cu natura Sa omenească, cu Tatăl şi cu oamenii şi prin toate manifestă întreita Sa slujire de Învăţător - Proroc, de Arhiereu şi de Împărat. Ea se împlineşte prin jertfa trupului Său, prin învăţătura şi pilda de slujire date oamenilor şi prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morţii prin înviere şi asupra oamenilor prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii. Întrucât exercită aceste trei activităţi ca laturi ale lucrării Sale mântuitoare, Iisus Hristos a fost considerat de la începutul Bisericii ca Arhiereu (Evrei 9, 11), ca Învăţător-Profet sau ca Stăpânitor, Domn şi Împărat (Apocalipsă 17, 14; 11, 15; Matei 28, 18)

[Petru7]

Scrii frumos. Prezinți credința ta și a altora. Dar nu-ți fă griji, împlinește Domnul și Adevărul ne va elibera.

[cristiboss56]

Numai prin credinţă se respectă cel mai mare dar al omului, ca purtător al chipului lui Dumnezeu, şi anume: libertatea. Credinţa trebuie să respecte libertatea, adică să-i lase omului şansa de a accepta sau de a refuza. Simpla cunoaştere obligă voinţa omului de a recunoaşte tot ceea ce priveşte existenţa lui şi a universului. Orice om ştie şi vede un soare pe cer. Toţi cunoaştem aceasta şi suntem, într-o anumită formă, obligaţi să recunoaştem aceasta. Sau, altfel spus, nimeni nu poate să nege existenţa soarelui, ceea ce înseamnă că libertatea refuzului dispare. Dumnezeu, însă, are o existenţă mai evidentă decât cea a soarelui. Adică ar trebui să-L recunoaştem pe Dumnezeu cu o rapiditate şi cu o uşurinţă mai mare decât recunoaşterea existenţei soarelui. Dar Dumnezeu nu vrea să ne constrângă, nu vrea să lezeze darul libertăţii cu care ne-a înzestrat la creaţie, de aceea ne-a lăsat libertatea deplină să acceptăm sau nu existenţa Lui. În această libertate a credinţei, Dumnezeu vede cu adevărat fidelitatea noastră. Postul şi rugăciunea reprezintă un mod de viaţă cu Hristos, sunt cele două braţe cu care vrem să-L îmbrăţişăm pe Mântuitorul. „A putea”, prin credinţă, duce la „a avea” totul. La nivel uman, în lumea căzută în păcat, atingerea credinţei desăvârşite presupune multă putere, efort duhovnicesc și multă jertfă. Credinţa nu se naşte de la sine şi nici în mod comod, ci cu multă osteneală şi multă nevoinţă. Iar când puterea noastră se întâlneşte cu credinţa în Dumnezeu, atunci se coboară puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi avem nevoie de puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu este armonie deplină. Aceasta este expresia atotputerniciei lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om, dar nu a vrut să-l ridice din păcat cu forţa, ci numai prin jertfa Fiului Său, asumată prin credinţă. Omul este o „creație” cu suflet, înzestrată cu puterea de a crede, în totală libertate, în Cel ce l-a creat. La această credinţă puternică, logică şi teologică ne cheamă Sfânta Evanghelie. Credinţa este una dintre virtuţile teologice alături de nădejde şi dragoste. Atunci când toate aceste trei se împletesc armonios în omul credincios, îl înalţă şi-l situează pe treapta cea mai înaltă a vieţii spirituale, desăvârşirea. Una fără cealaltă nu duce la nimic, se susţin şi se completează una pe cealaltă, fiecare fiind temelia celeilalte, astfel lucrând mântuirea. Credinţa naşte nădejdea şi aprinde dragostea; nădejdea le înaripează pe amândouă, iar dragostea ruptă din Dumnezeu le umple de har. Pentru a le dobândi, omul se smereşte şi smerit gândeşte lucrarea lor. În scara Sfântul Ioan Scărarul, ultima treaptă este cea a credinţei. Treaptă pe care, dacă ne nevoim să o urcăm, cu toate puterile noastre, putem dobândi totul, adică viaţa cea veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.

[stefan florin]

În prealabil postat de cristiboss56

Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei
Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!
Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.
(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

vorbe de AUR, ale Sfantului

[cristiboss56]

Recomandarea spiritualităţii ortodoxe, exprimată prin glasul inspirat de Dumnezeu al Sfinţilor ei Părinţi, este aceea de a căuta şi de a preţui întotdeauna în persoanele iubite nu atât frumuseţea fizică, cât mai ales nobleţea sufletească.
Sfântul Ioan Gură de Aurconsideră că „pe femeie o face plăcută şi dorită nu frumuseţea trupului, ci virtutea sufletului, nu sulimanurile şi fardurile, nici aurul şi hainele cele scumpe, ci cuminţenia, bunătatea şi frica tainică de Dumnezeu. Frumuseţea trupului şi boala o veștejește, iar trecerea timpului o strică, şi bătrâneţea o stinge, şi moartea, când vine, o pierde de tot; dar frumuseţea sufletului n-o poate poci nici vremea, nici boala, nici bătrâneţea, nici moartea, nici altceva din unele ca acestea, ci continuă să fie veşnic în floare. Frumuseţea trupului adeseori cheamă la desfrânare pe cei care o privesc, pe când frumuseţea sufletului atrage chiar pe Dumnezeu spre dragostea cea potrivită Lui...”.
(Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 75-80)

[cristiboss56]

De ce Săptămâna Patimilor se mai numeşte şi Săptămâna Mare?
Fiindcă în aceste zile s-au săvârşit nişte lucruri cât se poate de mari: patimile şi moartea Dumnezeu-Omului pentru neamul omenesc. Aceste lucruri sunt atât de mari şi au atât de multă însemnătate încât de nu s-ar fi săvârşit, lumea şi neamul omenesc ar fi pierit precum Sodoma şi Gomora sau precum lumea dintru început, cea nimicită prin potop. Lumea dăinuie fiindcă există Sămânţa Sfântă. Sămânţa Sfântă e dăinuirea lumii. Lumea dăinuie fiindcă se află în lume aleşi şi sfinţi, care se roagă pentru lume. Lumea dăinuie fiindcă în Cer nu s-a împlinit numărul celor aleşi.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2011, p. 28)