Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

În Scara Sf. Ioan Scărarul scrie că rugăciunea, pentru cel care se roagă, este de patru feluri: rugăciune întinată, rugăciune furată, rugăciune pierdută și rugăciune curată.
Rugăciunea întinată, rugăciune spurcată au toți aceia care în mintea lor poartă răutățile și spurcăciunile pe care le-au văzut cândva și apar la vremea rugăciunii.
Mai ales astăzi, când sunt așa de răspândite răutățile, când oamenii se uită la atâtea urâciuni care apar în fața lor și pe care oamenii le găsesc la televizor, la video, la filme necuvincioase și le bagă în suflet de unde nu le mai pot scoate, de multe ori.
Când încep să se roage, se roagă cu gânduri bune și apoi îndată se rătăcesc de la gândurile bune spre gândurile rele și își fac loc gândurile cele întinate pe care le poartă omul în sufletul său.
Este apoi o rugăciune furată pe care ți-o ia parcă cineva. Citești niște rugăciuni și vezi că nu-ți stă parcă mintea la ele, ca și când ți-ar fura cineva gândurile cele bune, deși le ai, pornești cu ele.
Există apoi o rugăciune pierdută, o rugăciune la care nu mai ai alint. Dar sunt și oameni care au o rugăciune curată, pentru că au și viață curată. Cine are viață curată are și rugăciune curată. Cine are viață întinată are și rugăciune întinată. Cine are nepăsare, ajunge la întreruperi din rugăciune, la devieri de rugăciune.
Un părinte din Filocalie, Sfântul Marcu Ascetul, spune că așa cum focul nu rămâne în apă,tot așa și gândul cel rău nu rămâne în sufletul iubitor de osteneală, în inima iubitoare de osteneală. Cineva care se silește spre cele bune ajunge să aibă rugăciunea acelui cuvios care nu-i lasă pe draci să intre în chilia lui unde se ruga el. De ce? Pentru că avea o rugăciune puternică, o rugăciune care împrăstia gândurile, care ținea piept cu greutățile care apăreau în mintea lor.
„Gânduri care duc spre lumină”, Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Ce înseamnă mărturisirea credinţei? Ce înseamnă a mărturisi pe Iisus în faţă oamenilor? Aici răspunsul e mai simplu: înseamnă a recunoaşte în Dumnezeu pe creatorul universului şi al oamenilor, înseamnă a-L recunoaşte pe lisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Înseamnă, prin urmare, a intră într-o ordine de gândire religioasă. Înseamnă a nu ne consideră autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât şi la sfârşitul nostru.
A-L mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine, în această rânduiala divină. Înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, aşa cum nu putem fi autonomi faţă de tatăl nostru cel pământesc.
Putem noi să ne lepădam de propria noastră naştere? De proprii noştri părinţi? Nu putem. Nu putem fi autonomi faţă de ei. Putem fi autonomi faţă de multe alte lucruri. Putem fi creatori de artă, de cultură, de filosofie, de orice. Aici avem toată autonomia şi, în sens larg, toată libertatea. Dar noi cei credincioşi nu putem fi autonomi faţă de părinţii noştri de pe pământ şi, cu deosebire, nici faţă de Părintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-L recunoaştem. Şi odată cu El şi pe Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Duhul Sfânt.
La această ne cheamă de fapt cuvântul Evangheliei: să ne mărturisim dependenţă de Dumnezeul cel ceresc şi de Fiul Său, Iisus Hristos, pe care îl acceptăm că Mântuitor şi stea polară care ne orientează spre împărăţia Cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependenţă, recunoaştere şi acceptare, nu putem fi creştini.
IPS.Antonie Plamadeala

[cristiboss56]

Iată calea cea mai scurtă şi mai uşoară de a ajunge la mântuire: Fii ascultător, înfrânat, nu judeca pe nimeni, păzeşte mintea şi inima ta de gândurile rele, crede că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru această smerenie, harul Duhului Sfânt se va sălăşlui întru tine și vei zice: «Bun este Domnul!». Dar dacă judeci pe ceilalţi, dacă murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia ta, atunci, chiar dacă te-ai ruga mult, sufletul tău va sărăci şi vei spune: «Domnul m-a uitat». Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, tu ai uitat că trebuie să te smereşti şi pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu sălăşluieşte în sufletul tău. El intră cu uşurinţă într-un suflet smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi oamenii, de aceea o slăvesc cerul şi pământul.
„Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Sfântul Siluan Athonitul

[cristiboss56]

OMUL INVIDIOS CU NIMIC NU TE VA AJUTA!
- Părinte, de unde vine invidia? Cum e cu omul invidios?
-De la diavol vine, de unde din altă parte?! Ce vă spuneam eu până acum? Toţi cei care se duc la biserică, toţi cei care se mărturisesc, toţi cei care se scoală noaptea la rugăciune, fac lucruri bune. Dar cel mai mult contează să ne păzim şi să nu osândim. De ce tot zic eu să nu osândim? Pentru că o să observaţi şi frăţiile voastre că patima osânditului o au îndeosebi oamenii cei invidioşi…
-Dar ne putem apropia de cei invidioşi? Putem să-i îndreptăm?
-Putem să ne apropiem de ei, dar cu grijă, căci toţi acei care au invidie în suflete sunt oameni foarte periculoşi. Să ţineţi minte de la mine: omului invidios să nu-i spui niciodată bucuria ta! Spune-i doar scârba ta, numai supărarea pe care o ai. Că, dacă îi spui scârba ta, el se va linişti.
-Aşa îi liniştim, văzându-ne întristaţi?
-Aşa, aşa… Adică să nu ne bazăm pe aceia, să le spunem doar necazurile noastre… Exact. Ţine minte aşa: să nu te jeluieşti niciodată la omul invidios, căci cu nimic nu te va ajuta. Pentru că omul invidios nu te poate ajuta, căci în el sălăşluieşte un duh necurat, nu Duhul lui Dumnezeu. Cine are Duhul lui Dumnezeu, are dragoste, are milă, iartă, e iubitor si milos. Omul invidios nu are nimic din toate astea."
Extras din ”Convorbiri cu părintele Proclu Nicău"

[cristiboss56]

Rugăciunea să se facă din inimă, cu credinţă, cu post şi metanii după putere, cu statornicie şi cu multă smerenie, cum zice prorocul David: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu” (Psalmul 129, 1). Iar în alt loc zice: „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18). Apoi zice: „Smeritu-m-am şi m-am mântuit” (Psalmul 114, 6).
Este mare păcat să se laude cineva cu rugăciunea şi cu faptele sale bune, căci pierde toată plata şi este părăsit de Dumnezeu.
(Arhimandrit loanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în familie și societate II, Ediția a III-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători Neamț, 2010, p. 104)

[cristiboss56]

Pe când Hristos îşi lua rămas bun de la ucenici, le-a zis: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27). Cum se poate împlini cuvântul lui Hristos în inimile noastre, cum se poate sălăşlui pacea în noi?
Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă... însă dacă e să întrebi pe cineva dintre dumneavoastră: „Fraţilor, vă doare inima?”, îmi veţi răspunde: „Ah, mă doare atât de mult, nu-mi găsesc loc, se alarmează din tot felul de motive, nu are absolut deloc linişte...” De ce ne doare inima, din ce cauze ne alarmăm neîncetat şi nu avem în noi pacea despre care vorbeşte Domnul?
Mai înainte de toate inima doare din cauza cugetărilor, gândurilor care o rod şi îi distrug liniştea. Uneori omul gândeşte: „Iată, eu voi muri şi copiii îmi vor muri în necredinţă!”, şi acest gând nu-l părăseşte, locuieşte neîncetat neliniştea în inima lui şi nu există pace în ea. Altul a rămas fără proprietate şi avere şi gândul despre cum va vieţui în continuare îl urmăreşte... Unii au duşmani - şi cine nu are! - şi iată că omul este chinuit de gândul răzbunării împotriva vrăjmaşului, căutând ce să-i facă, şi din cauza acestor gânduri îşi petrece turbat zilele... Cum e posibil să obţii pacea într-o asemenea stare a inimii ? Cum e cu putinţa să simţi cu inima ta liniştea (odihna) desăvârşită, cum vă poate cerceta pacea?
Pacea poate să se sălăşluiască în inima noastră dacă ne vom împotrivi gândurilor noastre rele, dacă ne vom lupta prin intermediul rugăciunii neîncetate. Insă trebuie să ne rugăm cu adevărat, nu aşa cum ne rugăm noi. Iată, se rosteşte ectenia şi se cântă: „Doamne, miluieşte”: ne însemnăm automat cu semnul Sfintei Cruci, repetăm în mod automat cuvintele cu buzele, dar în inimă nu avem credinţă în aceste cuvinte. Sau atunci când preotul zice: „Să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa...”, nu vedem sensul acestor cuvinte, nu aşezăm credinţă în aceste cuvinte, şi din această cauză şi rugăciunea noastră nu ne dă linişte, e moartă pentru noi. In rugăciune avem doar cuvinte, nu şi credinţă; Domnul nostru însă este astfel că, dacă omul are în inima sa măcar o picătură de credinţă, măcar gândul că crede, pentru aceasta El e gata sâ-i dea totul şi să-l liniştească cumva negreşit. Şi de aceea, daca vrem să primim pacea în suflet, trebuie să împletim cu credinţă rugăciunea noastră. De exemplu, atunci când se cântă: „Doamne, miluieşte”, se cuvine nu doar să repeţi aceste cuvinte, ci să adaugi: „Cred că mă vei milui”...
Vă amintiţi femeia cu scurgere de sânge? De ce s-a vindecat? Ea, precum ne spune evanghelistul, doar a gândit în inimă: „Mă voi atinge de haina Lui si mă voi vindeca” - si s-a vindecat cu adevărat. De aceea trebuie să luptăm împotriva gândurilor cu rugăciunea şi să ne rugăm totdeauna cu credinţă, măcar să avem gândul să credem, şi atunci inima ni se va linişti şi va avea pace. Domnul însuşi va da această pace pentru fărâmele de credinţă pe care le vei întinde spre El.
Episcopul Veniamin Milov

[cristiboss56]

A încercat omul toate: bogăţia, puterea, ştiinţa, păcatul, dar fericit nu l-a făcut nici una! Iisus ne îmbie încercarea Sa, cea din urmă: încercarea iubirii. Aceea pe care nimeni n-a făcut-o, sau pe care puţini au încercat-o, doar puține clipe ale vieţii lor. Cea mai cutezătoare, cea mai potrivnică pornirilor din noi; dar singura care se poate ţine de ceea ce făgăduieşte!
Poţi iubi pe Dumnezeu cât te ţine gura, dar dacă nu iubeşti şi smerenia în care a venit Dumnezeu, ascultător până la moarte de Cruce, n-ai făcut nimic. Iubirea a coborât pe Dumnezeu din Ceruri să se facă om, - şi nu este smerenie mai mare ca aceea a locui Dumnezeu în oameni, din iubire.
Ieromonah Arsenie Boca