Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

REGULI PENTRU CRESTINII CARE MERG DUMINICA LA BISERICA !
1. Să te ierţi cu toţi cei din casa si din societate .
2. Să duci un mic dar la Altar,un pomelnic,o lumânare, o prescură, un pahar de vin – ce poţi. Prin acel dar pe care-l duci tu la biserică, se binecuvântează casa ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu.
3. Să mergi mai de dimineaţă !Ca să ajungi, să te poţi închina în linişte şi să îţi alegi locul fără să deranjezi slujba.
4. Bărbaţii stau în dreapta, femeile în stânga.Aceasta este ordinea aşezării credincioşilor în biserică. Şi vârsta stabileşte ordinea aşezării: în faţă stau femeile şi bărbaţii mai vârstnici, iar cei mai tineri – în spatele lor. Între bărbaţi şi femei se lasă o cărare în mijlocul bisericii, ca să poată merge la altar cei care vor să se închine şi să ducă darul.
5. Nu vorbeşti în biserică.Este mare păcat. Doar dacă este neapărat nevoie poţi spune ceva, dar numai în şoaptă sau prin semne.
6. Nu ieşi înainte să se termine slujba.Dacă ieşi înainte de terminarea slujbei, eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina cea de Taină şi s-a dus să-l vândă pe Hristos. Doar urgenţele justifică încălcărea acestei reguli canonice.
7. Nu săruţi sfinţii pe faţă.Când te închini la sfintele icoane, este păcat să săruţi sfinţii pe faţă. Dacă sfântul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele
8. Nu te mai duci să te închini……după ce preotul a dat binecuvântrea de Liturghie. pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte Sfânta Liturghie. Nici darul nu îl mai duci, îl vei da, cu lumânare şi cu prescură, la sfârşit.
9. Stai în genunchi……când se cântă: ”Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm…!”. La fel la Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru.
10. După împărtăşanie nu mai săruţi mâna preotului sau sfintele icoane.Cei căsătoriţi, care vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să păzească curăţia în familie măcar trei zile inainte, iar după măcar două zile.
11. Iei anafură pentru cei de acasă.Cel ce a venit la biserică se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfânta anafură pentru toţi cei din casă.
12. Cum ieşi din biserică.Când rosteşte preotul: ”Cu pace să ieşim! Întru numele Domnului!” şi sfârşeşte liturghia, faci trei închinăciuni în mijocul bisericii şi mergi acasă. De la biserică nu te opreşti până la uşa ta.
13. Acasă, spui rugăciunea Cuvinese cu adevarat… la sfintele icoane şi, stând la masă cu familia, povesteşti ce ţi-a rămas în cap de la slujba si predica.
14.După ce ai stat la masă, te odihneşti, apoi te duci, să faci vizite celor în necaz: bătrâni şi bolnavi.Le duci, dacă poţi, un dar cât de mic.
Asa sa ne ajute Dumnezeu !
Parintele Cleopa Ilie Manastirea Sihastria Neamt

[cristiboss56]

Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascuns în ele momeala plăcerii sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere.
Tot războiul potrivnicului acesta a fost: să-L faci pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu.
Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă ne-a ars. După ce Domnul la bătut pe diavolul în pustia Carantaniei, a venit ca să-l bată şi între oameni.
Satana i-a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, cărturarii şi fariseii (lumii vechi), unelte ale sale, oameni slabi, dar cu putere mare, ca doar Iisus îi va blestema sau îi va urî, greşind măcar împotriva celei de a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta este, cum zice Sfântul Maxim, ispita a doua prin durere, care e stârnită de potrivnicul cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni întreolaltă.
Iată cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispită pc care l-a avut Mântuitorul de învins. După ce, aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit planul puterilor, căpeteniilor şi stăpâniilor celor rele, Domnul a îngăduit să-ţi pună în lucrare şi al doilea atac, adică să vină încercarea ce le mai rămăsese: ispita prin dureri.
Să urmărim, deci, uneltirile potrivnicilor, să vedem metoda lor şi metoda lui Dumnezeu, tot cam în cuvintele Sfântului Maxim. Neputând vrăjmaşul să-L facă pe Domnul să calce porunca iubirii, eu prin cele ce i le-a tăgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, după ce a revenit în lume, cu ajutorul nelegiuiţilor iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de oameni. Satana (care înseamnă „potrivnic”) îi îndemna pe cărturari şi farisei la felurite meşteşuguri împotriva lui Iisus, ca neputând răbda încercările, cum cre¬dea el, să fie adus să-i urască pc cei ce-i întindeau curse şi aşa să calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pc fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fi făcut-o, fiind din fire bun?), ci prin iubirea faţă de ei bătea pc cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtaţi de el nu înceta, să-i mustre, să-i înfricoşeze, să-i plângă ca pe unii ce puteau să nu se lase conduşi de el. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare. Mântuitorul, e drept, i-a mustrat şi i-a certat ca nimeni altul, însă nu i-a urât nicio clipă, de vreme ce pe diavolul din ei îl certa şi-l umilea, dându-I la iveală, şi îi învăţa înainte»
Pătimea cu îndurare şi le arăta toate faptele iubirii, îi învăţa căile vieţii şi zugrăvea, prin fapte, chipul vieţuirii creştineşti, vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi împărăţia Cerurilor celor ce cred, iar necredincioşilor (ateilor) le vestea înfricoşatele pedepse veşnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îl bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i şi pe ei, deşi îi ducea acela. O, minunat război!
In loc de ură, Iisus arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. În acest scop răbdăm atâtea rele de la ei, mai adevărat vorbind, pentru ei. S-a străduit până la moarte în chip omenesc pentru porunca iubirii şi, biruind biruinţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi» Astfel Adam cel Nou a înviat pe cel vechi.
Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiţi de el, şi îi năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stăpânitorii lumii acesteia, prin slujitorii Templului, arhiereii Ana şi Caiafa, prin Iuda vânzătorul, diavolul, nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf, li cere nedreapta răstignire pe cruce, în rând cu tâlharii.
Când războiul nevăzut între iubire şi ură a ajuns aici, Iisus bate pe diavol tot ca om, să nu uităm, prin neputinţa şi nepreţuirea trupului, adică prin desăvârşita lepădare de sine sau prin primirea de bună voie a morţii. Plăcerea a alungat-o cu hotărâre puternică, durerea însă a primit-o cu durere mare.
”Am auzit un Sfânt vorbind”, Pr. Ioan Sofonea
Jurnal Spiritual

[cristiboss56]

Cel rău, cel ce ispiteşte, cel ce pune la cale toate fărădelegile, este diavolul. Diavolul nu-i o metaforă, nu-i o ficţiune, nu-i un concept, ci diavolul este o persoană, o persoană care stă la capătul răului.
Domnul Iisus Hristos, în Evanghelia de la Ioan, are o dispută cu iudeii, cu iudeii păcătoşi, spunându-le lucrul următor: “Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul, şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi n-a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii”. El este cel rău, rău din cale afară, răul absolut, însăşi întruchiparea răului.
Se ştie că la început diavolul a fost înger. Toate lucrările lui Dumnezeu au fost foarte bune. Dumnezeu i-a creat pe îngeri. Din păcate, o parte dintre ei, datorită libertăţii, au căzut, mândrindu-se, şi dorind să fie mai presus decât Dumnezeu.
Proorocul Isaia, relatând căderea îngerilor, zice aşa: “Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Suindu-mă deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Şi acum tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului”.
Dacă citim cu atenţie Cartea Apocalipsei, vom vedea că o treime din îngerii cei luminaţi au căzut. Au căzut sub comanda lui Lucifer. Şi de atunci îşi fac lucrarea lor cea rea.
Noi îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească de cel rău; de cel care este, de fapt, foarte rău. Mai mulţi scriitori moderni, meditând asupra lui şi asupra lucrării dezastruoase pe care o face, subliniază faptul că cea mai mare năstruşnicie pe care a pus-o la cale diavolul nu este de a-i convinge pe oameni că nu există Dumnezeu, ci că de a-i convinge că nu există diavol, ca să poată lucra clandestin, subversiv, nevăzut. Dar lucrează cu toată puterea.
Sfântul Petru, în prima Epistolă, ne atenţionează: “Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită. Căruia staţi-i împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri din lume”.
Este teribilă bătălia între bine şi rău, între om şi diavol. Sfântul apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, zice aşa: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari având mijlocul vostru încins cu adevărul, şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia duhului – care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea în duhul tot felul de rugăciuni şi cereri, şi întru toate acestea priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii”. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel să ne luptăm împotriva duhurilor răutăţii. Îi cerem lui Dumnezeu să ne mântuiască de cel rău, să ne izbăvească de diavol şi de lucrarea lui demonică. Sigur că avem nevoie în această luptă de o strategie anume.
Sfântul Ignatie Briancianinov zice că este foarte greu a te lupta cu diavolul pe terenul lui. În Cartea Facerii, ni se spune că diavolul a luat chip de şarpe şi se târa pe pământ; cu alte cuvinte locul unde îi place lui să ispitească, să lucreze, să rănească, este jos. Şarpele se piteşte printre bălării, printre spini. Nu-i place locul curat, nu-i place locul înalt. Lui îi place la întuneric, printre hăţişuri; când ne complacem jos, când ne târâm; când ispitele ne covârşesc, când suntem pe terenul lui de joc, cu siguranţă că vom fi biruiţi.
Ce trebuie făcut? Trebuie să te urci la înălţime! Să te salţi sus, pentru că acolo diavolul nu te poate răni. Locul în care el se târăşte îl putem intui foarte bine. E vorba de lăcaşurile de petreceri, de crâşme, de discoteci, de cluburi, locuri în care domneşte promiscuitatea, în care el se târăşte şi ne târâm şi noi împreună cu el, şi ne răneşte. Se foloseşte cel rău de ispitele lui, stăpâneşte o întreagă lume astăzi, prin ban şi prin sex.
Iată de ce Îl rugăm pe Dumnezeu „să ne mântuiască de cel rău”, să ne scape de ispitele lui, să ne ajute să ne înălţăm, să ducem o viaţă elevată din punct de vedere spiritual, ca să nu fim răniţi, ca să nu fim ucişi de cel ce umblă răcnind ca un leu.
Mitropolit Andrei Andreicut

[cristiboss56]

În Scara Sf. Ioan Scărarul scrie că rugăciunea, pentru cel care se roagă, este de patru feluri: rugăciune întinată, rugăciune furată, rugăciune pierdută și rugăciune curată.
Rugăciunea întinată, rugăciune spurcată au toți aceia care în mintea lor poartă răutățile și spurcăciunile pe care le-au văzut cândva și apar la vremea rugăciunii.
Mai ales astăzi, când sunt așa de răspândite răutățile, când oamenii se uită la atâtea urâciuni care apar în fața lor și pe care oamenii le găsesc la televizor, la video, la filme necuvincioase și le bagă în suflet de unde nu le mai pot scoate, de multe ori.
Când încep să se roage, se roagă cu gânduri bune și apoi îndată se rătăcesc de la gândurile bune spre gândurile rele și își fac loc gândurile cele întinate pe care le poartă omul în sufletul său.
Este apoi o rugăciune furată pe care ți-o ia parcă cineva. Citești niște rugăciuni și vezi că nu-ți stă parcă mintea la ele, ca și când ți-ar fura cineva gândurile cele bune, deși le ai, pornești cu ele.
Există apoi o rugăciune pierdută, o rugăciune la care nu mai ai alint. Dar sunt și oameni care au o rugăciune curată, pentru că au și viață curată. Cine are viață curată are și rugăciune curată. Cine are viață întinată are și rugăciune întinată. Cine are nepăsare, ajunge la întreruperi din rugăciune, la devieri de rugăciune.
Un părinte din Filocalie, Sfântul Marcu Ascetul, spune că așa cum focul nu rămâne în apă,tot așa și gândul cel rău nu rămâne în sufletul iubitor de osteneală, în inima iubitoare de osteneală. Cineva care se silește spre cele bune ajunge să aibă rugăciunea acelui cuvios care nu-i lasă pe draci să intre în chilia lui unde se ruga el. De ce? Pentru că avea o rugăciune puternică, o rugăciune care împrăstia gândurile, care ținea piept cu greutățile care apăreau în mintea lor.
„Gânduri care duc spre lumină”, Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Ce înseamnă mărturisirea credinţei? Ce înseamnă a mărturisi pe Iisus în faţă oamenilor? Aici răspunsul e mai simplu: înseamnă a recunoaşte în Dumnezeu pe creatorul universului şi al oamenilor, înseamnă a-L recunoaşte pe lisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Înseamnă, prin urmare, a intră într-o ordine de gândire religioasă. Înseamnă a nu ne consideră autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât şi la sfârşitul nostru.
A-L mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine, în această rânduiala divină. Înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, aşa cum nu putem fi autonomi faţă de tatăl nostru cel pământesc.
Putem noi să ne lepădam de propria noastră naştere? De proprii noştri părinţi? Nu putem. Nu putem fi autonomi faţă de ei. Putem fi autonomi faţă de multe alte lucruri. Putem fi creatori de artă, de cultură, de filosofie, de orice. Aici avem toată autonomia şi, în sens larg, toată libertatea. Dar noi cei credincioşi nu putem fi autonomi faţă de părinţii noştri de pe pământ şi, cu deosebire, nici faţă de Părintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-L recunoaştem. Şi odată cu El şi pe Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Duhul Sfânt.
La această ne cheamă de fapt cuvântul Evangheliei: să ne mărturisim dependenţă de Dumnezeul cel ceresc şi de Fiul Său, Iisus Hristos, pe care îl acceptăm că Mântuitor şi stea polară care ne orientează spre împărăţia Cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependenţă, recunoaştere şi acceptare, nu putem fi creştini.
IPS.Antonie Plamadeala

[cristiboss56]

Iată calea cea mai scurtă şi mai uşoară de a ajunge la mântuire: Fii ascultător, înfrânat, nu judeca pe nimeni, păzeşte mintea şi inima ta de gândurile rele, crede că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru această smerenie, harul Duhului Sfânt se va sălăşlui întru tine și vei zice: «Bun este Domnul!». Dar dacă judeci pe ceilalţi, dacă murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia ta, atunci, chiar dacă te-ai ruga mult, sufletul tău va sărăci şi vei spune: «Domnul m-a uitat». Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, tu ai uitat că trebuie să te smereşti şi pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu sălăşluieşte în sufletul tău. El intră cu uşurinţă într-un suflet smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi oamenii, de aceea o slăvesc cerul şi pământul.
„Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Sfântul Siluan Athonitul

[cristiboss56]

OMUL INVIDIOS CU NIMIC NU TE VA AJUTA!
- Părinte, de unde vine invidia? Cum e cu omul invidios?
-De la diavol vine, de unde din altă parte?! Ce vă spuneam eu până acum? Toţi cei care se duc la biserică, toţi cei care se mărturisesc, toţi cei care se scoală noaptea la rugăciune, fac lucruri bune. Dar cel mai mult contează să ne păzim şi să nu osândim. De ce tot zic eu să nu osândim? Pentru că o să observaţi şi frăţiile voastre că patima osânditului o au îndeosebi oamenii cei invidioşi…
-Dar ne putem apropia de cei invidioşi? Putem să-i îndreptăm?
-Putem să ne apropiem de ei, dar cu grijă, căci toţi acei care au invidie în suflete sunt oameni foarte periculoşi. Să ţineţi minte de la mine: omului invidios să nu-i spui niciodată bucuria ta! Spune-i doar scârba ta, numai supărarea pe care o ai. Că, dacă îi spui scârba ta, el se va linişti.
-Aşa îi liniştim, văzându-ne întristaţi?
-Aşa, aşa… Adică să nu ne bazăm pe aceia, să le spunem doar necazurile noastre… Exact. Ţine minte aşa: să nu te jeluieşti niciodată la omul invidios, căci cu nimic nu te va ajuta. Pentru că omul invidios nu te poate ajuta, căci în el sălăşluieşte un duh necurat, nu Duhul lui Dumnezeu. Cine are Duhul lui Dumnezeu, are dragoste, are milă, iartă, e iubitor si milos. Omul invidios nu are nimic din toate astea."
Extras din ”Convorbiri cu părintele Proclu Nicău"