Istorii cu talc

[cristiboss56]

Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru ca în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune, pe care îşi doreau să-l cunoască. La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemnă sufletul.
Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.
A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.
Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.
După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare, s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.
După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.
După 7 luni sosi şi cel de al treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.
Cei doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul lui a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.
– Ce ai învăţat tu? Îl întreba bătrânul înţelept pe primul.
– Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi, că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni, că pentru fiecare pas înainte trebuie să duc o luptă încrâncenata, care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? Îl întrebă pe al doilea.
– Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale, că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? Îl întrebă pe ultimul.
– Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am Răbdare, că dacă privesc cu Înţelegere viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte, că Iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine…
Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.
Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină Răbdare, un strop de Înţelegere… şi poate Iubire!
Sursa: ascultainima.blogspot.ro

[cristiboss56]

Se spune că, atunci când s-a apropiat sorocul venirii pe lume a Mântuitorului, mare bucurie şi nerăbdare era sus, în cer, fiecare înger neştiind cum să se pregătească mai bine pentru clipa cea mare.
– Ţii, zise un arhanghel, eu mă voi duce cu îngerii mei şi voi cânta cele mai frumoase cântări, cum nu s-au auzit vreodată pe pământ sau în cer, pentru a le încânta sufletul Pruncului şi Maicii Sale.
– Bine te-ai gândit, i-a răspuns alt arhanghel, eu mă voi duce cu îngerii mei, vom aprinde toate stelele şi vom alunga toţi norii. Astfel, noaptea Sfintei Naşteri, va fi cea mai frumoasă noapte din câte s-au pomenit.
– Noi, săriră bucuroşi alţi îngeri, îi vom anunţa pe păstori, să vină şi ei să se închine Domnului şi vom avea grijă ca nimeni să nu tulbure liniştea Pruncului.
Vă daţi seama, dragii mei, ce zarvă era în cer. Toţi îşi pregăteau darurile.
Doar undeva, într-un colţ de rai, stătea trist un înger care nu ştia ce să îi ducă micului Iisus, când Se va naşte. Îngerul acesta era ocrotitorul animalelor şi toate vietăţile îl ascultau.
– Eu cred, zise îngerul în sinea sa, că tare frumos ar fi ca şi necuvântătoarele să se închine Domnului, la Naşterea Sa, căci toată creaţia se va bucura de venirea Sa pe lume. Dar ce animale ar fi mai potrivit să trimit? Şi numaidecât cobora pe pământ, într-o frumoasă poieniţă de la marginea unei păduri. Anunţă să i se înfăţişeze toate vietăţile care ar vrea să I se închine Domnului şi să-I ducă daruri. Vestea s-a răspândit cu repeziciune şi fiarele au şi început să apară. Primul, bineînţeles că a venit leul, regele animalelor. Oricum, cine ar fi îndrăznit să apară înaintea lui?
– Eu îl voi păzi pe Prunc, nu voi lăsa pe nimeni să se apropie. Colţii şi răgetele mele cumplite ar alunga, fără îndoială, orice nepoftit, zise plin de el leul.
– Ei, dragul meu, îi răspunse îngerul, tu eşti prea fioros. Cred că mai degrabă L-ai speria pe micul Prunc. Aşa că, fără supărare, eu zic să I se înfăţişeze altcineva.
Nici nu a terminat bine vorba, că vulpea, care atâta aştepta, a şi sărit în faţa îngerului şi, prefăcându-şi glasul cât mai mieros cu putinţă, zise:
– Vai, dar bine v-aţi mai gândit, fără îndoială că e nevoie de cineva care să aibă grijă multă de Cel nou-născut.
Eu aş fi cea mai potrivită; darul meu tare bine ar mai prinde: în fiecare dimineaţă îi voi aduce câte o găină şi alte bunătăţi de-ale gurii, pentru a nu flămânzi nici o clipă.
– Stai uşurel, cumătra vulpe, îi întoarse vorba îngerul, tu eşti prea vicleană şi nu cred că Bunul Dumnezeu nu s-ar bucura de darurile tale obţinute prin furtişaguri.
Aşa că ia să vedem cine mai doreşte.
– Noi, noi, suntem aici sus, pe creangă, ciripeau de zor păsările: ciocârlii, vrăbiuţe şi multe alte înaripate. Noi vom cânta cele mai frumoase triluri.
– Nici asta n-ar fi bine, le-a întrerupt îngerul. Voi sunteţi prea gălăgioase. Dacă veţi ciripi toate odată va fi mare hărmălaie şi, oricum, vor fi acolo cei mai pricepuţi îngeri să cânte, aşa că nici voi nu puteţi merge.
– Dar mergem noi! Ziseră câteva furnici ieşite dintr-un muşuroi, i-am duce Pruncului fărâmituri de pâine proaspătă şi fărâmiţe mici de zahăr.
– Ei, hărnicuţelor, ar fi frumos şi vă mulţumesc că v-aţi gândit, dar voi sunteţi prea mici şi vor fi acolo păstorii şi magii.
Şi tare mi-e frică, din neatenţie, să nu vă strivească vreunul sub picior. Aşa că mai bine rămâneţi la ale voastre.
– Dar eu, zise păunul, desfăcându-şi coada-i nemaipomenită: Eu cred că aş fi cel mai potrivit să mă înfăţişez înaintea Domnului. Frumuseţea mea va încânta pe toată lumea, pe Prunc şi pe sfânta Sa Maică.
– E adevărat, eşti foarte frumos, păunule, dar tu prea eşti cochet şi fudul. Aşa că prefer să mai caut! Îi răspunse şi lui îngerul cu răbdare.
Şi tot aşa, unul câte unul, aproape toate animalele s-au perindat prin faţa îngerului. Acesta nu se putea hotăra care vietate ar fi cea mai potrivită să fie alături de Pruncul Iisus, când Acesta Se va naşte. Spre seară, văzând că nu se mai înfăţişează nimeni, îngerul s-a ridicat şi a dat să plece, dar a auzit zgomot pe câmpul de la marginea pădurii. Era un ţăran care-şi ara ogorul, având înhămat la jug un bou. Puţin mai încolo, păştea cuminte măgarul pe care omul îşi încărcase desaga cu cele de trebuinţă, îngerul, nevăzut de om, ci doar de animale, s-a apropiat de bou şi de măgar şi, mergând uşor pe lângă brazdă, i-a întrebat:
– Spuneţi-mi, n-aţi vrea să vă închinaţi Domnului, la Naşterea Sa şi să îi duceţi ceva în dar?
– Bunule înger, răspunseră cu tristeţe boul şi măgarul, dar ar fi o onoare prea mare pentru noi. Şi n-am avea nimic de preţ să-i putem oferi Pruncului şi Maicii Sale. Noi nu ştim decât să muncim din zori până seara. Cu ce L-am putea ajuta noi pe Dumnezeu şi ce-ar putea El să vadă la noi?
Deodată, chipul îngerului se însenină şi o sfântă lumină inundă tot câmpul. Acum era fericit, găsise, în sfârşit, darul cel mai potrivit.
– Ei bine, aflaţi că voi sunteţi cei aleşi. Veţi fi alături de Maica Domnului şi de Iisus, în noaptea de Crăciun. Căci voi ne arătaţi, prin munca, smerenia, ascultarea şi răbdarea. Iar acestea sunt lucruri sfinte. Apoi, cu răsuflarea voastră caldă, îl veţi încălzi pe Prunc, care va fi culcat chiar în ieslea cu fânul vostru. Aşa a ales Dumnezeu să vină în lume şi aşa este cel mai bine: într-un grajd sărăcăcios şi umil, nu în palate şi lux. Aşa că pe voi v-am ales şi eu să îi fiţi alături, la Naşterea Sa.
Boul şi măgarul se uitau miraţi şi nu le venea să creadă. Nici n-ar fi îndrăznit să spere la aşa cinste mare şi la atâta bucurie: Domnul Iisus să vină în mijlocul lor, iar ei să fie martori la cea mai mare minune din toate timpurile. Ce fericire, nu le venea să creadă!
– Cei din urmă vor fi cei dintâi, le mai spuse îngerul şi dispăru.
Şi aşa este: toţi cei umili şi smeriţi se vor bucura mai târziu şi vor ajunge lângă Dumnezeu, Care-i va răsplăti pentru credinţa şi dragostea lor.
Şi iată că a venit şi noaptea sfântă a Naşterii Domnului, cea mai frumoasă noapte din câte au existat. Pruncul a primit de la toţi felurite daruri: păstorii au venit cu lapte, magii i-au adus aur, smirnă şi tămâie, iar Fecioara Maria I-a oferit cel mai frumos dar: dragostea de mamă. Şi uite-aşa, de atunci a rămas obiceiul că la naştere, orice copil să primească câte ceva de la cei apropiaţi.
Dar ştiţi cine este, de fapt, cel mai aproape de copii?
Bunul Dumnezeu! Iar darurile Lui sunt cele mai frumoşi şi mai folositoare. Căci atunci Când se naşte, fiecare copil primeşte de la Dumnezeu un talent, o iscusinţă, la care să fie cel mai bun atunci când va creşte. Unul va ajunge mare învăţat, altul un gospodar harnic, celălalt un muzician desăvârşit ori poate un smerit călugăr. Fiecare cu darul şi harul său, de la Dumnezeu.
NastereaŞi voi, dragii mei, aţi primit de la Domnul cele mai frumoase daruri, atunci când v-aţi născut. Care sunt acelea? Nu ştiu, voi trebuie să le descoperiţi, pentru a fi fericiţi în viaţă. Iar când veţi afla talentul cu care v-a hărăzit Cel de sus, cu răbdare şi muncă, veţi ajunge cei mai buni în ceea ce veţi face; multă mulţumire veţi avea şi voi şi cei din jurul vostru.
Aşa să vă ajute Bunul Dumnezeu!
Leon Magdan
Jurnal Spiritual

[cristiboss56]

La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea : ” Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !” Iar el spunea : ” Eu mi-am facut rugaciunea „. Dar ingerul spunea : ” Nu. Mai roaga-te „. ” Eu mi-am facut pravila „. Iar el spunea : ” Nu stii ce spune Apostolul Pavel : Neincetat va rugati ? ” Si cand voia sa se culce, iar il scula.
Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea : ” Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel !” Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batrn, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice :
– Ce ai frate ? Cum o mai duci ?
– Parinte, bine o duc.
Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
– Cum bine ? zice parintele.
– Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune !
– Si cum te scoala ?
– Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine !
– Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine !
– Dar cum, parinte ? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima …
– Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici : ” Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine „.
Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii !” Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. deci, asa sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula,; cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine !”
Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis :
– Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !
– Nu ma scol !
– Pai de ce ?
– Cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu !
– Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine ! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.
Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis :
– Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii !
Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului : ” Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam ? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune „.
Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.

[cristiboss56]

Un fost slujitor de casă boierească de odinioară, retras acum la casa lui din motive de nerecunoştinţa faţă de serviciile lui, zăcea de multă vreme la pat. Cei pe care îi slujise muriseră înaintea lui. Mai rămăsese din familie o fată, dar era mândră şi distantă, mai ales de când devenise singura moştenitoare a proprietăţilor părinteşti. El o crescuse de mică şi părinţii o juraseră să aibă grijă de dânsul până la moarte. Ea însă nici n-a mai voit să ştie de el. L-a trimis la casa lui sărăcăcioasă unde îl îngrijea o fiică infirmă. Nu-l vizita, nu-i trimitea nici un ajutor.
După ceva vreme, domniţa de la conac se trezi la uşă cu fata fostului slujitor: „Tata vă roagă să treceţi pe la dânsul. Ar veni el, dar nu poate. E bolnav la pat şi eu îl îngrijesc. Spune că are cu dumneavoastră o vorbă importantă”. „Să mă lase în pace, răbufni domniţa îngâmfată, l-am dat ce i se cuvenea. Nu se mai satură să ceară!”. „Nu cred că vrea să ceară ceva. Spune că e mai important, îndrăzni fata s-o convingă, cu mare sfiiciune în glas”. „N-are ce să fie important. Asta e. Ştiu eu. Mereu crede că n-a fost plătit îndestul!”.
Fata s-a întors şi i-a spus bătrânului ei tată, mai pe ocolite, că domniţa e foarte ocupată şi că, deocamdată, nu poate veni. Peste câteva zile a trimis-o din nou pe fată şi aşa de mai multe ori. Într-o zi, simţindu-se rău, s-a temut că va muri şi atunci i-a scris domniţei o scrisoare, pe care fata i-o duse în fugă.
O ruga să vină degrabă să-l vadă, pentru că are să-i transmită un secret de familie. „Fiind servitorul de încredere al părinţilor dumneavoastră şi ştiind cât v-am iubit, ca un părinte, aceştia mi-au încredinţat o taină pe care mi-au poruncit să v-o dezvălui numai personal, când veţi fi împlinit 20 de ani, ca să ştiţi să vă folosiţi cu maturitate de această taină, l-aţi împlinit de curând. De aceea v-am tot chemat mereu. Mi-au spus că au ascuns o casetă plină cu diamante şi cu obiecte din aur, într-un loc greu de descoperit, pe care numai mie mi l-au arătat. Aş vrea să vă dezvălui taina acestui loc, pentru ca să intraţi în posesia comorii”.
Citind scrisoarea şi aflând despre ce era vorba, de data aceasta domniţa se grăbi să alerge la el. Luă caii cei mai buni şi dădu poruncă vizitiilor s-o ducă fulger la casa slujitorului. I se făcu pe voie. Dar când ajunse, constată că era prea târziu. Omul murise. Aşadar, pentru interesul ei o chema mereu, iar ea se purtase cu dânsul fără omenie. Nu-i trebuiau banii ei. Dacă asta ar fi urmărit şi-ar fi putut lua singur bogăţiile din casetă şi n-ar fi ştiut nimeni, căci numai el cunoştea taina. O cuprinseră amare păreri de rău.
Dar acum toate părerile de rău erau inutile. Se întoarse la conac, dărâmă pereţii caselor, zgândări grădinile, căutând comoara, dar n-o mai găsi niciodată. Îngâmfarea şi nerecunoştinţa se întoarseră împotriva ei.
Nerecunoscătorul nu are simţul valorilor, nici al echităţii, nici al bunătăţii. El doar primeşte, dar nu întoarce niciodată. În adânc, el nu preţuieşte binele pe care l-a primit. Profită de el ca-un hoţ, ca de ceva găsit pe drum, nu ca de darul unei inimi bune, a altuia. El nu ştie nici de bine, nici de răsplata binelui. Nu ştie de mulţumesc. E un egoist lipsit de cea mai elementară sensibilitate şi omenie.
Din invataturile Mitropolitului Antonie Plamadeala !

[cristiboss56]

Se zice că era un om care, în preajma iernii, se trezi fără lemne de foc. Avea nevoie şi de ceva lemne de construcţie. Alergă în pădure, dar acolo constată că toţi copacii aveau crengile sus de tot şi nu putu apuca nici măcar una s-o rupă.
Era pe când copacii înţelegeau de vorba omenească. Omul nostru ştia acest lucru şi se rugă de mai mulţi copaci să-şi lase crengile în jos, să-şi facă şi el o sarcină de crengi, să-şi împlinească nevoile. Dar, ca şi cum s-ar fi vorbit între dânşii, copacii nu-i arătau nici o bunăvoinţă, ţinându-şi toţi crengile ridicate, parcă dimpotrivă, apărându-le.
Unuia singur i s-a făcut milă şi aplecându-şi câteva ramuri, l-a chemat: „Vino. Mi-e milă de tine!”. Omul a prins ramurile, a început să le despoaie de crengi, iar la urmă, rupând una mai grosuţă, a auzit zicând: „Pe mine ciopleşte-mă frumos, fă-ţi la fierar un topor ascuţit şi fă-mă coadă de topor. Şi vino cu toporul în pădure şi taie câţi copaci vrei”. Nu te vei mai ruga de nimeni. Omul făcu aşa. Şi se întoarse în pădure. „Încearcă-mă în copacul acesta”, îi zise coada. Şi omul o încercă. Toporul, mânuit bine din coadă, tăia de minune. În curând copacul fu gata să cadă.
Înainte de a cădea, omul şi coada de topor îl auziră din nou: „Să fii blestemat, îi zise omului, că ai încălcat legea recunoştinţei. Mie mi-a fost milă de tine, iar tu, drept răsplată, m-ai tăiat şi încă pe mine cel dintâi. Asta ţi-e recunoştinţa? De m-ai fi lăsat, ţi-aş fi dat în toate toamnele din crengile mele!”. „Iar tu, îi zise cozii de topor, să fii blestemată în vecii vecilor şi numele să-ţi fie de ocară în toată lumea, că te-ai întors împotriva mea şi a pădurii din care te tragi, făcăndu-te unealta acestui nerecunoscător. Şi numele tău de ocară să-l poarte şi omul care va face ca tine”. De atunci şi până azi, cu acest nume de ocară au rămas printre oameni, toţi trădătorii de neam, nerecunoscătorii, cei care şi-au pierdut omenia fata de tara si neamul lor.
Mitropolit Antonie Plamadeala

[cristiboss56]

Era o bătrână într-un sat, căreia nepoţii îi spuneau ”Bunica-închide-uşa”.
Porecla aceasta şi-o căpătase astfel: Ori de câte ori nepoţii ei plecau în oraş, la şcoli sau la cine ştie ce treabă, ea le spunea:
– Dumnezeu să-ţi ajute, nepoate, să poţi închide uşile bine.
Iar dacă vreunul o întreba: Ce uşi, bunico?, ea îi spunea:
– Pe unde vei merge, bagă bine de seamă să-ţi închizi întâi uşile urechilor tale la toate şoaptele ispititoare ale satanei.
Pe urmă să-ţi închizi uşile ochilor tăi: să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Tot aşa cu uşa gurii. Adu-ţi aminte de vorba veche: “Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele”. Şi mai adu-ţi aminte de ce-a spus Mântuitorul că pentru orice cuvânt nefolositor sau rău, omul va da socoteală în ziua judecăţii. Dar mai presus de toate, nepoate dragă, să-ţi închizi bine uşa inimii tale împotriva ispitelor rele. Să laşi deschise uşile tale numai pentru Dumnezeu… De vei face aşa, noroc mare te va întâmpina în viaţă.
”Viața creștină în pilde”, Al. Lascarov – Moldovanu

[cristiboss56]

O povestire, care ne-a rămas de la Lev Tolstoi, prezentându-ni-l pe dracul cel rău în acţiune, ne relatează: “Într-o zi, a pornit un biet ţăran la arat fără a fi prânzit. Luă o coajă de pâine cu sine. După ce a ajuns pe ogor, s-a dezbrăcat de suman, l-a pus sub o tufă şi-a vârât şi pâinea sub el. După o bucată de vreme a ostenit şi el şi boii şi l-a apucat foamea. Şi-a dejugat boii, i-a dat la păscut mai la o parte, el s-a dus la suman ca să-şi mănânce felia de pâine. Dar când ridică haina, vede că bucata de pâine nu e acolo. Caută el, caută, învârteşte sumanul pe faţă şi pe dos, îl scutură, pâinea nicăieri. Stă omul şi se minunează. Măi! Ciudat lucru. N-am văzut pe nimeni, cu toate acestea trebuie s-o fi luat cineva! Într-adevăr, pe furiş, venise Aghiuţă şi luase pâinea, pe când săteanul muncea cu boii. Şi acum sta ascuns după tufă şi aştepta să înjure ţăranul şi să-i spună numele.
Nu-i vorbă, s-a mâhnit creştinul, dar la urmă s-a mângâiat.
– Ei, zice el, de foame n-o să mor! Cine a lut pâinea se vede c-a fost mai flămând decât mine. S-o mănânce sănătos şi să-i fie de bine!
Aşa a zis omul, s-a dus la izvor, a băut apă proaspătă de s-a săturat, căci şi apa e de la Dumnezeu, s-a odihnit el ce s-a odihnit, apoi s-a sculat, şi-a înjugat boii şi-a prins iar să are.
A rămas dracul încremenit când a văzut aşa ceva, că nu l-a putut împinge pe creştin la păcat. Şi-a dat drumul în iad, s-a înfăţişat înaintea lui Scaraoschi, mai marele dracilor, şi i-a povestit toată afacerea. Cum a furat ţăranului pâinea şi cum în loc să înjure, a zis să-i fie de bine. S-a încruntat Scaraoschi, plin de mânie, şi s-a răstit la drac răcnind:
– Măi ticălosule, dacă omul a fost mai tare decât tine, vina e numai a ta, ai lucrat prost! Ar fi frumos acum ca toţi gospodarii cu nevestele lor cu tot să uite de înjurături, ce-am mai face noi atunci? Nu se poate să rămână lucrurile aşa! Îţi poruncesc să te duci numaidecât să munceşti pentru felia aceea de pâine şi dacă în trei ani nu-l răpui pe ţăran, să ştii că te scald în agheasmă!
De agheasmă îi era frică lui Aghiuţă. A luat-o la fugă, a ieşit în lumina soarelui şi şi-a făcut socoteala cum să-şi facă slujba pentru pâinea furată. S-a gândit, s-a hotărât, s-a preschimbat în chipul unui flăcău de treabă şi s-a tocmit slugă la ţăranul cel sărac. După aceea, l-a învăţat pe om în vara aceea să semene în mlaştină. L-a vecini arşiţa a ars holdele, iar la omul cel sărac păpuşoiul a crescut mult şi bogat. A avut ţăranul până la primăvară, ba încă i-a şi rămas.
În vara următoare, sluga l-a învăţat pe creştin să semene pe dealuri. Şi vara s-a nimerit să fie ploioasă. La ceilalţi a căzut holda la pământ şi s-a putrezit, iar la gospodarul nostru a făcut roadă minunată şi multă de nu mai ştia ce să facă cu dânsa. Şi a învăţat sluga pe gospodar cum să facă rachiu din porumb. Şi a făcut creştinul ţuică. A băut el, îi cinstea şi pe alţii.
Atunci s-a înfăţişat Aghiuţă înaintea lui Scaraoschi şi i-a spus cum şi-a plătit datoria pentru felia de pâine. Şi a vrut să se încredinţeze tartorul cel bătrân chiar cu ochii lui de această minune şi a venit la casa ţăranului şi iată ce-a văzut: Toţi fruntaşii din sat se strânseseră acolo la crâşmă şi gazda îi cinstea cu rachiu, iar nevasta, pe când împărţea băutura la oaspeţi, s-a lovit de masă şi a vărsat un pahar. S-a mâniat omul şi a început să răcnească: „Nebuna dracului! Cum de verşi tu aşa bunătate pe jos? Crezi că-s lături? Cotoroagă ce eşti!”
Atunci dracul ghionti cu cotul pe Scaraoschi:
– Aha, bagă de seamă, acum nu mai zice să-i fie de bine!
Iar ţăranul, suduind, a început a împărţi el băutura. Un sătean sărman venea de la lucru flămând şi ostenit. Se aşeză la o parte şi privea pe ceilalţi. Îi era poftă şi lui. Se uita, se uita, înghiţea în sec, iar gospodarul, în loc să-i întindă sărmanului un păhărel, îl privi chiorâş şi mormăi:
– Nu cumva ai vrea şi tu? Du-te dracului!
Şi vorba asta i-a plăcut tartorului. Iar Aghiuţă nu mai putea de bucurie şi se lăuda:
– Stai, stai, că ai să vezi ceva şi mai frumos!
Şi au băut oaspeţii. A băut şi crâşmarul. Apoi au prins a se linguşi şi a lăuda unii pe alţii. Privirile erau galeşe şi vorbele unsuroase ca untul, iar Scaraoschi trăgea cu urechea şi-i şoptea lui Aghiuţă:
– Dacă băutura îi face aşa ca vulpile, apoi să ştii că toţi încap pe mâinile noastre!
– Mai aşteaptă, mai stai, zise dracul, lasă-i să mai bea câte un păhărel. Acu ca nişte vulpi se gudură şi se mângâie cu cozile, dar acuşi, acuşi să vezi cum se prefac în lupi răi!
Iar sătenii au mai băut un pahar, au prins a vorbi mai tare şi mai aspru, au început să înjure în toate felurile, apoi s-au apucat la bătaie şi şi-au zdrobit nasurile. Se amestecă şi crâşmarul, îl apucară şi pe el şi-i dădură o mamă de bătaie soră cu moartea.
Se scărpină Scaraoschi în barbă, tare mulţumit:
Bine, tare bine – şopti el.
Mai stai, îi zise Aghiuţă, acuşi când or mai bea ai să vezi ceva şi mai frumos. Turbaţi cum sunt ca lupii, dar acuşi or să ajungă ca porcii!
Şi beau iar oamenii. Se fac molatici, chiuie, gem în toate felurile. Nici unul nu-i mai aude pe ceilalţi. După aceea plecară câte unul, câte doi, şi încep a cădea pe uliţă. Iese şi crâşmarul afară şi cade şi el cu nasul întro băltoacă. Se mânjeşte de sus lână jos şi zăcea acum ca un porc sălbatic şi grohăia. Asta şi mai mult i-a plăcut lui Scaraoschi.
– Ei, zise el, bună băutură ai iscodit tu măi băiete! Ia să-mi spui cum ai făcut-o? Eu socot că tu ai luat sânge de vulpe întâi, de aceea s-au făcut oamenii întâi ca vulpile. Pe urmă ai adăugat sânge de lup, şi răutate de lup s-a deşteptat în ei. În sfârşit, ai amestecat sânge de porc, de-au ajuns la urmă ca porcii.
– Ba nu, începu să se lămurească Aghiuţă, nu-i aşa! Am dat numai porumb din belşug. Sânge păcătos are tot omul în el, numai trebuie să îl faci să uite de biserică, de Dumnezeu şi de învăţăturile cele bune. Belşugul aţâţă pe om, sângele începe a clocoti în el şi l-am învăţat cum să prefacă în ţuică belşugul lui Dumnezeu. Şi aşa din ţuică se naşte în el sângele vulpii, al lupului şi al porcului. Iar de va bea mereu ţuică, niciodată nu se va deştepta, şi tot mai tare va cădea în ticăloşie.
Atunci l-a băut Scaraoschi pe umăr pe drac, l-a lăudat şi l-a încărcat de cinste în împărăţia întunericului şi-a mişeliei. De atunci şi până astăzi, mulţi se lasă târâţi de răutatea diavolului, dar sunt şi destui din aceia care se roagă mereu: „Şi ne izbăveşte de cel rău. Şi ne mântuieşte de cel rău”.
Aceasta-i povestea. Ea este purtătoare de mesaj. Cel rău, diavolul, îl ispiteşte pe om. Belşugul îi dă omului posibilitatea să-şi nutrească patimile. Dacă în povestire este vorba de băutură, astăzi putem adăuga lucruri pe care le vedem la tot pasul: desfranare, fumat, droguri şi alte plăceri pacatoase.
De toate acestea îl rugăm pe Dumnezeu să ne izbăvească: „Să nu ne ducă pe noi în ispită şi să ne mântuiască de cel rău!”.
Morala Împărăției, Andrei Andreicuț