Predica de azi

[cristiboss56]

Ar fi o nebunie să credem că, prin cuvântul de mai sus, Dumnezeu ne învaţă să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne fereşte! Vrea numai să spună că aceea e o treaptă foarte de jos a virtuţii, care le e la îndemână şi păcătoşilor. E cea din urmă măsură a binelui, care de fapt sărăceşte lumea, îi constrânge pe oameni şi-i împuţinează la suflet. Dumnezeu vrea să-i înalţe pe oameni pe înălţimile virtuţii, acolo de unde se pot vedea toate bogăţiile lui Dumnezeu şi ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită şi fricoasă a sclavului se deschide, se eliberează şi se face inimă de fiu şi moştenitor. Dragostea faţă de cei ce ne iubesc este numai prima literă din împărăţia fără hotar a iubirii; facerea de bine către binefăcători este prima zi de şcoală în lungul şir al învăţării faptelor bune; iar a împrumuta celor de la care ştim că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să aştepte să primească înapoi.
Pe cine are în vedere Dumnezeu aici când zice: păcătoşii? Mai întâi pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei adevărului şi iubirii lui Dumnezeu. Aceştia simt păcătoşi pentru că s-au întors de la adevărul şi iubirea lui Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu şi-au luat drept legiuitor lumea, de la care au învăţat să iubească numai pe cei care îi iubesc şi ei, şi să facă bine numai celor ce le fac şi lor bine. Taina cea mare a adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mântuitorul Iisus Hristos, şi s-a descoperit mai strălucitoare ca la începuturile creaţiei. Întâi s-a arătat prin poporul israelit; prin ei, deşi nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pământului.
Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Acestea sunt înălţimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învăţătura nemaiauzită înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omeneşti, la care nici n-au visat înţelepţii lumii! Şi iată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care topeşte inima într-o revărsare de lacrimi!
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Nu zice: „Să nu întoarceţi rău pentru rău", pentru că este prea puţin; înseamnă doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiţi pe cine vă iubeşte", pentru că aceasta este iubire pasivă; ci zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri; nu doar să-i răbdaţi, ci să-i iubiţi. Iubirea este o virtute lucrătoare.
„Iubirea pentru vrăjmaşi”, zic alţi obiectatori, „e atât de rară încât trebuie să o numim nefirească”. Atunci, şi o perlă e nefirească, şi diamantul, şi aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune că sunt nefireşti? După cum sunt plante care cresc numai într-un singur ţinut, tot astfel şi planta cea rară, iubirea cea rară, creşte şi înfloreşte numai în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze, nu are decât să citească Vieţile apostolilor lui Hristos, ale părinţilor şi mărturisitorilor credinţei creştine, ale mucenicilor întru adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.
Făcând aceasta, mare va fi răsplata ta. Cine te va răsplăti? Poate şi oamenii, într-o măsură, dar mai presus de toţi, Dumnezeu. Şi ce fel de răsplată vei primi? „Veţi fi fii ai Celui Preaînalt”; îl vei putea numi pe Dumnezeu: „Tată; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Dacă nu azi, atunci mâine; şi dacă nu mâine, atunci la sfârşitul a toate, înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor. Este răsplată mai mare la care putem nădăjdui, decât să ne chemăm fii ai Celui Preaînalt, şi să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru? Cel Unul Fiu, şi Singurul, al Celui Preaînalt este Iisus Domnul, şi numai El până acum L-a chemat pe Dumnezeu Tată al Său.
Acum ni se promite şi nouă aceeaşi cinste, aşa rătăciţi şi păcătoşi cum suntem. Ce este cinstea aceasta? Înseamnă că vom fi în veşnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), în slava în care este El, în bucuria fără sfârşit. Înseamnă că dragostea lui Dumnezeu ne însoţeşte mereu, în toate necazurile şi durerile acestei vieţi, înseamnă că totul e întors şi îndreptat spre binele nostru din urmă. Nu vom rămânea în mormânt, vom învia. Vom învia aşa cum a înviat Hristos. Pentru puţină vreme suntem aici pe pământ, în insula morţii. În casa Cerescului nostru Tată ne aşteaptă slavă şi cinste. Cum e când un biet orfan e înfiat de un rege? Trebuie oare să mai pomeneşti ce bunuri îl aşteaptă? „Orfanul acesta a fost înfiat de rege"; atât să spui, şi toată lumea ştie ce înseamnă. Noi însă nu suntem înfiaţi de oameni, ci de Dumnezeu, pentru că vom fi fii ai Celui Preaînalt, al Căruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fără de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne înfiază pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Născut Fiul Lui, cum spune apostolul: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primeşte ca fraţi ai Săi, de aceea şi Dumnezeu Tatăl ne primeşte ca fii.
Cu adevărat nu este nici un chip de a ne câştiga prin vreun merit numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de râs a crede că am putea, prin vreo faptă, fie ea şi cea mai arzătoare iubire faţă de vrăjmaşi, să merităm şi să plătim ceea ce Hristos a făgăduit celor ce-L urmează pe El cu credinţă. De-am da tot ce avem la săraci, de-am posti în fiecare zi, de-am sta noapte de noapte în rugăciune ca o candelă până la sfârşitul veacurilor, de ne-am despărţi de trup în duhul nostru ca de o piatră rece iar cu sufletul de-am ajunge cu totul nepătimitori şi nesimţitori faţă de lume, de ne-am da să fim călcaţi în picioare de lumea întreagă şi mâncaţi de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi decât o prea neînsemnată câtime a preţului pentru toate bunătăţile, slava şi bucuria pe care le aduce cu sine înfierea noastră de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pământ şi nici o milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu şi locuitor al Cereştii împărăţii. Iar dragostea lui Hristos săvârşeşte ceea ce omului îi este cu neputinţă. Nimeni să nu se laude că s-a mântuit prin multa lui iubire, că şi-a deschis singur porţile raiului!
În Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi acelaşi lucru pe care l-a cerut de la Adam şi de la Eva în rai: credinţă şi ascultare. Credinţa că fiecare poruncă a Sa este spre mântuire, şi ascultare desăvârşită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat toate poruncile, în care se cuprinde şi porunca iubirii vrăjmaşilor, ca să avem încredere în cuvântul Lui şi să-l ascultăm. De n-ar fi fost vreo poruncă a Sa bună şi mântuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a ştiut dacă porunca a fost firească sau nefirească, posibilă sau imposibilă; pentru noi contează că ne-a dat această poruncă şi trebuie să o împlinim, dacă vrem să ne fie bine. Aşa cum bolnavul primeşte din mâna doctorului leacul — fie el amar sau dulce - cu credinţă şi ascultare, aşa şi noi, cei slăbiţi de păcat şi întunecaţi la minte, suntem îndatoraţi a împlini cu credinţă şi ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor şi Mântuitorul vieţii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Sfânta Evanghelie de astăzi ne istoriseşte că, pe când Iisus intra în cetatea galileeană Nain, a întâlnit un convoi mortuar care ducea la mormânt pe un tânăr, unicul fiu al unei văduve. Apropiindu-se de ea, i-a spus cu duioşie să nu mai plângă, după care, întorcându-se spre fiul ei, a grăit: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!” (Lc. 7, 14). Şi acesta a înviat.

Din această istorisire se vede clar că Hristos, „Începătorul vieţii” (Fapte 3, 15), Care are „cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68), poate da viaţă celor morţi. Domnul nostru, Care a înviat din mormânt, ne va învia şi pe noi la sfârşitul veacurilor.

De aceea, cântăm în noaptea de Paşti: „Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne- a trecut pe noi”.

Iubiţi credincioşi,
Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, noi, oamenii, tânjim după o fericire mai înaltă decât satisfacţiile pe care ni le pot oferi stomacul sătul sau punga cu bani. Noi nu suntem animale, nici fire de iarbă, nici maşini vii, ci suntem copii ai Tatălui ceresc, zidiţi pentru mărire şi pentru întâlnirea de sus.

Cu astfel de convingeri zicem: „Aştept învierea morţilor”. Noi, care credem în Hristos şi suntem mădulare ale Trupului Său tainic, mărturisim că, deşi omul a murit, va reveni la viaţă şi va exista dincolo de barierele mormântului.

Chipul de trecere din moarte la viaţă este învierea trupurilor, care va avea loc „în ziua de apoi” (In. 6, 54), la sfârşitul lumii.

Pentru cei ce nu cred că morţii vor învia, relatez experienţa lui Isaac Newton (†1727), marele fizician şi astronom englez. Deşi era un om foarte învăţat, Newton, descoperitorul legii gravitaţiei, era şi un bun credincios. Odată, un grup de studenţi l-au întrebat cum el, un om aşa distins, poate crede că morţii vor învia. Lor li se părea cu totul imposibil.

Atunci, Newton a luat un pumn de nisip, l-a pus pe masa laboratorului său, a adus nişte pilitură de fier, a amestecat-o cu nisipul; apoi, i-a întrebat dacă mai pot alege pilitura de fier din nisip şi toţi au fost de părere că aşa ceva e imposibil. Dar el a luat un magnet, l-a purtat pe deasupra nisipului şi ceea ce lor li se părea imposibil, el a realizat, a extras pilitura de fier din nisip. Apoi, le-a spus că, dacă el a putut face asta, trebuie să credem că şi Dumnezeu poate avea un magnet cu care să poată aduna toate particulele corpului nostru şi să-l facă să învieze.

Cel Ce a adus omul din nimic la fiinţă, Cel Ce învie în fiecare primăvară bobul de grâu semănat în glie, bob care a murit, ne va ridica şi pe noi, în primăvara învierii de obşte, la starea în care am fost (cf. I Tes. 4, 14).

Minune a fost creaţia universului, minune va fi reunirea trupurilor cu duhurile fiilor lui Adam, la a doua venire a lui Hristos. Atunci, la sunetul trâmbiţelor îngereşti, toţi vor ieşi din morminte, din crăpăturile pietrelor, din mare şi din toate locurile unde au putrezit miriade, toţi cei ce au trăit cândva pe suprafaţa acestui glob. „Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui; şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea judecăţii” (In. 5, 28-29).

Noi credem în înviere, pentru că „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii” (Mc. 12, 27) şi fiindcă Hristos Cel mort şi îngropat a părăsit mormântul Său, a înviat, făcându-Se „începătură a învierii celor adormiţi” (I Cor. 15, 20).

Domnul spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac!” (In. 11, 25-26).

De ce trebuie să fie învierea morţilor? Fiindcă Dumnezeu a rânduit o zi de judecată, când binele va fi răsplătit, iar răul va fi pedepsit. Atât binele, cât şi răul au fost săvârşite în trup. Deci, şi sufletul şi trupul trebuie să primească răsplata sau pedeapsa. „Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).

Vedem că aici, pe pământ, nu este o potrivire între faptă şi răsplată, că ordinea dreptăţii nu e respectată.

Nelegiuitul Nero petrece la jocurile de circ, pe când ucenicii lui Hristos sunt sfâşiaţi de fiarele arenelor. De aceea, ideea dreptăţii absolute, pe mulţi gânditori ai lumii i-a adus la credinţa în nemurirea fiinţelor omeneşti, în învierea morţilor.

Trupurile înviate ale drepţilor se vor asemăna trupului înviat şi preamărit al lui Hristos (Filip. 3, 21), vor străluci ca soarele (Mt. 13, 43), vor fi nestricăcioase, fără nici un defect, şi nemuritoare, vor avea şi forma şi substanţa din viaţa aceasta (I Cor. 15, 42-52). „Trupurile transfigurate constau numai din manifestări luminoase, sonore, calorice, care nu se exclud una pe alta, nu se disting în mod egoist, ci sunt capabile de o reciprocă penetraţie” (Vladimir Lossky).

Trupurile înviate ale păcătoşilor vor fi nestricăcioase, dar capabile să simtă chinurile. Vor avea o neputrezire în sens rău, ca o carne veşnic vie, trăind cu demonii într-o lume de umbre şi halucinaţii.

Iubiţii mei,

Astazi gandul meu se indreapta catre toti romanii din intreaga lume,catre tinerii care i.am vazut stand la coada de la mii de kilometrii pentru a vota...! Ne rugam pentru ei ,ii purtam in sufletul nostru si asteptam ziua cand Dumnezeu ii va intoarce acasa !!
Domnul Hristos le-a spus apostolilor: „Voi sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii”. Matcei 5:13-14 Asta trebuie să fim. Tinerii credincioşi trebuie să fie exemplu pentru ceilalţi, cum spunea Domnul Hristos: “Aşa să lumineze lu*mina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din Ceruri.” Matei 5:16

Trebuie să fim exemplu, trebuie să fim model pentru ceilalţi, nu si fim nişte izolaţi, nişte complexaţi şi nişte neînţeleşi în socie*tate. Nu aşa. Trebuie să fim modele vii pen*tru cei din jur, încât ei, văzându-ne, să-şi do*rească şi ei si fie aşa. Trebuie să ajungem să fim creştini cu adevărat.

Să fim convinşi că dincolo de groapă nu vor merge cu noi decât faptele noastre. Rudele şi prietenii, după câteva lacrimi, elogii sau critici se vor gândi mai repede la ce-i aşteaptă pe ei, decât la ce se întâmplă cu cel dispărut.

În faţa morţii, toate sunt zadarnice afară de Hristos, Care ne rămâne credincios şi vine să ne întindă mâna Sa, dacă şi noi am avut mâna noastră întinsă spre El, în cursul acestei vieţi.

Aşadar, să ne pregătim cu seriozitate pentru întâlnirea cu Domnul, ca să fim vrednici a rosti cuvintele pline de speranţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Amin.
Dupa predica IPS Irineu Pop

[cristiboss56]

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

In Evanghelia de astăzi, Îl vedem pe Semănătorul dumnezeiesc semănând sămânţa cuvântului Său în ogorul inimilor omeneşti. Din nefericire, unii creştini sunt nepăsători faţă de învăţătura sfântă, alţii au inimi de piatră, încât sămânţa se usucă, iar alţii sunt copleşiţi de bălăriile grijilor lumeşti care înăbuşă cuvântul.

Numai unele inimi evlavioase sunt pământul bun care păstrează cuvântul şi-l fac să rodească.

Din această pildă evanghelică, se vede cât de necesar este ca inimile noastre să fie curate pentru ca în ele să Se sălăşluiască Hristos, Cuvântul Tatălui ceresc. El singur are învăţătura desăvârşită şi puterea deplină prin care poate mântui „pe tot omul, care vine în lume” (In. 1, 9). Inima care nu-L primeşte rămâne un ogor pustiu, pârjolit şi fără rod.

Iubiţi credincioşi,

Cea mai mare răsplată pentru cei neprihăniţi este vederea lui Dumnezeu. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8), spune Domnul. Pentru ca să câştigăm Împărăţia cerurilor ne trebuie o hotărâre sfântă să ne călcăm pe inimă, să uităm răul şi să facem pace cu aproapele, să răspândim în jurul nostru puritate şi iubire.

Trebuie să părăsim orice ambiţie, toată răutatea şi întinarea, ca să nu rămânem departe de inima lui Dumnezeu şi să ne pierdem sufletul. Şi aşa, prin pocăinţă, trebuie să devenim o făptură nouă, care păzeşte Legea Domnului cu sfinţenie.

Asta înseamnă că suntem pământul cel bun din Evanghelie, că ne onorăm numele de creştin şi astfel, Îl preamărim pe Mântuitorul Hristos, Care ne-a dat acest nume.

Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă: „Iată cele ce sunt bune pentru mântuirea noastră: curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blândă, vorbă cumpănită şi cu bună rânduială, cumpătare la hrană şi băutură. Înaintea celor mai mari să aveţi tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare aminte, supunere celor bătrâni, dragoste nefăţarnică pentru cei de-o măsură şi pentru cei mici. De cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi, cu ruşinea să vă împodobiţi, căutând cu privirea în jos şi cu sufletul în sus. Iar cinstea acestei lumi drept nimic să o socotiţi şi, binele de-l faceţi, plata s-o aşteptaţi de la Iisus Hristos, Domnul nostru”.

Răsplata constă în aceea că, fiind pământul cel bun, Cuvântul lui Dumnezeu vieţuieşte şi rodeşte în noi.

La începutul secolului trecut au fost descoperite razele X, care pot să privească prin trupurile noastre. Ele spun medicului ce este în interiorul nostru. Dacă cineva înghite o monedă, aceste raze arată doctorilor exact unde este, aşa încât ei să o poată scoate afară.

S-au întâmplat lucruri amuzante cu razele X. De pildă, un bogat din Siria s-a îmbrăcat sărăcăcios când a plecat la doctor, aşa încât să nu i se ceară prea mare taxă. Razele X au arătat că buzunarele sale erau pline de monezi de aur. Acestea puteau să spună medicului exact câţi bani avea pacientul. În zadar se ascundea, căci razele X au demascat viclenia bolnavului şi au scos la iveală adevărul.

Însă Dumnezeu poate vedea mult mai departe decât razele X. Ochii Lui atotvăzători pătrund chiar gândurile noastre şi El ştie păcatele noastre ascunse. Dumnezeu cunoaşte ce este în om (cf. In. 2, 25), cunoaşte inimile fiilor oamenilor (cf. Pilde 15, 11). Dumnezeu este Cel Care „ştie ascunzişurile inimii” (Ps. 43, 23), Cel Care „cercetează inimile şi rărunchii” (Ps. 7, 9; Ier. 11, 20; Apoc. 2, 23).

Când fiii lui Israel au avut trebuinţă de un rege nou spre a-l înlocui pe Saul, Dumnezeu a trimis pe profetul Samuel la Betleem să-l ungă pe unul din fiii lui Iesei. Samuel a privit la fiul cel mare al lui Iesei şi a crezut că acest tânăr înalt şi frumos trebuie să fie, în mod sigur, viitorul rege.

Dar Dumnezeu a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul Se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Dumnezeu l-a ales pe David să fie rege, deşi acesta era un cioban tânăr care păştea oile. Lui Dumnezeu Îi plăcea inima curată a acestui israelit.

Într-adevăr, chiar în spatele unor aparenţe urâte, se pot descoperi importante calităţi interioare şi, tocmai ceea ce este în interior, aceea contează înaintea lui Dumnezeu, precum ne arată Mântuitorul nostru când spune: „Din inimă ies: gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om” (Mt. 15, 19-20).

Domnul a avut cuvinte aspre pentru farisei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului ca să fie curată şi cea din afară” (Mt. 23, 25-26).

De multe ori, în noi se dă o luptă. Din lupta aceasta care se dă ca pe un câmp de bătălie înăuntrul meu, între Dumnezeu şi diavol şi persoana mea, încep a mă cunoaşte.

În primul rând, constat că sunt o fiinţă tainică, greu de pătruns. Observ o continuă alternanţă între Dumnezeu şi diavol în mine. Constat o înclinare spre comoditate şi spre păcat şi, în acelaşi timp, o nestatornicie în lupta cu păcatul. Îmi dau perfect de bine seama că se cer în această luptă eforturi pline de eroism şi perseverenţă; de aceea, nu mă pot încrede numai în puterile mele omeneşti. Constat că, din toată această luptă, umilinţa este rodul miresmatic al mântuirii. Însă, eu pot să mă sensibilizez cu Sfântul Apostol Pavel în această baie binefăcătoare a umilinţei şi să simt că „Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15).

Hristos singur este Cel Ce ne poate da o inimă nouă, Cel Ce poate face din pietre fii ai lui Avraam şi din păgâni mucenici.

Dacă ne-am pierdut frumuseţea lăuntrică, să o redobândim prin căinţă şi mărturisirea păcatelor, fără de care nu există iertare, nici înnoirea inimii.

Iisus n-a venit pentru păcătoşi, pentru ca să le aprobe păcatul. El a venit pentru păcătoşi, pentru ca ei să se îndrepte. Şi numai aceia s-au bucurat de atenţia Lui, care s-au îndreptat. Fără mărturisirea greşelilor nu este nici dezlegare eliberatoare şi nici mântuire veşnică, căci Dumnezeu

Se uită la inimă. În clipa în care aceasta devine curată, ea rodeşte alese virtuţi morale care dinamizează viaţa creştină şi o conduc spre ţinta ei supremă, spre sfinţenie sau desăvârşire.

Sfinţenia constă în a fi locuiţi de Hristos. Suntem sfinţi în măsura în care viaţa Sa ia locul vieţii noastre. Aceasta se întâmplă când inima noastră e vindecată de păcat şi îmbrăcată în mantia purităţii îngereşti.

Iubiţii mei,

Noi, adeseori, îi judecăm pe oameni după aparenţa exterioară, dar nu ca Dumnezeu, ai Cărui ochi privesc în inimă. Şi când El priveşte în sufletul nostru vrea să-l vadă curat, pentru ca să-Şi facă locaş întru el şi să ne dăruiască fericirea cerească.

Bine spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde este Hristos, acolo este paradisul”. Dacă păcatele fac interiorul paharului nostru murdar, să le mărturisim lui Hristos, Care poate să ne curăţească de toată întinarea şi să împărăţească pe altarul inimii noastre înnoite, ca să cineze cu noi şi noi cu El (cf. Apoc. 3, 20).

Este bine şi minunat să oferim Domnului jertfa lui Abel, jertfa unei cărni tinere şi frumoase, jertfa unei inimi care nu-L iubeşte decât pe Dumnezeul Cel viu, jertfa unei inteligenţe care se înclină în faţa Înţelepciunii divine, jertfa unui suflet de copil, care nu are alt gând decât acela de a plăcea Mântuitorului.

Acest lucru este posibil dacă ne îngrijim ca inima noastră să nu fie pământ bătătorit, nici pământ împietrit sau înecat de mărăcini, ci să fie asemenea pământului afânat, în care cuvântul şi harul lui Dumnezeu să aducă roadele faptelor bune.

Suntem datori să ne străduim, în toată vremea, a avea o inimă bună şi curată şi să împlinim cu perseverenţă şi cu iubire voia Stăpânului ceresc, oricât ne-ar costa acest efort duhovnicesc.

În acest fel, vom trăi în comuniune intimă cu Hristos Domnul, precum El Însuşi ne promite: „Dacă Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el” (In. 14, 23). Amin.

Înaltpreasfinţitul Irineu Pop-Bistriţeanul

[Mihnea Dragomir]

In predica de astazi (cu prilejul Duminicii Tomei) parintele a vorbit despre deosebirea dintre a crede si a sti. Sunt doua moduri deosebite de a cunoaste si, intre ele, se face adeseori confuzie. Stim ceea ce constatam noi insine. Sf Ap Toma, vrand sa vada si sa pipaie stigmatele Domnului, vrea sa stie. Noi spunem adesea ca stim, cand ar trebui sa spunem mai degraba ca noi credem. Astfel, cand spun "stiu ca la Polul Nord sunt ghetari", corect ar fi sa spun ca eu cred acest lucru. Fiindca eu nu am fost acolo, nici nu am vazut ghetari cu ochii mei, nici nu i-am atins cu mana mea. Eu, de fapt, cred ca la Polul Nord sunt ghetari. Ceea ce eu stiu este ca doi si cu doi fac patru. Fiindca am adunat doi cartofi cu doi cartofi si mi-au iesit la numaratoare patru cartofi. Asadar, eu stiu, si nu cred, ca doi si cu doi fac patru. Pe cand, despre ghetarii de la Polul Nord, eu nu stiu, ci cred. Cu o credinta pur umana, naturala, fiindca asa am auzit de la oameni si am citit marturii ale lor, ale celor care au fost, au vazut, deci stiu.


Dar, mai exista un fel de credinta. Credinta supranaturala. Credinta supranaturala nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. De altfel, tot de la El vine si stiinta. Eu nu cred, ci stiu ca Dumnezeu exista. Fiindca am citit si am studiat cele cinci argumente ale Sf Toma din Aquino. Vad obiectul, prin urmare creatorul obiectului exista. Vad lumea, prin urmare lumea are un creator si asa mai departe. Multi, insa, nu au studiat cele cinci argumente ale Sf Toma din Aquino, asadar acestia pot spune ca ei cred ca Dumnezeu exista. Dar Trinitatea, ori mai bine zis Triunitatea lui Dumneazu ? Asta nu o mai stiu, ci o cred. Fiindca asta depaseste capacitatea mea de experiere. Nu am experiat-o si nici nu o pot face. O cred cu ce fel de credinta ? Cu aceeasi cu care cred ca sunt ghetari la Polul Nord ? Nu, ci cu o credinta supranaturala. Fiindca asta nu mi s-a transmis de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Dar Sf Toma Apostolul ? Vrea el Sa stie, ori vrea sa creada ? Sf Toma este un experimentator. Vrea sa stie. Sa vada, sa constate el insusi. Si, totusi, Domnul Isus ii spune altceva. Ii spune ca acum crede. "Ai crezut fiindca ai vazut". De ce ? Fiindca ceea ce a experiat Sf Toma, ceea ce a vazut ori a pipait, nu este altceva decat prezenta reala a unui om viu. Rani, semnul cuielor, sange. Apostolul nu a vazut altceva decat umanitatea lui Isus. Dar, acum nu doar stie. Ci si crede. Ce stie si in ce crede ? Stie ca Isus este viu dupa ce murise si crede ca El este, in acelasi timp, nu doar om, ci si Dumnezeu. De aceea el spune: "Domnul (stapanul, omul) meu si Dumnezeul meu". Intre acestea doua, este o legatura. Cel ce inviaza din morti este Dumnezeu. Asta ii spune Isus: "Ai crezut (ca Eu sunt Dumnezeu) fiindca ai vazut (ai stiut ca am inviat din morti)!".

Dar noi ? Iubiti, credinciosi, sa credem in Cel care a inviat! Si El ne-a promis ca fericiti vom fi.

[Mihnea Dragomir]

Predica de azi a fost despre minciuna organizata.

"Minciuna are picioare scurte" se spune. Intr-adevar, cand cineva spune o minciuna, adesea ne dam seama, chiar daca acest lucru se intampla dupa un oarecare timp. Adesea, cand minciuna e repetata de mai multi, banuim ca e vorba de oameni care par vorbiti intre ei si ii vom spune "complot". Dar daca o minciuna este repetata de zeci de mii de oameni ? Daca e spusa si scrisa la televizor, in presa ? Daca se preda in scoli ? Daca acest lucru se intampla nu un an sau doi, ci timp de decenii ori chiar secole ? Ei bine, in acest caz presiunea e atat de mare, incat ajungem sa ne indoim de noi insine. Daca au dreptate atatia oameni care spun acelasi lucru ? Mai grav, ajungem sa ne indoim chiar de cuvantul lui Dumnezeu.

Ei bine, exemple de asemenea minciuni devenite universale exista. Unul dintre ele este evolutionismul. Ipoteza potrivit careia omul provine din maimuta, ori dintr-un stramos comun cu maimultele, ori dintr-un fel de maimuta-dar-nu tocmai, din orice altceva decat din tarana plamadita de Dumnezeu.

O asemenea minciuna, spusa asa, dintr-o data, nu ar fi avut niciun succes. Sa invatam din modul cum a fost pregatita. A fost pregatita cu o rabdare absolut remarcabila, timp de aproximativ o suta de ani. Mai intai, prin ipoteza aparitiei spontane a vietii. Plantele si animalele nu ar fi aparut prin creatia lui Dumnezeu in vederea crearii omului, ci ar fi aparut din intamplare. Mai intai in forme rudimentare, care ar fi evoluat, la fel de spontan precum aparusera, spre forme de viata mai complexe. Cum treaba ar necesita un timp indelungat, chiar foarte indelungat, a aparut mai intai ipoteza vechimii indelungate, mai indelungate pana la foarte indelungate a Pamantului. De la zeci de mii de ani s-a trecut la sute de mii, milioare de ani si chiar mai mult. Ipoteza are in ea ceva ridicol. Daca eu as spune specialistilor din Sillicon Valley ca am aruncat in sus o gramada din nisipul lor si a cazut in loc un cip, nu m-ar crede. Ei nu m-ar crede nici daca le-as spune ca am aruncat in sus cu nisip de sute de mii si milioane de ori pana cand mi-a cazut cipul. Si totusi, in fond, ceva de acest gen sustine teoria evolutionista.

Mai grav este ca ea nu mai e prezentata ca teorie, sau ipoteza, ci ca certitudine stiintifica. Cat este de stiintifica, vedem imediat din aceea ca intalnim cu greu doi oameni de stiinta care sa cada de acord asupra vechimii Pamantului. Or, daca am vorbi de un adevar stiintific, ar trebui ca oamenii de stiinta sa cada de acord si ipoteza sa fie verificabila, asa cum matematicienii cad de acord ca 2+2=4, iar acesta e un adevar verificabil.


Cum s-a ajuns aici ? Oare toti oamenii de stiinta sunt in posesia unor dovezi de neinlaturat potrivit carora viata ar fi aparut din intamplare, in urma cu o perioada foarte mare de timp si ar fi evoluat pana la om ? Chiar asa, toti fac parte din complot si s-au vorbit unii cu altii sa prosteasca lumea, cazand de acord asupra unor strategii ? Adevarul este ca nici pe departe nu toti oamenii de stiinta cred acest lucru, dar ca putini au curajul sa o afirme public. Si asta pentru ca si-ar risca carierele. Unii (putini) au riscat si s-au vazut indepartati din posturi.


Dar care ar fi, de fapt, interesul unei asemenea minciuni monumentale ? Qui prodest ? Ei bine, elementul cheie este acela ca, daca Adam si Eva nu ar fi existat si nu ar fi fost supusi probarii de catre Dumnezeu, nu ar exista pacatul originar. Daca pacatul originar nu a existat, nu e nevoie nici de un Mantuitor. Prin urmare, un cetatean cu numele de Isus Cristos o fi existat, dar nu a fi vorba de Fiul lui Dumnezeu, ci de vreun exaltat religios asa cum mai erau altii in epoca si cum mai sunt si azi. Important pentru parintele minciunii si pentru agentii lui in lume nu e sa nu credem in istoricitatea lui Isus, ci sa nu credem ca El este Dumnezeu si Mantuitor, ca nu cumva, urmandu-L, sa ne mantuim.


Inca si mai trist este ca, in zilele noastre, chiar oameni ai Bisericii au ajuns sa creada in asemenea ipoteze care frizeaza erezia. Ei nu se indoiesc de evolutionism, prefera sa se indoiasca de cuvantul Domnului. Daca Biblia trebuie interpretata alegoric, ca si cand asta ar lua ceva sensului literal ? Daca acest cuvant al Domnului a vrut sa spuna "perioade de timp" si nu "zile ale creatiei" ?


Personal, dragi credinciosi, prefer sa cred in cuvantul Domnului decat in ipoteze neverificate. Fiindca Domnul, fiind perfect, din gura Sa nu poate iesi minciuna. Si, acolo unde citesc "zile", inteleg zile si nu perioade (lungi) de timp. Cred ca plantele care impodobesc lumea au, majoritatea, nevoie de polenizare pe calea insectelor. Ca ele pot rezista o zi fara polenizare, asta o cred si o pot verifica eu insumi. Ca pot rezista (ani ? Zeci de ani ? Cat ?) fara insecte, adica fara polenizare, nu o cred si am convingerea ca e verificabil. Repede, in cativa ani, toate speciile de flori, ba chiar si multe de copaci, ar fi extincte.

[Mihnea Dragomir]

Predica auzită astazi, axată pe pericopa bunului samaritean, m-a ajutat să înţeleg două lucruri. La primul nu mă gândisem niciodată, pe al doilea nu îl observasem, deşi citisem parabola aceasta de destule ori. Mi se întâmplă să trec pe lângă comori ale Sfintei Scripturi fără să le văd. René Guénon spune undeva că o comoară se lasă descoperită numai de acela căruia îi e destinată. Altminteri, poţi să si calci pe diamante, crezând că sunt fragmente de cărbune, până ce vine cineva care, punându-le în lumină, îţi deschide ochii.

Primul lucru pe care l-am aflat este acela ca locul in care e adapostit ranitul, acea casa de oaspeti, este Biserica. Desigur, stiam ca bunul samaritean, cel care il ingrijeste pe acel ranit si pe jumatate mort, oblojindu-l cu ulei si cu vin, este Domnul Isus. Ca in "preotul" si "levitul" trebuie sa vedem preotii si acolitii Vechiului Testament, nu e nicio dificultate, aici sensul alegoric e practic identic cu cel literal. Dar ca in acea casa de oaspeti trebuie sa vedem Biserica, iar in gazda pe preotii Noului Testament, nu stiam. Desi lucrul devine evident avand in vedere ca Isus lui ii spune sa il ingrijesca si, cand se va intoarce, il va recompensa.

Al doilea lucru, mult mai subtil, e sensul general al parabolei. Avem aici, aparent, o parabola despre iubirea aproapelui. Desigur, lucrurile pot fi interpretate si asa. Pe de alta parte, interbarea doctorului Legii nu este ce inseamna sa ne iubim aproapele si cum i-am putea noi da dovezi de dragoste, ci el intreaba pe Domnul cine este aproapele. Si asta raspunde Domnul. Aproapele este, in primul rand, cel pe care il intalnesti aproape, pe drumul tau. Dar nu toti oamenii sunt "aproapele" si nici macar pe oricine intalnesti iti este aproapele, fiindca iata, aflam ca "preotul" si "levitul" nu sunt "aproapele", de vreme ce Isus intreaba "care din acestia trei". Aproapele este cel care te ajuta cand furii (diavolul) te-au lasat ranit, la pamant, pe jumatate mort. Aproapele poate fi samaritean, desi nu faptul ca e samaritean il face mai aproape. Aproapele poate fi englez sau francez. Protestant sau (mai stii ?!) iehovist.
Finalul parabolei este raspunsul. Aproapele este "cel care a facut mila cu el". Iar Domnul il indeamna "Mergi si fa si tu asemenea". Adica: "considera ca aproape al tau pe cel ce face mila de tine, oricine este el".

Lauda Tie, Cristoase!

[Demetrius]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Predica auzită astazi, axată pe pericopa bunului samaritean, m-a ajutat să înţeleg două lucruri. La primul nu mă gândisem niciodată, pe al doilea nu îl observasem, deşi citisem parabola aceasta de destule ori. Mi se întâmplă să trec pe lângă comori ale Sfintei Scripturi fără să le văd. René Guénon spune undeva că o comoară se lasă descoperită numai de acela căruia îi e destinată. Altminteri, poţi să si calci pe diamante, crezând că sunt fragmente de cărbune, până ce vine cineva care, punându-le în lumină, îţi deschide ochii.

Primul lucru pe care l-am aflat este acela ca locul in care e adapostit ranitul, acea casa de oaspeti, este Biserica. Desigur, stiam ca bunul samaritean, cel care il ingrijeste pe acel ranit si pe jumatate mort, oblojindu-l cu ulei si cu vin, este Domnul Isus. Ca in "preotul" si "levitul" trebuie sa vedem preotii si acolitii Vechiului Testament, nu e nicio dificultate, aici sensul alegoric e practic identic cu cel literal. Dar ca in acea casa de oaspeti trebuie sa vedem Biserica, iar in gazda pe preotii Noului Testament, nu stiam. Desi lucrul devine evident avand in vedere ca Isus lui ii spune sa il ingrijesca si, cand se va intoarce, il va recompensa.

Al doilea lucru, mult mai subtil, e sensul general al parabolei. Avem aici, aparent, o parabola despre iubirea aproapelui. Desigur, lucrurile pot fi interpretate si asa. Pe de alta parte, interbarea doctorului Legii nu este ce inseamna sa ne iubim aproapele si cum i-am putea noi da dovezi de dragoste, ci el intreaba pe Domnul cine este aproapele. Si asta raspunde Domnul. Aproapele este, in primul rand, cel pe care il intalnesti aproape, pe drumul tau. Dar nu toti oamenii sunt "aproapele" si nici macar pe oricine intalnesti iti este aproapele, fiindca iata, aflam ca "preotul" si "levitul" nu sunt "aproapele", de vreme ce Isus intreaba "care din acestia trei". Aproapele este cel care te ajuta cand furii (diavolul) te-au lasat ranit, la pamant, pe jumatate mort. Aproapele poate fi samaritean, desi nu faptul ca e samaritean il face mai aproape. Aproapele poate fi englez sau francez. Protestant sau (mai stii ?!) iehovist.
Finalul parabolei este raspunsul. Aproapele este "cel care a facut mila cu el". Iar Domnul il indeamna "Mergi si fa si tu asemenea". Adica: "considera ca aproape al tau pe cel ce face mila de tine, oricine este el".

Lauda Tie, Cristoase!

In veci, Amin!

Multumesc!

[Demetrius]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Finalul parabolei este raspunsul. Aproapele este "cel care a facut mila cu el". Iar Domnul il indeamna "Mergi si fa si tu asemenea". Adica: "considera ca aproape al tau pe cel ce face mila de tine, oricine este el".

"Mergi si fa si tu asemenea!" consider ca este de fapt finalul parabolei, fiindca pilda aceasta ne invata sa devenim noi insine milostivi, nu beneficiari de milostenie, jertfitori, nu revendicatori; indemnul nu este dat doar celui salvat, ci oricui asculta parabola, deci si... mie. Cu alte cuvinte, sa ajut pe oricine are nevoie de ajutor, oricine este el.