Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

《CONTINUARE 》

Ba și mai mult. Dumnezeu, când l-a sădit pe om a pus în sufletul și trupul lui simțirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui și aceasta este conștiința. Conștiința îl mustră când face rău și-l bucură când face bine. Și glasul conștiinței nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, că-i de natură nevazută.
Conștiința este glasul lui Dumnezeu în om și, îndată ce a greșit, îl mustră: “De ce ai făcut așa? Poate să nu-l mustre nimeni când face păcatul. Oricând gresește, această lege pusă de Dumnezeu lui Adam întâi, numită și legea firii sau a conștiinței, îl mustră imediat.
Uneori așa de tare îl mustră, dacă este păcatul mare, încât îl dă aproape în deznădejde. Se împlinește atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om și ai subțiat ca pânza de paianjen sufletul său (Psalm 38, 14-15). Adică se subție nădejdea că pânza unui păianjen și, de mare mustrare de cuget, mai că-și pierde nadejdea.
Conștiința, dacă se pătează cu multe păcate, așa de tare îl mustră pe om uneori, că se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza conștiinței nici nu poate mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga. Conștiința roade, roade ca și cariul în lemn. “De ce ai făcut și de ce ai mâniat pe Dumnezeu cu asemenea păcate?”
Deci, degeaba îi spui tu că nu-i Dumnezeu, căci conștiința îi spune și, după conștiintă, îi spune și Scriptura. Tu zici că-l înveți pe om că nu-i Dumnezeu, că nu-i drac, că nu-i înger, că nu-i iad, că nu-i rai, dar conștiința îi spune că este și Scriptura este plină de mărturii din care se arată că există Dumnezeu, că este înger, este muncă veșnică, este slavă veșnică. Deci și tu – i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat înșeală multă lume – ești prost și nu aduci mare aport pentru împărația iadului; nu aduci mare folos!
Așa a pațit și acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a pațit și cel dintâi care se lăuda că a făcut mare isprava. Adică în loc să-l laude, să-l făca mai mare peste multe cete de draci, l-a batut și cu rușine l-a trimis în fundul iadului, că-i prost și nu știe să înșele pe oameni.
A înșelat, dar a înșelat prea puțin și prea puține suflete a dus la iad! A pațit și acest diavol ca și cel dintâi care învața pe om să meargă și la biserică și la crâșma și să facă și de-ale lui Dumnezeu și de-ale satanei. Deci și acesta a iesit rau.
Și acum dintre cetele dracilor care erau de față a chemat pe altul la raport. Și era o tăcere între polcurile dracilor, că erau milioane de demoni în jurul pădurii și a poienii aceleia, și nu ieșea nici unul, că se temeau că vor pați ce au pațit ceilalti, ca, în loc de laudă, îi bate și îi trimite în fundul iadului.
Satana stătea pe scaun și aștepta să mai iasă vreo unul la raport, zicând:
– Dăca cel ce iese a treia oara, mă lovește în gândire, adică îmi spune un plan de a câștiga suflete pentru împărăția iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe oștiri drăcești și-l voi pune să stea pe scaunul meu de împărat al iadului trei minute.
După ce-a zis satana așa, din polcurile cele nenumărate de draci n-a vrut să mai iasa nimeni, pentru că se temeau să nu pățească ce au pațit ceilalti doi, care au raportat mai înainte și nu i-a plăcut lui.
Totuși după un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rață, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lungă, de nu stiu câti metri în urma. Și când a ieșit, s-a dus înaintea satanei, cum stătea pe scaun acolo în mijlocul poienii, și i-a spus:
– Să trăiești, întunecimea ta! Satana îl întreabă:
– Cum te cheamă?
– Sărsăilă, mă cheamă!
– Ehei, te văd bătrân și grebănos. Mi se pare că știi tu ceva meșteșuguri de a înșela suflete, să le aduci la împărația mea. Sărsăilă a spus:
– Nici întunecimea ta nu știi ce știu eu!
– Să te văd! Mi se pare că ești mare meșter de a câștiga suflete.
– Nici tu nu știi ce știu eu! Eu am un meșteșug, că am îmbătrânit în lupta cu sufletele oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara fulgii de zapada, așa cobor suflete în iad în fiecare zi.
– Și cum ai reușit să aduci atâtea suflete la împarația mea?
– Eu n-am să spun nici ca diavolul cel dintâi, care a ieșit la raport, pentru că se întâmplă cum ai zis întunecimea ta. Omul știe că nu poate sluji la doi domni si îndată îl câștigă îngerul de partea lui. Dar, nici n-am să-i spun omului, ca celălalt prost, că nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru că Scriptura spune că este și Dumnezeu și drac și înger și iad.
Eu atât îi spun omului: “Măi omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este muncă veșnică pentru păcat și slavă veșnică pentru fapta bună, dar mai ai vreme! Ești prost? Chiar de azi începi fapta bună?”
Dacă-i copil îi spun: “Măi băiete, tu de acum ai de trăit! Vine tinerețea, trebuie să te casătorești, trebuie să petreci în lume! Nu cumva să-ți pierzi tinerețea așa degeaba, doar viața trebuie trăită!”
Iar dacă-i tânar îi spun: “După ce te vei căsatori și îti vei face o gospodărie, după aceea ai să începi fapta buna. Acum mănânca, bea, distrează-te, fă toate răutațile, că doar ești tânar. Te va ierta Dumnezeu, că El știe neputința omului. Pentru pocăință mai lasă pe mâine, lasă pe poimâine, lasă pe la anul, mai încolo!”
Îl învăț pe om să amâne pocăința de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! “Ce milostenie vrei să faci acum? Taci din gură! Te pocăiești aproape de moarte! Vrei să postești acum, să-ți cheltuiești sănătatea trupului? Lasă la bătrânețe, că postul este pentru cei bătrâni! Vrei să te rogi? Să pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi acum ai treabă. Iată, ai să crești copii, ai de făcut casă și zestre la fete, ai de însurat și măritat. Ai atâtea!”
Și-l încurc cu grijile vieții și tot îi spun: “Lasă pe altă dată”. Când vine îngerul și-i spune: “Măi, omule, fă un praznic pentru morți!” Eu îi spun: “Dar ești prost? Acum ai de îmbrăcat copiii, ai de făcut nunta, ai de făcut cutare!” Îngerul vine și-i spune: “Măi, omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea și vinerea!” Eu îi spun: “Nu posti că îți pierzi sănătatea! Tu trebuie să muncești, să aduni averi, ai de crescut copii!”
Sau vine îngerul și-i spune: “Măi omule, spovedește-te și lasă păcatul, lasă desfrâul, lasă beția, lasă tutunul, lasă înjurăturile!” “Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, mă va dezlega și gata. Doar cartea spune să te apuce sfârșitul cel bun, dar până atunci poți petrece așa!”
Cu aceasta mă ascultă toți, zice diavolul, și fapta buna tot o amână de azi pe mâine.
Sfânta Scriptură spune altfel. Duhul Sfânt îi trezește pe oameni, zicând: Astăzi de veți auzi glasul Lui, să nu vă învârtoșati inimile voastre (Evrei 37,8). Și cum am spus, glasul lui Dumnezeu în om este conștiința, care-l mustră pentru păcat și-i spune: “Omule, părăsește păcatul! Lasă-te de furat, lasă-te de curvit, lasă-te de înjurat, lasă-te de beție, lasă-te de fumat, lasă-te de lucruri rele, de zavistie, de pizmă, de ceartă”. Dumnezeu îi poruncește azi, iar noi îi spunem lui: “Nu astăzi, ci mâine, poimâine, la bătrânete!”
Și-i zicem așa: “Dă-mi mie ziua de azi și tu ia-o pe cea de mâine!” Și așa, zice, este păcatul la om cum, ai lua un cui mare și cu o bardă începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Dacă-i dai un ciocan, după, trei, cuiul îl poți scoate usor. Dacă-l bați pe jumătate, este mai greu, iar dacă îl bați de tot, trebuie să crapi lemnul!
Așa-i și păcatul! Se bate în fire prin obișnuință. Și dacă omul nu lasă azi păcatul, când este proaspăt, cu cât se învechește, cu atât mai greu se poate dezobișnui de dânsul.
Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

După plecarea Sfântului Nifon din Țara Românească, au început mari tulburări și necazuri, după proorocia Sfântului. Domnul Radu s-a îmbolnăvit de o boală nevindecabilă și i s-a găurit tot trupul. Atunci a trimis să-l caute pe Sfântul Nifon, dar l-au aflat trecut la cele veșnice. Radu a murit în chinuri și a fost îngropat la Mănăstirea Dealu, ctitoria sa. După îngropare, trei zile și trei nopți i s-a cutremurat mormântul (precum oarecând împărătesei Eudoxia, prigonitoarea Sfântului Ioan Gură de Aur). Atunci, frică mare a cuprins pe tot poporul și ziceau că pentru izgonirea Sfântului Nifon s-au întâmplat toate acestea.
Ajungând domnitor, Sfântul Neagoe Basarab a trimis la Sfântul Munte Athos o delegaţie ca să aducă în Ţara Româneasca moaştele Sfântului Nifon „ca să curăţeasca greşeala Radului şi a altora, care făcuseră rău sfinţiei sale”.
Dezgropând trupul Sfântului Nifon şi aşezându-l în coşciug de lemn, delegaţia trimisă de Neagoe Basarab, împreună cu câţiva călugări din Mănăstirea Dionisiu şi cu mitropolitul Neofit de Anchialos, l-au adus în Ţara Românească, unde l-au dus cu alai mare la Mănăstirea Dealu şi l-au aşezat deasupra mormântului lui Radu cel Mare. În tot timpul nopţii, în Mănăstirea Dealu s-au făcut rugăciuni pentru iertarea păcatelor domnitorului Radu cel Mare.
În timpul Privegherii, ațipind domnitorul puțin, din cauza ostenelii, a văzut în vedenie că s-a deschis mormântul lui Radu și se vedea trupul lui negru și rău mirositor, curgând din el puroi și putreziciune. Neputând domnitorul să sufere acea priveliște, s-a rugat Sfântului să-și facă milă de nefericitul Radu. Deodată, vede o apă curată ieșind din racla Sfântului Nifon și pe Sfânt, care spăla trupul lui Radu. După spălare, Radu a devenit frumos și strălucit. Apoi l-a închis din nou în mormânt și venind spre Neagoe, i-a zis: „Iată, fiule, că am ascultat rugăciunea ta. Îți mai poruncesc să ai pace întotdeauna cu poporul tău, iar moaștele mele să le trimiți din nou la mănăstirea mea, pentru mângâierea fraților ce viețuiesc acolo”. Acestea spunând, a intrat iarăși în raclă. Deșteptându-se domnitorul Neagoe, a dat slavă lui Dumnezeu și Sfântului Nifon.
Apoi, cu voia părinților de la Dionisiu care însoțeau moaștele, a oprit capul și mâna Sfântului Nifon și a dat în locul acestora mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, îmbrăcată în aur foarte frumos lucrat. Restul moaștelor Sfântului le-a pus într-o raclă de argint poleită cu aur şi înfrumuseţată cu pietre scumpe şi cu smalţ. Pe interiorul capacului este pictată icoana Sfântului Nifon, alături de voievodul Neagoe Basarab, care ia binecuvântare de la el. Pe o fâşie îngustă sta încrustat în greceşte: „Această cinstită şi sfântă raclă este a Prea Sfinţitului Arhiepiscop al Constantinopolei, Romei celei noi şi patriarh ecumenic chir Nifon. S-a pus la cale şi s-a săvârşit întru Hristos Dumnezeu, de către prea credinciosul şi iubitorul de Hristos Domn Neagoe. Patriarhul a adormit acolo în venerată şi sfânta mănăstire a cinstitului Înainte Mergător şi Botezător Ioan, la anii 7023 (1515)”. Apoi a trimis racla cu Sfintele Moaşte la Dionisiu.
Capul şi o mână din Moaştele Sfântului Nifon au fost aşezate în Mănăstirea zidită de Neagoe Basarab la Curtea de Argeş. În secolul al XVIII-lea, moaştele au fost ferecate în argint.
Sursa: doxologia

[cristiboss56]

"Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.
Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.
Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…
In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…
- "Care incercare?" intreba nelinistit barbatul.
- "Inca nu ai aflat?... sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat." Raspunse prietenul trist.
Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…
Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.
Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!
Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…"
Asta inseamna sa iubesti!!... Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.
Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta…
Dar, pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti!... nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.
Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?... din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre?... Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.
Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?
Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.
Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?... nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?... sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?
Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.
In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…
A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!
Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu "cat de greu" este… Probabil au dreptate, dar ca orice Preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…"
Arhim. Siluan Visan

[cristiboss56]

Cu ajutorul Sfantului Mucenic Dimitrie,Mircea cel Bătrân, urca pe tron si plin de credinta dă ajutor românilor macedoneni să ridice o biserica Sf. Dimitrie. Tesalonicul cade sub turci in anul 1387,dar sfantul Dumitru nu.i lasa pe crestini la greu .Dupa ce a cucerit totul in cale(Serbia,Bulgaria) Ofensiva lui Baiazid continua cu dorinta de a cucerii Tara Romaneasca, urmeaza Bătălia de la Rovine din 1395 .Aici sfantul Dimitrie face o mare minune si Oastea otomană nu reușește să cucerească Țara Românească, fiind învinsă de Mircea cel Bătrân. Atunci un conducător musulman, auzind de minunile Mucenicului Dimitrie, s-a convertit la creştinism şi s-a făcut ucenic al lui Hristos, mai ales când a văzut cum un suferind de oftică şi năduf, cu numele de Mavrichie, s-a vindecat, atingându-se de racla cu moastele sfantului.
Însuşi Episcopul Tesalonicului a fost scăpat în chip minunat din mâinile osmanlâilor, la intervenţia nevăzută a Sfântului.
Se istoriseşte şi un moment interesant, când Marele Mucenic ceartă pe un slujitor al bisericii, Onisifor, pentru faptele lui urâte – nu lăsa lumânările să ardă în întregime şi nu rostea numele tuturor credincioşilor care dădeau pomelnice şi cereau mijlocirea Sfântului.!!!.
Se pot înşira alte multe şi importante fapte, care, parte sunt moştenite din tradiţie prin rugăciunea Acatistului, iar parte sunt consemnate de Sfântul Simion Metafrastul si alţii.
Moaştele Sfântului Dimitrie au fost readuse după opt sute de ani de la Roma la Salonic, în 1966, cu aprobarea papei Paul VI, unde se găsesc şi astăzi, alături de Moaştele Sfântului Grigore Palama şi Sf. Simion – noul teolog al Tesalonicului.
“Pagini din viețile sfinților”, Ed. Sf. Nectarie Taumaturgul, Tg. Neamț, 2012

[cristiboss56]

În volumul Convorbiri cu Mihai I al României de Mircea Ciobanu găsim un fragment în care Majestatea Sa vorbeşte despre trei minuni pe care le-a făcut Dumnezeu în viaţa Sa. Redăm mai jos fragmentul.
Nimic nu este întâmplător în viaţa unui om. Omul primeşte mesaje de pretutindeni, semne. Trebuie să înveţi să le desluşeşti. Este ca la învăţarea unei limbi. De cele mai multe ori mesajele acestea rămân fără răspuns, nu schimbă nimic în viaţa omului. De câteva ori, în tinereţe, mi-am dat seama de caracterul necesar al unor întâmplări – şi am început să devin atent. Prima oară când am înţeles că tot ce se întâmplă omului seamănă cu o vorbire ascunsă a fost la Florenţa, când m-am operat de urgenţă.
Eram în spital, asta am mai povestit, şi într-o zi mi s-a adus în cameră un pacheţel. Cineva mi-l trimisese din America, o fată sau un băiat de vârsta mea care auzise că sunt bolnav. În micul pachet era o sticluţă cu apă sfinţită. Aşa scria pe bilet. Eu eram proaspăt cusut, dar din cauza bronşitei, de care încă nu mă vindecasem, tuşeam şi aveam nişte dureri teribile din pricina efortului. Într-o noapte, obosit de dureri şi de nesomn, am luat sticluţa şi am băut apa, în credinţa că apa este într-adevăr vindecătoare. Or, s-a întâmplat ceva extraordinar. La o jumătate de oră după aceea, poate mai puţin, poate mai mult, nu-mi aduc bine aminte, mi-au dispărut durerile cu totul. Când s-a întâmplat asta, faptul nu m-a izbit. Mi se părea firesc să nu mă doară nimic. Dar după aceea mi-am adus aminte de durerile grozave dinainte şi parcă nu-mi venea a crede.
Altădată a fost la Sinaia. Eram după o convorbire foarte încordată cu tatăl meu – a fost ceva apăsător, abia am adormit şi, când m-am trezit de dimineaţă, eram trist, cu o greutate mare pe suflet. În faţa Foişorului, în spaţiul unui vechi teren de tenis, fusese montată o biserică de lemn trimisă de Maramureş. Cum spuneam, în dimineaţa aceea mă simţeam trist, dezamăgit, moralmente eram complet la pământ – şi mi-am spus că înainte de-a pleca la Bucureşti, căci urma să plec în câteva ore, să intru în biserică. Mi-aduc aminte că am deschis uşa cu o cheie foarte mare şi am intrat acolo. Am stat vreo zece minute aşa, liniştit, şi în momentul când am ieşit din biserică şi am încuiat uşa, chir în momentul acela, mi s-a luat greutatea de pe suflet. Tot răul care simţisem că mă apasă în jos s-a risipit, eram alt om, altul chiar şi decât cel care fusesem cu o zi în urmă, înainte de răul ce mi-l provocase discuţia cu tatăl meu.
Şaptesprezece ani [aveam]. Era prin 1937....
Şi celălalt semn că Dumnezeu vorbeşte omului în felurite chipuri, celălalt mare semn a fost că am scăpat cu viaţă din mâna comuniştilor. Asta n-a fost o lucrare a oamenilor. Este ceva greu de înţeles, mai presus de toate teoriile. Mulţi vorbesc despre Dumnezeu ca despre ceva abstract. Eu mă refer la acel Dumnezeu care se arată în faptele noastre de fiecare zi, în latura concretă a lucrurilor.
Notă: Bisericuţa de lemn în care s-a rugat Majestatea Sa în 1937 se găseşte acum în curtea mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol
Anul acesta Regele Mihai ar fi implinit 97 de ani

[cristiboss56]

Intr-una dintre chiliile ce se găsesc în împrejurimea Kareii în Muntele Sfânt (Kareia - „capitala” Muntelui Sfânt), ridicată în cinstea Adormirii Maicii Domnului, a sihăstrit la anul 982 un oarecare bătrân cu ucenicul lui.
Într-o sâmbătă seara, pe data de 10 iunie, a plecat bătrânul pentru privegherea bisericii „Începătorului”, punându-l pe ucenic să citească singur slujba. Noaptea, călugărul a auzit o bătaie în uşă. Deschide şi vede un oarecare călugăr necunoscut.
Vizitatorul a rămas în noaptea aceea la chilie, cântând împreună slujba utreniei. Înainte de oda a noua a cântărilor (cântarea a 9-a), călugărul chiliei a cântat până la cunoscutul imn al Sfântului Cosma Melodul „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii...”, pe când străinul a cântat până la „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”. Cel dintâi a auzit şi a zis cu uimire:
- Haide să cântăm numai „Ceea ce eşti mai cinstită...”, „Cuvine-se cu adevărat...” ne este necunoscut. Te rog, scrie-mi acest imn ca să-l cânt şi eu pentru Născătoarea de Dumnezeu.
- Adu-mi cerneală şi hârtie şi o să ţi-l scriu.
- Nici cerneală nu am, nici hârtie!
- Adu-mi atunci o piatră!
Călugărul a adus-o iar străinul a luat-o în mâinile sale şi a scris pe ea cu degetul imnul închinat Maicii Domnului. Aceste cuvinte se scrijeliseră atât de adânc în placa cea tare, ca şi când ar fi fost lut plămădit atunci.
- De acum înainte aşa să-l cântaţi şi voi şi toţi ortodocşii, a zis străinul, făcându-se nevăzut.
Era Îngerul Domnului, trimis din cer ca să aducă imnul oamenilor. Când s-a întors bătrânul de la priveghere şi a auzit cele legate de imn, a slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului pentru minunata ei arătare. După aceea a povestit în capitală întâmplarea, iar de acolo placa cu litere îngereşti a fost trimisă la rândul ei, împreună cu povestirea scrisă, la patriarh.
De atunci, imnul acesta arhanghelic se cântă în sfintele slujbe ortodoxe. Icoana Maicii Domnului în faţa căreia s-a întâmplat minunea a fost dusă la biserica unde a avut loc întâmplarea. Chilia aceea, unde s-a auzit pentru prima dată imnul arhanghelic, s-a numit „Cuvine-se cu adevărat”, pe când împrejmuirea s-a numit „Paradis”.
În concordanţă cu sinaxarul din 11 iunie, îngerul care a învăţat pe călugăr imnul era însuşi Arhanghelul Gavriil.
(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 172-173)

[cristiboss56]

MINUNI ALE SFANTULUI NECTARIE !

1.Întâmplându-se, într-un an, a fi mare se*cetă în Eghina, oamenii au venit la Sfântul Nectarie cu lacrimi, cerându-i să mijlo*cească, prin rugăciunile sale, ier*tarea po*porului și mi*lostivirea lui Dumnezeu.

Sfântul n-a așteptat să fie chemat de două ori. Intrând împreună cu maicile în biserica închinată Sfântului Dionisie, a început a sluji Sfânta Liturghie, în timpul căreia s-a rugat neîncetat ca Domnul să aibă milă de insulă.

Nici nu se terminase încă Sfânta Li*tur*ghie, când o ploaie îmbelșugată a început să se reverse din cer, spre folosul întregii făp*turi, spre slava lui Dumnezeu, Cel „minu*nat întru sfinții Săi“.

2.O călugăriță ce suferea de multă vreme de o boală gravă a vrut să-l vadă pe Sfân*tul Nec*tarie, pentru a-i cere să se roage pentru însă*nătoșirea ei.

L-a găsit slujind Sfânta Liturghie. Privind în altar, l-a văzut pe Sfânt încon*jurat de o lumină dumnezeiască ce stră*lucea mai tare ca soarele. Înfricoșată de această priveliște, n-a mai îndrăznit să se apropie și a făcut câțiva pași înapoi.

Sfântul însă s-a întors spre ea și i-a vorbit:

- De ce nu te apropii? Vino!

Călugărița a ascultat, s-a apropiat și s-a împărtășit, după care s-a tămăduit în*dată de boala de care suferea.

3.O fetiță de șapte ani din satul Ha*lasmeni, care de mult timp avea febră mare, a fost adusă de părinții ei la Sfântul Nectarie și a fost vindecată. O altă tânără care înnebunise din cauza unor far*mece, venind la Sfântul Nec*tarie și spo*ve*dindu-se, s-a vindecat, după ce Cuvi*osul i-a citit câteva rugăciuni pentru însă*nătoșire.

O femeie care avea mari dureri de cap și care nu putea fi vindecată de doctori, venind la Sfântul Nectarie, a fost tămăduită.

Altă dată, a venit la Sfântul Nectarie un om care de multă vreme era lunatic. După ce Sfântul Nectarie i-a citit rugă*ciunile de exor*cizare, bolnavul s-a vin*decat imediat și s-a în*tors acasă sănătos, slăvind pe Dumnezeu.

Astfel, s-a dus pretudindeni vestea despre harul Sfântului Nectarie, făcător de minuni încă din timpul vieții sale pământești.

4.În anii vitregi ai primului război mondial, maicile de la mănăstirea din Eghina, înfri*co*șate de perspectivele sum*bre ce se întrezăreau în privința hranei zilnice, au vrut să pună deoparte, în ham*bare, cantități mai mari de grâu, ca să le ajungă pentru o mai lungă pe*rioadă de timp, mai bine zis, pentru cât pre*vedeau dânsele că avea să țină războiul.

Sfântul, aflând de intenția lor, le-a chemat și le-a spus îndată, cu tărie:

– Să nu faceți asta! Să nu adunați nici un fel de provizii! Iar dacă totuși stăruiți să adu*nați, să știți că nu vă veți putea hrăni din acel grâu; el va fi insuficient, iar voi veți flămânzi. Vă sfătuiesc să nu adunați defel grâu în plus și nici un fel de alte provizii!

Maicile au ascultat sfatul părintelui lor, care voia să le învețe a-și lăsa întreaga viață în seama purtării de grijă a lui Dumnezeu.

Așadar, în hambar n-a rămas decât o can*titate mică de grâu, cea care făcea față, de obi*cei, cerințelor mănăstirii.

Dar, minune, din acea cantitate neîn*sem*nată de grâu ele s-au hrănit pe toată perioada războiului, și nu numai ele, ci toți oaspeții care poposeau la mănăstire!

Profund impresionate, monahiile au dat slavă lui Dumnezeu, Care le hrănise în chip minunat, datorită rugă*ciunilor cuviosului Său, Nectarie.